DESPRE COMPROMIS sau "Dragă Mişule, eu cred că e cazul..."

Merită să faci compromisuri pentru a păstra un prieten lângă tine? Până unde pot ţine aceste compromisuri şi mai ales pentru cine merită să facem aceste compromisuri? Prea multe compromisuri ne pot în final compromite, sau dimpotrivă e o marcă a generozităţii, a bunătăţii şi se presupune că e bine să o îmbrăţişăm? Cânt un prieten greşeşte merită să închizi ochii, să mergi mai departe, să faci un mic compromis? Dar până la urmă ce e un compromis?

În fapt, compromisul e o înțelegere, un acord bazat pe cedări reciproce; o concesie. Aşadar, el presupune reciprocitate, dialog, efort de a rezolva problema fără a decide un câştigător. Compromisul în prietenie însă aduce din păcate foarte mult cu toleranţa şi indulgenţa. Un mic compromis înseamnă în fapt a ierta ceva cuiva, a trece cu vederea, pentru ca acel fapt să nu pericliteze realaţia de prietenie.
Un compromis mic în prietenie, poate fi acela de tolera unui prieten o argumentaţie uşor falsă la o bere, chiar dacă ai putea să o contrazici viguros. Dar un compromis major poate fi acela de a trece cu vederea mediocritatea unui prieten, sau deciziile eronate în ceea ce îl priveşte, pentru a nu îl răni mai mult decât e cazul, sau pentru a nu îl pierde ca prieten; e o laşitate.

din "Angajare de Clovn", după Agenda LiterNet

În asemenea relaţii apare aşadar autocenzura, gândul înfrânat, adevărurile şoptite. Această situaţie presupune că adevărul, în forma lui brută, crează incovenienţe şi prin urmare merită opturat, distorsionat, sau mai bine ignorat. Dar când o astfel de relaţie începe să nu se mai bazeze pe adevăr, se perverteşte şi contează din ce în ce mai mult pe artificial, pe minciună. Dar ştim iarăşi că o relaţie bazată pe minciună, înseamnă de fapt o relaţie falsă, o schimonosire, o perversiune. Prin urmare, putem spune că o prietenie bazată pe compromis e de fapt o prietenie falsă!

Răspunsuri la toate întrebările de mai sus cu siguranţă nu am şi cu plăcere aş citi şi aş medita la eventuale voastre răspunsuri. Am însă situaţii reale în care compromisul a devenit argumentul forte al unor prietenii, care în timp s-au dovededit fictive. Adevăruri despre mine, pe care am fost obligat să le aflu indirect (adică bârfă) şi o serie de adevăruri pe care eu însumi le-am gândit despre ei, fără a le pronunţa (adică prostie).

Chiar dacă "nu e cazul", dragă Mişule refuz de la o vreme să mai iau parte la schimonosiri.

Adevărul nerostit despre un el şi o ea foşti prieteni (personal): e absurd să faci la 25 şi respectiv 35 ceea ce făceai oricum mai bine şi în urmă cu 5, 10, sau 15 ani; se cheamă încremenire în proiect şi în cazul vostru o încercare slabă de a masca un dezastru. E dureros să vezi că ceea ce şi voi numeaţi impostori, schimbă locurile cu voi şi devin oricum mult mai buni.

...