haiawatha.blogspot.com Web analytics

marți, 17 august 2010

I will not go...

It Aint't Over Till It's Over se chiamă o piesă a lui Lenny Kravitz şi de fapt despre asta voi scrie azi, despre sfârşituri, despre încheieri şi despre începuturi, cele vizibile, dar mai ales despre cele doar intuite... 

De fel sunt un om curios, mereu cu ochii beliţi, care gustă, pune degetul, întreabă, te scâcăie... va să zică am scormonici şi încerc să înţeleg. Din decembrie când am început să scriu, nu credeam că voi descoperi o lume atât de vastă, de complexă, de nouă şi cu un potenţial atât de mare. Lecţia cea mai importantă e totuşi aceea că lucrurile se schimbă şi încă repede. Cum văd eu lucrurile, virtualul devine atât de important, încât pe alocuri tinde să se suprapună realului şi chiar să îl elimine. 


Dincolo de asta, am observat că subţirica graniţă real-virtual, devine nesemnificativă în alea bune, dar cum natura umană nu se dezminte, mai ales în rele. Strict la bloging, toţi am putut observa goana după trafic şi urmăritori, furia comentariilor, de regulă din două cuvinte, postările furibune la o zi sau la două, care ar obosi şi cel mai uşor de mână editorialist, mult scris şi puţin citit, hectare de poezii ale oamenilor care nu cunosc poeţi, muzică din playlist-ul Mtv, poveşti de viaţă şi de amor ale unor îndoielnici elevi de generală, liceu, sau mai departe a unor sărmane şi nefericite casnice sau casnici, campanii de tot felul şi susţineri fără măsură a tot felul de capace de pet, grupuri sociale sexiste şi mişcări de unitate socialistă. Să  nu o mai lungesc, ca şi în real, multă impostură, diletantism, improvizaţie ieftină, triuf al trăncănelii, a amorului telenovelă, a sentimentelor puţine dar fluide şi a ideilor ieftine dar spuse tare.


iarăşi fără Adina, nu dădeam neam de ei

Poate că de asta m-am hotărât să închid blogul, dincolo de chestile intime care au făcut futilă existenţa unui blog atât de personal. Nu am multe de împărţit cu această cumunitate, mi-am spus şi încă fără pică, căci dacă aşa vrea ea să fie, nu are decât, pur şi simplu eu fac pasul înapoi.

Atenţie, dincolo de asta, am descoperit lucruri fabuloase şi bazine de energie inepuizabilă. Am descoperit tineri care ascultă The Doors la vârsta când eu abia întrezăream vârful aisbergului cu Nirvana şi Prodigy, am descoperit rar de tot ce e drept versuri bune fie ele şi camilpetresciene, am găsit parteneri în oameni care ştiu să alerge pe liniile caietului de dictando şi să aşeze gânduri şi ideei, fie că se proclamă misogini sau rataţi, ei chiar sunt oameni bogaţi, am găsit oameni cărora le voi mulţumi totdeauna pentru filmele şi muzica care mi-au relevat-o şi da, am reîntâlnit şi cu drag reaprins lumina vechilor faruri sentimentale, împreună cu oameni alături de care am crescut, am învăţat... Iaraşi să nu o mai lungesc, am descoperit mulţi asemnea, fie şi ca o minoritat în magauaia asta  de spaţiu virtual... oameni care mi-au devenit dragi şi care fără blog nu aş fi ajuns să ştiu măcar că există. 

Legenda alergătorului până la capăt
Am citit nu foarte demult o poveste proaspătă a unui yacht-man solitar neozeelandez, care a fost plecat pe mare ani. Singur, de pe barca lui, clipă de clipă avea de-a face cu limitele şi  lua cafeau cu destinul, în forma cea mai reală posibil... o mică greşeală şi putea să dispară fără ca cineva să mai ştie ceva fie de bine, fie de rău. Aşa a ales să împartă tot ceea ce face cu o fostă iubită evident căsătorită, printr-un e-mail trimis zilnic, unde să vorbească despre tot ceea ce făcea, simţea şi descoperea. A făcut asta 2/3 ani, până când fiind undeva în Caraibe a încetat să mai trimită acel e-mail în Noua Zeelandă. Iubita lui acum căsătorită, nu a ştiu decât că trebuie să sune paza de coastă a statului unde se afla la data ultimul e-mail şi să înceapă căutările posibilului naufragiat... şi într-adevăr, la trei zile, l-au găsit pe o barcă, deshidratat, dar viu!
Cu gândul ăsta se naşte Electric Postcards buni  mei colegi şi prieteni virtuali, cu dorinţa ca din vreme în vreme să vă mai pot trimite o carte poştală măcar; au fost ceva planuri mai importante, dar na... au ramas planuri. Asta va fi însă genul ăla de chestie pe care nimeni nu o mai face, până la gradul că poştaşi cară acum doar facturi şi citaţii. Nu va fi zilnic şi nici măcar săptămânal, dar asemeni piticului din Amelie, de pe unde ajung, o va vă trimit o vedere de care sper să vă bucuraţi. 
Ca un Cristi Minculescu care îşi cântă moartea fără să moară, sau ca un Shumacher care se retrage de când eram eu micuţ ca să revină mereu şi eu iată ucid un blog, ca să nasc altul, fie el mai firav ca apariţie!    

I will not go
Prefer a Feast of Friends
To the Giant Family

P.S. Chiar dacă ştiu că nesatisfăcător şi incomplet, sper să fi dat aşa răspunsul bunule Alexandros şi bună dani.

...

luni, 26 iulie 2010

Să o spun pe aia dreaptă: Penultima Postare!

Înainte să plec la Roma, colega mea Renata, m-a sfătuit misterios, ca atunci când voi fi acolo, să închid ochii, să ascult strada şi să mă gândesc la miile de ani de istorie ai locului; voi înţelege multe şi voi fi inundat de senzaţii.

Visările unui hoinar singuratic

Atunci când s-a strâns capota maşinii, eram pe bancheta din spate, răstignit ca un Isus fericit. Am deschis ochii şi am văzut cum deasupra mea, pe un cer azur de caraibe, se uneau crengile palmierilor, atât de armonius că aduceau cu arcadele mult mai sinistrelor catedrale gotice. În faţă două femei frumoase, bronzate bine şi cu ochelari de soare, trâncăneau în spaniolă şi reuşeau să se audă, chiar dacă urla la radio bachata dominicană. În dreapta era oceanul...

Nu prea luăm decizii. Cu adevărat în viaţă luăm câteva decizi importante, căci restul sunt de regulă consecinţe. Majoritatea nu decid deloc, dar despre aştia nu vorbim aici. Uite, eu de exemplu am decis de câteva ori: atunci când făceam de serviciu în liceu şi am luat de la Mişu Visările lui Rousseau! Am decis când am ascultat gagica de la 11H şi am început să facem teatru! Am decis când am spus că fac istorie, cu orice risc şi până la capăt! Am decis atunci când am făcut grevă în 5 şi am baricadat universitatea cu sârmă ghimpată şi am mai decis atunci când i-am mai spus Te Iubesc...
şi mai decid acum când spun că într-un an mă întorc acasă... în Florida, de tot! Mă pun cu burta pe carte, pe făcut bani şi mai ales: Bag pula, îmi iau barca aia odată!



... eu în Roma, sâmbătă, bucuros de parcă am făcut-o eu...

E genul de moment surprins de titlul unui roman semnat de Murakami care se chiama La sud de graniţă, la vest de soare. E vorba despre o boală psihică, sau o stare, a inuiţilor din Siberia, un soi de eschimoşi. Ei trăiesc liniştit, în ritmul lor ancestral şi nescormonit de nimic, însă la un momentdat, se întâmplă ca ei să lase baltă tot şi să pleacă către vest, brusc, neanunţat, ca un ciborg activat de la distanţă... e poate ce spune şi Jim "The west is the best. Get here and we'll do the rest."

Legenda lui Shimamoto

După ani în care dipăruse pur şi simplu, Shimamoto intră în barul lui de jazz şi îl răpeşte o noapte, o singura noapte într-o cabană în munţi. Acolo cu Nat King Cole în surdină, ea îl impinge în fundul unei canapele cu şemineul în faţă, îngenunchează şi îl ţintuieşte cu privirea ei ascuţită de japoneză fatală. Îi desface prohabul cu mană şi îi scoate penisul în erecţie... urmează un sex oral perfect, cu o ea care lasă celaltă mână să îi intre sub fustă, acolo unde numai necuratul ne ispiteşte să ne gândim. El e gata să uite tot, să lase barul, familia, să rămână cu ea o viaţă... numai că dimineaţă realizează că Shimamoto nu e decât un rezid, o plăsmuire a minţii lui, va să zică: o iluzie. Asta putem citi la Murakami (fără legătură: dacă săritul cu paraşuta e mai bun ca sexul, atunci şi Murakami e mai bun decât Coelho; nu că ar fi greu).



căci femeile iubesc poeţi, dar mai ales profeţi...

Ea/El e până la capăt o iluzie, un avatar perfect şi în cel mai bun caz unul care a pornit de la ceva, de la o pereche de ochi caprui, albaştri sau verzi schimbători! De asta câştigă orice război, de asta nu dispare, de astă şi după ani, cu un sex oral bunicel şi un disc bun, ne face să ne pierdem miţile. Asta pentru că e creaţia noastră, pentru că fără dorinţa noastră ea nu poate exista...
De asta întotdeauna două zile cu ea, într-o toamnă cu frunze ruginii, va face mai mult decât o viaţă cu neroada de nevastă, care sărmana face plăcinte cu mere în foi de casă şi ciulamaua cu smântână şi ciuperci, başca o mămăligă perfectă. Uiţi tot şi fugi cu nebuna în munţii, atât de relaxat, că l-ar face pe bunul Dan să spună percutant: "da bine-nţeles"! Şi de ar fi asta tot... dar o mai aştepţi şi o viaţă peormă...



... tot eu cu Coloseumul în spate, poza justificativă-standard,
înainte de ghiaţă cu ceva...

De fapt asta vreau să zic, smerit, punându-mi cenuşă în cap: că te voi aştepta fie şi o viaţă pe o plajă perfectă în Florida, între palmieri, cu un Capiroska, sau un cogniac cu gheaţă în mână, dansând modest bachata!

Aşa cred că suntem noi, nu putem altfel, pentru că aşa cum ar spune Nea' Bachus: "Viaţa fără poezie e pustiu, Victore!"

Am închis ochii când eram în mijlocul Romei şi am ascultat strada; se auzeau toate graiurile pământului şi toate drăcoveniile inventate de om sau de dumnezeu. La un moment dat însă, din marea de voci cineva a spus textual: Bag pula băăă, eu mă întorc acasă! Ca unui oracol, am mulţumit şi Renatei şi vocii cu accent ardelenesc, am scuipat în sân, am zâmbit şi am înţeles că tare cotlonite mai sunt căile destinului!

...

vineri, 16 iulie 2010

Scrisoare dintr-o Veneţie Ideală!

UPDATE: epistola răspuns AICI

Dragă Mişule,

Îţi scriu de această dată pentru a vorbi poate despre cel mai delicat, mai intim şi mai important lucru pentru noi: iubirea! În perioada asta am avut mult timp să mă întreb multe lucruri şi să îmi răspund altora, fără ca măcar să năzuiesc să pătrund cu adevărat misterul acestei arte. M-am întrebat ce anume iubim şi de ce iubim, când iubim şi când încetăm să mai iubim, cine e ea şi dacă exită, cât o vom mai căuta şi dacă nu vom obosi odată să tot întoarcem lumea pe dos în căutarea ei!
Ştii, poate că niciodată nu o să pot răspunde întrebărilor de mai sus şi poate că până la urmă nici nu e important să fie un răspuns anume, însă mereu am ştiut că odată pronunţat acel blestemat Te iubesc, ceva fundamental se schimbă în armonia universului. Când iubeşti ai de-a face cu marile energii ale lumii, cu moartea şi cu viaţa, cu un soi de magie neagră sentimentală şi dacă nu eşti suficient de implicat, dacă faci echilibristică, dacă flueri în biserică, rişti să te arzi pe tine şi pe cei din jur ireversibil.

din Before Sunrise, devenit film de cult pentru noi

Pentru asta am ştiut mereu bunule prieten că trebuie să jucăm corect, să stăm cu cărţile pe masă, să aruncăm tot înainte, să riscăm tot, inclusiv viaţa, sentimentele, idealurile, visele! Mereu când am iubit, am iubit până la capăt şi mereu am ştiut că din marile iubiri nu se poate pleca fluierând pentru ca apoi să aştepţi să îţi fie bine. Dintr-un proiect important nu se plecă decât atunci când el e consumat şi ai sacrificat şi ultima fărâmă de energie pentru succesul lui; ei dar să să nu faci asta, cum spuneam odată, reuşeşti să îţi creezi un Gheltz, îţi atragi un blestem groaznic. Cu toate astea uneori, oricât de mult am lupta, oricât de tare am dori, orice am face şi am fi dispuşi să facem, uneori lucrurile nu ies, eşuează, sunt jucate de celălalt.

Îmi amintesc de o scenă din Before Sunrise, când El îi cere Ei pe care nici nu o sărutase măcar, să coboare din tren, cu el, în Viena, o zi! Ea ezita, aşa cum e normal să fie, dar el îi spune despre clipa când va fi bătrână, va ţine nepoţica pe picior şi îşi va trece în revistă viaţa. Atunci, printre o sumedenie de iubiţi blazaţi, şterşi, printr-o sumededie de eşecuri, unul poate chiar în căsnicie, va apărea chipul unuia, care i-a cerut odată să coboare cu el din tren o zi doar în Viena, sau de ce nu în Veneţia! Mereu mi-a fost teamă de acea discuţie cu nepotul meu şi milă de cea care va discuta cu nepoţica ei!


şi un vals al Vienei, de la Adina, cu mulţumiri şi scuze

"Femeile sunt poveşti" am citit la Zorba odată şi mereu de atunci am găsit argumente pentru asta. Uneori sunt intense, alteori uşoare ca un şpriţ, uneori horor, alteori XXX, uneori de război, alteori romantice, uneori SF, alteori casnice, uneori fără sens, alteori profetice, ei bine şi măcar una sau două poveşti de familie. Pe unele le uiţi repede, altele şi după mult timp te fac să scuipi în sân, unele le reciteşti cu plăcere, iar unora continui chiar să le mai descoperi capitole noi. Toate sunt frumoase, dar mereu eşti gata să le laşi pe toate, să le uţi simpla exitenţă, dacă al naibii să o ia, ar fi una atât de frumoasă încât să nu aibă capăt, să rămână o poveste care se scrie continu...
Aşa că din nou în căutarea Ei ridic pânzele amice, de aici, dintr-o ideală Veneţie, confundată din neatenţie probabil cu o Ithaca, către... a 18-a poveste de adormit copii! Şi cât de fericti aş fi să mă opresc într-o reală Genovă; atât de fericit că în prostia mea aş numi-o iarăşi acasă!

Şi acum... să aprindem iarăşi noaptea prieten vechi şi de nădejde! Câtă vreme sunt porturi în lume, cât timp e apă în ocean, bere neagră în butoaie şi ochi sfredelitori pe chipuri de zeiţe păcătoase, să ascundem măcar bine focul iubirilor irosite!

...

luni, 12 iulie 2010

2 chestii fără legătură şi uşor incoerente!

Prima chestie: Poporul Meu!
Poporul meu e uşor de recunoscut. Întâi şi întâi e un popor nou, format din tineri, relaxaţi şi liberi. Pe ai poporului îi poţi vedea în aeroporturi, cu ghiozdane în spate, îi mai poţi vedea la festivaluri de film stând în cur, la cântări idie-rock, la Siget ajunşi pentru că le-a spus cineva că e noul Woodstock, la Avignon sau Edinburg unde cu o bere ieftina privesc teatru făcut pe butoaie. Poporul meu nu e bogat, dar zboară mereu, vede lumea, nu ratează mai nimic şi în felul lui e monden; face atât de bine astea că a facut hostelul, low-costul şi undergrundul o modă.
Colegi mei de popor sunt oameni citiţi, care ştiu să vorbească frumos, care fac vreun master pe antropologie politică, sau fie şi din greşeală pe inginerie atomică, dar ştiu că mai e mult timp până se hotărăsc cu adevărat să urmeze o carieră.

Priviţii pe unii cum ştiu să facă muzică şi pe alţi cum ştiu să asculte:



Tot poporul e fără o ţară, adică nu e apatrid, ci doar toate ţările sunt ale lui. Un caz clasic ar fi că s-a născut în Cehia, a facut facultatea în Germania, a muncit o vară şi a băut la Ibitza, are un iubit care vrea să plece în Franţa, mulţi prieteni suedezi şi la vară vrea să danseze în Croaţia!
Toţi iubim plajele, mai ales cele goale de umbrele, trenurile mai ales cele care nu sunt de mare viteză şi toţi vrem să mergem în America fie şi să o putem critica mai bine.
Poporul meu e total antiglobalist, antisocial, dar nu e nici agresiv şi nici anarhist, revoluţia lui se face învârtind o ţigară de tutun, doar pentru că e mai ieftină. Poporul meu iubeşte şi caută marea iubire, nu cred nici în egalitatea femeie-bărbat, nici în alcolul-tutunul-marijuana ucide, nici în aruncând hârtia la coş salvezi lumea şi cu atât mai puţin în ţinuta business... dar e tolerant într-un mod natural. Poporul meu duce în lesă un câine mare şi ascultă muzică bună, nu se laudă... poporul meu creşte şi sper din toată inima să facă copii... să umple lumea de copii.
Când devii parte a lui îi recunoşti locurile, oameni, ideile şi îţi dai seama că nu mai e nişă, accident, excentric, ba că uneşte ţările şi lumea într-o mare ţară.
Poporul meu visează!

Trebuia să îi pun... pentru pălării măcar şi chitările mici... şi pentru mutatul în Franţa...



Aşa cum visează şi tribul nostru... al meu şi al tău! De asta suntem frumoşi, pentru că visul ne face să fim liberi, ne întâlnim cu noi, cu partea noastră luminoasă... va să zică iubim!

A doua chestiune: Orgasme Interzise!
Când un nomad strânge cortul ea cu el puţine lucruri, dar preţioase! Nu e deloc întâmplător că migraori sunt recunoscuţi de arheologi după tezaurele de aur, sau că negustori medievali purtau cusute în haine pietre preţioase. De fapt când nu stai locului eşti obligat să investeşti în lucruri care pot fi adunate în inimă, în suflet, în gând... sau aşa cum cineva drag m-a învăţat, în carapacea ta de broască ţestoasă colorată!
Aşa am făcut noi, aşa am făcut şi eu H., am strans amintiri, senzaţii, ideii, zâmbete, aplauze uneori, poate lacrimi şi planuri... pe toate le avem în căruţă, le dăm un şmotru şi sunt ca noi, o iau de unde le-ai lăsat! Sunt iarăşi bune, gata să crească, să facă loc!

Zilele astea zeii mei îşi întind oasele, mari lucruri stau să se întâmple. Ca de bătălie, oştile îţi ascut săbiile, cântă în jurul focului şi ascultă poveştile bătrânilor ca să îşi facă inimă pentru ce urmează. Aşa e viaţa mea zilele astea, e poezie, e vers divin în cadenţă ancestrală... e iarăşi în lumină.


Un alt fel de Orgasme Interzise... evident câştigă echipa clovnilor:


Zilele astea fac plimbări lunci cu Brumaru şi Mayakovsky, cu Vulcănescu şi Lorca... zilele astea s-a promis redeschiderea nopţilor de Orgasme Interzise. Poate lipsea muza, poate iubirea, poate locul, poate oameni... să putem spune iarăşi: scumpi noştri declarăm deschisă seara în care orgasmele sunt rezervate doar zeilor şi muzelor noastre!
Dar cum ziceam, zilele astea pământul înebuneşte, se aude zgomot de arme... în curând marile poveşti se vor revela! Noroc că am mai salvat în căruţă câte ceva...

...

miercuri, 30 iunie 2010

Sfârşitul Călătorie!

Calatoria mea a început acum exact 43 de ani, în anul 1967. În cărţile de istorie, evenimentul e trecut în cel mai bun caz ca notă de subsol, ca apendice, dar el avea să schimbe sufletul unei generaţii şi cu siguranţă lumea epigonilor ei.

Acum 50 de ani noi toţi eram într-o mare criză, una care ca şi acum nu poate da răspusuri unor întrebări fundamentale: de ce existăm, care ne este proiectul, unde vrem să ajungem. Religia eşuase în a da răspunsuri satisfăcătoare cu sute de ani în urmă, iar raţiunea îşi dovedea futilitatea în fiecare clipă, la 20 de ani după Holocaust, după fascism, în plin comunism, cu războaie în Vietnam şi în Orientul Mijlociu, cu un preşedinte american asasinat în stradă, cu teama permanentă a unei anihilări nucleare, cu umanitate epuizată, rutinată, plictisită.

Atunci la finalul unui album abia lansat, puteai asculta
The End:


This is the end
Beautiful friend
This is the end
My only friend,
the end


Of our elaborate plans, the end
Of everything that stands, the end
No safety or surprise, the end

I'll never look into your eyes...agai
n


În clipa aceea eu şi milioane de alţi tineri ca mine, ne-am rupt hainele, au luat un pumn de ţărână, l-am udat cu saliva şi ne-am pictat trupurile. Ne-am desfăcut părut, l-am umplut de pene şi flori şi am pornit în Călătorie. Primul profet era un indian, Jim Morrison... un puşti care primise la cinci ani, spiritul unui indian bătrân. De atunci am ştiut că în lume are să vină salvarea, o salvare pe care Regele Şopârlă ne-o cânta în poeziile lui; de atunci toţi cei plecaţi am născut un trib!


avatarul meu, de foarte mulţi ani:



După
The Doors, a venit în doi ani Woodstock şi lumea noastră şi-a găsit zeii: Jimi Hendrix, Roling Stones, Bob Dylan, Janis Joplin, Led Zeppelin... zeiii unei generaţii care nu mai avea frică, care se elibera, o generaţii care avea să renunţe la raţiune şi religie, în schimbul iubiri, libertăţii şi fericirii ca destinaţi!
De data asta salvarea nu mai era aşteptată de nicăieri ci din interior, din pierderea propriei fiinţe, din anihilarea realului, din terfelirea limitelor... a treia calea înseamna o goană bezmetică pe contrasens, cu ochii închişi. Unii au plecat să exploreze căi de iluminare în India sau în insulele asitiace, alţi au les să se întoarcă la origini, să cultive pământul şi să facă copii, de fapt cei mai mulţi au încercat să construiască enclave libere de presiunea socialului.


Can you picture what will be
So limitless and free
Desperately in need...of some...stranger's hand
In a...desperate land

Zeii noştri însă au dispărut repede: Jimi Hendrix şi Janis Joplin în 1970, Jim Morrrison în 1972 şi cu ei milioane din copii aia frumoşi, goi, care dansau ca nebunii în iarbă şi credeau că războaiele pot fi oprite cu dragoste. Supradoză sau accidente, alcoolism, sinucideri fericite, au ţinut în acei ani porţile raiului deschise, ca niciodată înainte...

Eu însă am supravieţuit... eu şi măcar câţiva din jurul meu, am continuat să mergem. Penele s-au învechit, florile s-au veştejit de atunci, iar urmele desenelor pe corp s-au estompat... unii au devenit contabili, alţi lucrează la stat, unii au rate la Logan, iar alţi caută neveste urâte şi proaste, sau soţi în poliţie; de mai multe ori am încercat să punem punct mascaradei astea.
Îmi amintesc că eram în Iaşi într-una din nesfârşitele seri de beţie furiosă. Era o seara de Crăciun şi umblam prin centru către Canabis, în dreptul statuii lui Eminescu. Atunci ne-am apucat de maini, am închis ochii şi am început să alergăm pe contrasens, urlând ca nebunii... cam aşa a fost călătoria mea. Mereu însă am supravieţuit, iar sentimentul ăsta de ruşine nu l-am putut nici înţelege şi nici adormi vreodată.


 Janis Joplin şi cel mai bun Summertime:


Acum călătoria mea se apropie de final, nu doar ca blog, ci ca etapă de viaţă, ca punct al unei căutări disperată de răspunsuri, de rezolvări ale proiectului universal şi mai ales ale celui personal. E timpul să înceapă aventura, să strig în sfârşit, din toţi rărunchi:
Toate Pânzele Sus!
Călătoria se încheie astfel şi acum, pentru a da voie marilor proiecte, pentru a începe să plătesc ceea ce Mişu numea "datoria fiecăruia de a face o gaură în cer". O închei însă cu oameni frumoşi şi buni în jur şi o închei cu credinţa că am mijloacele pentru ce are să vină.

În fond tot iubirea, la 2000 de ani de la Isus şi la 43 de la Jim Morrison, tot ea sărmana oferă răspunsurile. Uşor mistic de la o vreme, spun că doar acum pot înţelege de ce nu am dispărut atunci cu flori în păr şi de aceea cred că acum mai mult ca niciodată, e momentul despre care Cpt. Adama ar spune Sometimes you just gotta roll the hard six.
Un nou trib se va naşte!


It hurts to set you free
But you'll never follow me
The end of laughter and soft lies
The end of nights we tried to die

This is the end




...

joi, 24 iunie 2010

"Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte..."

Anabasis
Viaţa mea a început acum 12/13 ani, vara. Era mereu cald ca dracu', cum e mereu cald în partea aia de ţară. Eram singur, într-un apartament cu două camere cu vedere către intersecţia de la IREG. Pe vremea aia eram virgin, premiant ca întotdeauna, nu aveam prieteni, nu ieşeam în oraş, iarna făceam hochey, nu plecam în tabere şi aveam o familie atât de înţelegătoare şi iubitoare, că nu puteam decât să stau departe de ea.
Viaţa mea a început încet, aproape monoton, întâi ezitant, apoi din ce în ce mai sigur, mai rapid, mai hotărât.
Ieşeam din casă mai ales duminica dimineaţa, treceam pe la biserică, apoi mergeam la bibliotecă să schimb cărţile şi pe la câteva rude să iau altele. Ajungeam gâfâind de mers pe jos, în celălalt capăt al oraşului, luam provizii şi ceva bani de la ai mei şi până la prânz eram înapoi în apartamentul cu două camere.


O zi obişnuită însemna 3/4 cărţi, cam tot atâtea filme, plus măcar unul porno, însemna o beţie crâncenă, uneori cu spirt, multă muzică, zeci de pagini scrise indescifrabil, dans tâmpit, mâncat pe fugă şi toate într-o mizerie apocaliptică, pe care o pregăteam migălos şi care mă relaxa. Eram slab, alb, cu ochii obosiţi, mereu gol, netuns, violent, irascibil, miroseam urât şi vroiam să cuceresc lumea.
Atunci am învăţat însă mult din ceea ce aveam nevoie să ştiu... atunci am învăţat în forma brută: ce înseamnă prietenia, familia, libertatea, bogăţia, atunci am învăţat să visez, să am curaj, să construiesc şi mai ales atunci am învăţat să iubesc. Şi am învăţat astea de la Shakespeare şi Rousseau, Sebastian şi Minulescu, Melros-Place şi Beverly-Hills, de la Almodovar şi David Lynch, Jenna Jameson şi Smashing Pumpkins, de la Caesar şi Napoleon, Marco Polo şi Machiaveli şi câţi şi mai câţi.

The man Who Sold the World...
Din vreme în vreme, îmi place să mă întânesc cu acel tip ursuz cu ochi stralucitori şi părul vâlvoi; a devenit cu vremea instanţa mea, poate cea mai înaltă, deloc atacabilă. Îl mai întreb de una de alta şi mai ales dacă sunt bine, dacă îi place de mine aşa... pentru că uneori îmi mai fac şi eu griji.
L-am întrebat de exemplu la ultima întâlnire ce crede de mine aici, în a treia ţară unde am luat-o de la capăt şi unde când încep să mă încropesc, simultan cu împachetatul către o destinaţie nouă; ce crede de droai a de prieteni şi domnişoare de carton, pe care le-am lăsat pe acasă sau aiurea prin lume, fără să le dau un semn, ce crede de Asociaţia pe care am lăsat-o când putea să mă îmbogăţească şi să lucreze cu statul, ce crede de istoria pe care ca un câine de lupta am apărat-o permanent, ce crede de oameni puţini din jurul meu, de visele mele, de barca care stă să vină şi din ce în ce mai insistent: ce crede despre EA.
Ei bine despre EA întâi mi-a spus sfătos că am învăţat amandoi bine să o cautăm şi că a meritat al naibii de mult neastâmpărul, că ar fi fost o viaţă trăită în van fără ca buzele noastre să nu se fi atins. Mi-a mai spus că puteam rata orice, mai puţin acesta şi că da, undeva în nori, poate pentru toate lecţiile astea trăite, zeii mei barbari au fost darnici, generoşi şi au trimis poate pe cea mai de ispravă şi mai dragă fiică a lor.


La final însă, puştiul de 14 ani, lăsând deoparte sticla de spirt, mi-a zâmbit şi grav, ca niciodată, mi-a spus că trebuie să plece, pentru mult timp, departe... am încercat să protestez, să aflu detalii, când se întoarce, o adresă... M-a bătut însă pe umăr şi mi-a spus că am să mă descurc bine, că sunt bărbat şi ar fi ruşine să mă mai lungesc mult la taclale cu un adolescent care bea spirt...

La 12/13 ani depărtare de verile alea pline în care m-am născut, sunt bine, sunt înconjurat de prieteni frumoşi, locuiesc într-o casă albastră pe o stradă medievală, am aceeaşi familie periculos de iubitoare, fac bani (chiar dacă mai puţini ca în USA), scriu iar proiecte europene pentru tineri, mă pregătesc să duc istoria cu mine măcar încă pe atât, într-o lună încep cursuri de pilotaj marin şi yachting, sunt pe cale să îmi cumpăr trompetă, am părul mare şi creţ, sunt iarăşi slab, miros ceva mai bine, văd la fel de multe filme şi... iubesc, cu toată inima, ca un nebun.
După 12/13 ani nu mai vreau să cuceresc lumea, m-aş bucura să o pot salva, sau dacă nu, măcar să mă pot pierde în ea, bucuros că uneori primim ceea ce merităm şi că asta poate fi uneori chiar mai mult decât visele noastre au putut cuprinde...

P.S. Aşa au mai rămas cinci postări! 

...

luni, 7 iunie 2010

Scrisoare din Bologna

Bologna, 6 iunie 2010

Buna mea Himeră

Îţi scriu cu inimă bună şi zâmbet larg, de pe strada celor mai cheflii îngeri din lume, din inima Italiei, din oraşul primei Universităţi, sau cum frumos am fost instruit, din capitala mondială a Sexului Oral. Îţi scriu pentru că e  timpul unei poveşti, care se cere de multă vreme spusă.

Odată mi-a încăput pe mână o mândreţe de carte despre cultura aborigenă, una dintre cele mai arhaice şi rudimentare culturi din lume. Am aflat atunci că juni micilor comunităţi, pentru a se învrednici să intre în tagma bărbaţilor, trebuiau să pornească într-o călătorie. Fiecare astfel de comunitate găzduia în acelaşi timp alţi tineri, pe care îi învăţa versul care caracteriza grupul lor.
Treptat, prin colecţionarea acestor versuri, călătoria devenea pentru tineri aspiranţi, o mare poezie, un cântec care lua forma locurilor pe unde treceau. Fiecare pas făcut însemna apropierea de capătul cântecului, iar fiecare direcţie aleasă însemna mereu un alt cântec. Tot continentul se umpluse astfel de autostrăzi lirice, un spaţiu continu al visului şi al realităţii; o sărbătoare a descoperirii şi învăţării.
Cânt îşi obţineau propriul imn, tineri se puteau întorce în comunitatea lor ca bărbaţi, gata să îşi cânte călătoria şi să vorbească astfel despre cine au devenit ei... uni însă nu se mai întorceau...

Cânt ne vom întâlni iubita mea, cântecul meu se va apropia de forma lui finală. Însă călătoria mea va mai avea nevoie de un singur lucru, poate cel mai important dintre toate. Ca orice căutare şi a mea, are nevoie de un obiect al ei, de o destinaţie. Asta însă eşti dator mereu, oricât de mare e preţul, să o afli singur; enigmatica Ithaca nicodată nu e un dat şi cu atât mai puţin nu e la îndemână.
Ştiu bine că fără destinaţie, orice călătorie nu înseamnă decât o bezmetică rătăcire şi că nu poate duce decât la pierzanie. Dar fără să îi ştiu detalile, intuiesc dintotdeauna că are ceva de-a face cu libertatea, cu acel timp al visului aborigean, dar mai ales ştiu bine că la capătul deşertului nu pot fi decât oameni, Marile Prietenii, Iubirea...
Dar dacă călătoria înseamnă să înveţi acel cântec Himera mea, ea mai înseamnă şi 1000 de încercări, de erori, de disperări şi înfrângeri. De câte ori am spus că aproape am ajuns şi văd ţărmul, de atâtea ori valurile s-au pornit mai furioase şi de câte ori lucrurile deveneau mai clare, de atâtea ori se dovedeau mai mincinoase. Câţi oameni am pierdut pe drumul ăsta, câte renunţări, câte trădări, câte drame s-au petrecut, nu o să îţi spun acum, e totul în cântecul meu, dar îţi spun că toate m-au pregătit pentru toate astea, pentru ce urmează şi pentru Tine.


Dacă de curând am aprins prima făclie în noul meu univers, dacă totul în final ia formă după ani de rătăcire prolifică, mai lipseşte un singur lucru, cheia de boltă a întregii construcţii, luarea vălului, rezolvarea. De pe mare, din hăul în care luptam, am zărit de curând strălucind, parcă ca un far binecuvântat, ochii tăi şi în adâncul lor ţărmul, casa.

Şi da frumoasa mea, dacă Odiseu a umblat 20 de ani pe mari până la Penelopa lui, îmi place să cred ca mie mi-au ajuns 10, lungi însă cât un veac. Au fost ani plini de proiecte, presăraţi cu multe castele de nisip, multe rulete ruseşti şi salturi în gol. Multe momente de singuratate, de tristete, de disperare, proiecte sfărâmate şi lumi făcute din nimic şi pe nimic, dar toate au trecut, ca un vis dimineaţa.

Calatoria se cam încheie şi după ea ramân mai solide ca oricând visele plodului de 16, 17 ani, ramane o mână de oameni sfinţi, buni şi blânzi, dar mai ales un rost, locul câştigat sub soare. Dacă aş fi tatăl meu, undeva în evul mediu, acum aş scoate sabia din cufăr şi aş spune: A fost a bunicului tău, primeşte-o, o meriţi!
Dar mai mult decât sabia, decât rostul, decât proiectul, te voi găsit pe Tine. Niciodată nu am fost mai sigur ca la capătul acestei autostrăzi de vise şi iluzii esti Tu şi că în sfârşit mă voi întoarce acasă.

Ţi-am spus la început despre unii bărbaţi aborigeni care nu se mai întorc în satul lor; ei bine ei nu se prăpădesc, şi ei au propriul lor cântec, doar că aleg să facă un nou trib, să o ia de la capăt, să fondeze o nouă lume. Cum altfel se pot încheia călătoriile, dacă nu cu naşterea altor legende, cu mari aventuri, de data asta împreună cu semeni, cu ai lor şi cu ale lor.
Aşadar, vin în faţa ta solid, liber şi primenit, cu un cântec spectaculos, să îţi cer iubita mea să găsim împreună versul care să de-a formă tribului nostru.

Aşteptând Himera,
Edi

...

joi, 3 iunie 2010

Catre tara din ochii tai - DESPRE MUZICA 2/2

Pentru înfrigurarea şi convingerea de atunci, când mi-ai prezentat superbul articol al detestabilului Sever Voinescu din "Lettre Internationale", îţi mulţumesc Amice! M-a făcut să îmi desfund urechile şi am început să iubesc îngeri şi muzica!

Când vom încheia de arhivat secolul XX, el va spune despre noi multe lucruri rele, atât de multe că poate niciodată nu ne vom mai putea reveni. Vom avea de amintit lagărul de la Aushwitz şi distrugerea Sarajevo-ului, bomba de la Hiroşima şi baia de sânge de la Verdum, genocidul armenilor şi cel ruandez, aparheidul din Africa de Sud, pedofilia preoţilor catolici, Vietnamul şi Piaţa Tien an Men; vom mai trebui să îi amintim pe Lenin şi Musolini, Hitler şi Stalin, pe Ceauşescu şi Pol Pot, Hirohito şi Miloşevici, Kim Ir Sen, Mao, Idi Amin, Gadafi şi Arafat.

Ce ne va putea salva oare după un asemenea secol plin de groază, ură şi violenţă şi cine va mai putea înţelege şi alina dramele veacului în care ne-am născut?
Dar mai mult decât atât, atunci când nimeni dintre noi nu va mai fi să depună mărturie, când bibliotecile vor arde precum cea din Alexandria, sau a lui Eco din Numele Trandafirului şi odată cu ele toată înţelepciunea lumii, când marile poveşti de iubire nu vor mai găsi inimi şi minţi în care să se adăpostească, când marile întreprinderi ale umanităţii nu vor mai găsi condeie care să le cânte, când planeta noastră va fi cuprinsă poate de mare supernovă solară, un anume lucru, poate o fărâmă din ceea ce suntem, va mai rămâne: MUZICA.

înregistrare 1909, Erico Caruso - E lucevan le stelle,
din Tosca (1900) de Giacomo Pucini:


Mai mult decât orice, secolul trecut a început cu vocea lui Caruso (1873-1921) gravă, intensă, dramatică, prevestitoare parcă a dezastrelor ce aveau să vină şi s-a încheiat cu marea voce a lui Pavarotti (1935-2007) tonică, optimistă, bonomă, ca iarbă bine crescută primăvara. Dar mai mult decât orice, intervalul dintre cele două voci marchează, cu bunele şi relele lor, tocmai nemurirea noastra, zenitul lumii pe care o iubim atât. Între invocarea deznadajduită a lui Caruso şi strigătul eliberator lui Pavaroti, am ajuns pe Lună, am învăţat să ne anihilăm de câteva ori, să ne clonăm, să trăim virtual şi să privim la televizor. Dar mai mult decât orice, am învăţat să ascultăm muzică, să deschidem urechile şi să dăm vieţii noastre coloană sonoră; cinematograful însuşi a intrat mut şi a ieşit cu dolby sorrund.
Am învăţat să înregistrăm şi să transmitem; am inventat radioul. Şi pentru asta, astăzi continuă să cutreiere spaţiul cu viteza sunetului, fiecare notă muzicală emisă de un radio de pe pământ (exact cu acei 1236 de km/h pe care profu' de fizică mă punea fără succesc să îi ţin minte). Aşa se face că atunci când s-o alege praful de tot, când până şi limbajul nostru va fi uitat, muzică şi numai ea va dura.


înregistrare 1982, Luciano Pavaroti - Una Furtiva Lacrima,
din L'elisir d'amore (1832) de Gaetano Donizetti:


Şi când în sfârşit cineva de aici, sau mai ştiu eu ce alte entităţi se vor întreba de ce a meritat să existăm, care e povestea noastră şi dacă am făcut ceva cu şansele date nouă de hazard, va fi suficient să îndrepte antena în direcţia Pământului, şi poate Caruso îi va răspunde...

De aia e bine să avem grijă ce muzică ascultăm, e singura noastră semnătură durabilă.

P.S. Din vreme în vreme, are loc câte o magică întâlnire cu pianul, una care marchează câte o epocă, o perioadă, un moment; o întâlnire care recalibrează perspective. Pentru asta coloana sonoră a serii e o serenadă, Serenada lui Shubert, cantat de Richard Tauber, la mijlocul veacului şi acompaniată de tot sufletul meu, dar mai puţin de vocea şi cu atât mai puţin măinile mele.

...

vineri, 28 mai 2010

19 chestii care îmi plac la tine - DESPRE MUZICĂ 1/2

În 1977 au fost lansate în spaţiu sondele Voyager 1 şi 2 pentru explorarea exteriorul Sistemului Solar. Alături de echipamente, sondele conţineau un disc audio făcut din aur, care avea imprimat sunetele Pământului, ale diferitelor animale, fenomene, saluturi în peste 60 de limbi şi mai ales muzică (printre care Chuck Berry, Blind Willie Johnson, dar şi Mozard, Bach, Beethowen). În prezent sondele Voyager sunt obiectele lansate de om în spaţiu, aflate la cea mai mare depărtare... când noi nu vom mai fi existat de mult, ele vor continua să poarte muzica nostră prin univers.

Am făcut o mică investigaţie, fără metodă, dar cu scop precis. Sursa a fost indicativul "views" al Youtube-lui, din josul clipurilor. Artişti au fost ales aleator, iar piesele în funcţie de cifre; făcută în fugă lista aşteaptă multe corecturi, adăugiri:

Britney Spears - Womanizer - 2.264.589
Edith Piaf - Non, Je Ne Regret Rien - 5.734.997
Red Hot Chili Peppers - Snow - 6.985.422
Led Zeppelin - Stay Away to Heaven - 10.013.594
Marlyn Manson - Sweet Dreams - 10.435.647
The Beatles - Yesterday - 10.569.461
The Doors - Touch Me - 11.048.569



Discul de aur al sondelor Voyager

Madona - Give It 2 Me - 14.846.808
Elvis Presley - Always on my Mind - 16.918.640
Cristina Aquilera - Fighter - 18.732.299
Nirvana - Come As you Are - 18.868.217
Metalica - Enter Sandman - 23.365.375
Pink Floyd - Wish You Were Here - 33.012.852
Guns and Roses - Sweet Child - 33.248.406
Queen - Bohemian Rhapsody - 40.735.991
Michael Jachson - Best Ever Monwalk - 47.319.720

Şi acum ţineţi-vă bine:

Selena Gomez (18 ani) - Naturaly - 35.649.581
Jonah Brothers (23, 21, 18 ani) - Burnin'Up - 80.601.466
Miley Cirus (18 ani) - 7 Things - 119.964.810

Înţelegeţi? Lumea se schimbă şi încă repede. Mie îmi e de ajuns muzica să văd asta, dar dacă nu v-a convins investigaţia, încercaţi 16 and pregnant. Lumea se schimbă cu un accent pe biologie, pe coborâre pragurilor, pe dizolvarea lor. O să vedeţi în videoclipurilor zeilor noii lumi, fetiţe cu aparat dentar plangând pentru iubiţi lor şi domnişoare cu ursuleţul în braţe, care îi spun Lui că este insecure.
Dacă daţi timp puştilor de 15, 16, 17 ani, o să vă spună ce drame au trăit ei în amor, o să vă dea sfaturi utile şi dacă aveţi noroc, o să vă spună pe ce site e colega lor de clasă, făcând acele lucruri vechi decând lumea! La vârstele la care noi sărutam, acum în sfârşit se face dragoste, la vârstele când noi bulăneam, acum se fac copii.


Lumea se schimbă şi după mine mai mult în bine, decât în rău. Cred că umanitatea se întoarce cu matricea ei culturală, în limitele biologice, se ajustează, se împacă cu ea. În fapt, dacă nu ţi-ai răspuns marilor întrebări până la 17, 19, 21 de ani, nu prea cred că o să o mai faci satisfăcător la 27, 29 şi cu atât mai puţin la 31. Napoleon spunea că nimic nu a mai învânţat după prima bătălie, chiar dacă aş adăuga eu, a strălucit cu adevărat la Austerlitz, câţiva ani mai târziu.

O să îmbătrânesc pe drum şi o să fiu fericit!

P.S. Chiar dacă nu va gâştiga niciodată, anul ăsta ţin tot cu Germania la Eurovision. Acum e Lena (19 ani), care inspirată poate de sondele Voyager, după ce Îl informează printre altele că şi-a cumpărat lenjerie albastră, spune într-o engleză-germană că asemeni unui satelin: "I’m in an orbit all the way around you"... bravo domnişoară!

...

luni, 24 mai 2010

The way I am...

Încercăm mereu să salvăm lumea, să sortăm gunoaile, să folosim becuri ecologice, să promovăm pe blog campanii pro şi anti, să încercăm cariere în domenii umanitare, să participăm la teledon, să mergem la vot, să platim impozite, să iubim animalele fără stăpân, să donăm 2%, să mergem la concertele caritabile ale Mihaelei Radulescu, să face tot felul de alte lucruri... însă ingrata lumea tot nu se schimbă. Ea ramane tot aşa posacă, ignorantă, ca o calotă glaciară într-o mare tropicală. Dar nimeni nu are nevoie de toate aste; în cel mai bun caz s-ar bucura acel cineva de bani noştri.
Îmi amintesc însă mereu de povestea Sodomei şi Gomorei, unde doar 10 drepţi ar fi putut să le salveze de foc şi pucioasă... dacă ar fi fost de găsit. Atenţie, drept în Biblie înseamnă cel care iubeşte Dumnezeul, aproapele, duşmanul, creaţia divină. Doar 10 oameni, ar fi putut salva lumea şi numai prin iubire, prin curăţenie, prin iertare, prin împăcare, prin generozitate, prin bucurie.


Ei bine poate tocmai de asta pe Strada Îngerilor a devenit miză majoră salvarea lumii; de asta când o să treceţi pe aici, o să vedeţi oameni dansând îndrăcit, o să auziţi râsete de la depărtare, o să aflaţi clovni iubind balerine şi poeţi fericind regine. Pe Strada Îngerilor lumea se salvează nu prin bun simţ şi responsabilitate ci prin bucurie, prin râs, prin dans şi mai ales prin iubire. Pe strada asta sfântă, zeiţe slavone cu ochi verzi aprind stelele pe cer şi adorm fricile.
Ei bine, pe strada noastră buldozere, macarale, pirotehnişti celebri, simpli hamali, ingineri iscusiţi şi chiar vestiţi teroristi buni în demolări ideologice, fărâmă statui vechi, piramide, imperii cu influenţă, cu frenezia unor oameni fericiţi. Dar mai mult decât orice, toţi aceştia, sfidând legile fizicii şi luând în balon geologia, sapă un tunel vârtos, care începe din colţul străzii, de lângă liliacul ăla sacru şi reapare pe lângă Pere Lachaise, aproape de Jim, în luminosul Paris. E un tunel ritualic, dar în acelaşi timp e o poartă către fericire.

Cuz I love the way you say good morning
And you take me the way I am
Poate din cauza teatrului, poate pentru că aduc în vreun fel anume şi misterios, de multe ori am primit cadou de la persoane dragi: clovni. S-a strâns acasă o frumoasă colecţie de astfel de bufoni, giumbuşlucari, măscărici, ghiduşi şi paiaţe. Mă gândeam că poate aşa sunt, poate aşa mă vede lume şi poate nici nu e rău. Însă acum, de numai câteva clipe, zile, momente, acum mai mult ca oricând înţeleg că sunt un om norocos... un caraghios cu nas roşu, un fericit!
Iar de acum, de nu o fi cu păcat, bucuros aş intra în solda, la curtea unei regine blânde. Aş fi clovn bun, aş plange, aş şti să tac, aş ţine în braţe; aş face astea toate şi câte şi mai câte...

Piesa următoare, e arvună pentru angajare, chiar dacă la prima ascultare am urât-o. Zilele astea însă pe Strada Îngerilor se bate din palme în ritmul copiilor din piesa asta, aşa că e esenţial să o ascultaţi şi să învăţaţi ritmul... nasuri roşii primiţi aici!



...

joi, 20 mai 2010

I can die when I'm done...

UPDATE: Aurora Liiceanu spune despre perioada dintre relaţii că ar trebui să fie un "doliu erotic"... (via Andreea)

În istorie perioada care separă Antichitatea de Renaştere e cunoscută drept
Epoca de Mijloc, Evul Mediu, sau Veacurile Întunecate. De aproape 200 de ani, specialişti încercă să reabiliteze acestă epocă istorică; până acum însă nu s-au înregistrat progrese majore.

Lumea noastră are cultul fericirii în relaţie şi mai nou pe cel al omului liber, independent, puternic. Atât de mult gravităm în jurul celor două ipostaze, că ieşirea din relaţie devine o veritabilă catastrofă, începutul unui deşert nesfârşit, degradarea în forma ei supremă. Totuşi fără perioada asta dintre, nu putem merge mai departe întregi.
În momente ca astea e cazul să te punem din nou în acord cu noi, să ne recâştigăm, să te calibrăm. E perioada când facem multe lucruri idioate, tâmpite de-a dreptul, dar când în sfârşit dăm telefoanele care trebuiau date, purtăm discuţiile care trebuiau discutate, cunoaştem oameni care trebuiau cunoscuţi. E perioada când trebuie să ne lingem rănile, să ascuţim săbiile, să planificăm iarăşi, să stam cu burta pe hartă.



E dacă vreţi o formă de doliul, dar în forma lui corectă. Adică perioada aia plină de ritualuri, când porţi negru, laşi barbă, faci pomeni şi te ocupi exclusiv de sufletul defunctului. Dar după un timp, lepezi şi barba şi straiele negre, primeneşti casa, schimbi culoarea părului. Parte bună e că atunci când ai ţinut bine doliul şi se face că te iei cu altcineva, nimeni, nici cea mai clefetitoare gură a satului, nu are caz de atac. În fond un mort e un mort, îl treci pe pomelnic, dar nu mai ai de-a face cu mutra lui în veci.


My heroes had the heart to lose their lives out on a limb
Pentru mine chestia asta de mijloc, e vremea în care pui în cutie pozele cu ea, cadourile, amintirile comune şi numărul ei de telefon, o închizi bine şi o sigilezi cu multe rânduri de scoci, cât să reziste în pod neatinsă. Apoi o urci acolo, urmând acelaşi drum, atât de comun că îl poţi face cu ochii închişi; sus îi găseşti loc printre alte cutii, unele mai mari, altele mai mici, unele colorate, altele negre de-a dreptul. Înainte însă să stingi lumânarea, să pui zăvorul şi să cobori, mai priveşti odată cutiile, dar mai ales pe ultima şi oftezi: Nu a fost să fie, poate următoarea!
Într-un fel e un omagiu adus Ei, pe care asemeni vechilor căpetenii vikinge o urci pe barcă, îi aşezi armele şi prăzile de-a dreapta şi de-a stânga şi o trimiţi în larg. Păstrezi tăcerea şi când e suficient de departe, când soare se pregăteşte să apună, ridici arcul, îl întinzi şi trimiţi către barcă o săceată arzând. Atunci, toţi vor şti că o altă poveste de iubire s-a încheiat! Cei din jurul tău vor face roată, te vor purta pe braţe, vor cânta cântece vechi şi vor turna cidru şi bere în pocale, până când totul se va pierde într-o noapte lungă şi înegurată.

Abia după toate astea, te poţi deştepta, merge la rău şi îmbăia cumsecade, strigând din toţi rărunchi că eşti liber şi lumea e a ta. Abia atunci inima poate iar să bată, sângele să alerge prin vine, iar ochi să scruteze în depărtare. Când toate astea se vor fi petrecut şi numai atunci, poţi ştii cu siguranţă că Veacurile Întunecate s-au risipit.



...

joi, 13 mai 2010

Lived in Bars

There's nothing like living in a bottle
and nothing like ending it all for the world

Ca să o înţelegi pe Cat Power e bine să nu te repezi, să nu dai note mai repede decât e cazul, să aştepţi. Domnişoara asta timidă, cu bretonul ei căzut peste ochi, e acolo când te aştepţi mai puţin şi mai ales când îţi e cel mai aiurea.
Nu pot să vorbesc despre Cat Power fără să o aşez de o parte sau de alta a barului şi fără să o imaginez primindu-te cu braţele deschise şi bucurie sinceră. Apoi, nu o pot vedea altfel decât lăsând tăcerea şi rotocoale de fum de ţigară să înlocuiască trăncăneala fără rost. Ea e femeie care atunci când nu mai poţi duce paharul la gură, te adună, te duce acasă, te descalţă de cizme şi te lasă să dormi până dimineaţa, când te va trezi cu jazz şi cafea.
Cat Power te înţelege fără să îţi ştie numele, urăşte dezinteresat femeia care ţi-a făcut toate astea şi te iarnă chiar înainte de a-ţi da voie în patul ei. De la ea ai să înveţi că iubirea nu înseamnă război şi cucerire, ci pace şi renunţare. În faţa ei nu ai să minţi niciodată, iar pentru asta o să îţi păstreze poza în bar, între sticlele de coniac şi wihsky... chiar şi după ce vei fi plecat demult. Îmi place să cred că nu o să îţi declare niciodată iubirea, dar că atunci când în sfârşit va zâmbi, vei şti că ai inima ei pentru totdeauna.
Cat Power e în primul rând o Femeie care iubeşte şi care cu duioşie şi tandreţe vorbeşte despre asta.



Când începe să cânte, glasul ei devine un urlet de felină răpusă, fără ca măcar o clipă flacăra din ochi să dispară. Pentru mine Cat Power are mult din timbrul lui Janis Joplin şi din tristeţea lui Kurt Cobain; însă faptul că nu a dispărut încă asemeni celor doi, o pun mai degrabă pe seama şansei şi mai puţin pe seama deciziilor. Vocea guturală, fumul de ţigară, alcolul, iubirile nebune, poveştile spuse bine şi forţa mişcărilor, amintesc însă (şi nu fac cadouri) de muzica lui Tom Waits.
Pe de altă parte, amestecul sănătos de blues şi jazz sudic, peste fondul country specific Georgiei, cămăşile ei bărbăteşti şi privirea în pământ, roşeaţa obrajilor şi atitudinea de femeie greu de cucerit cu nimicuri, fac din Cat Power o prezenţă fermecătoare, unică... în aşa măcură că dă dependenţă.



P.S. Când am început să adun însemnări în Cutia cu voci şi sunete, am vrut să scriu mai ales despre acele voci şi acei artişti care nici nu au murit intrând în legendă, sau mai rău în uitare , dar nici nu sunt atât de populari încât să intre pe păcătosul mainstream. Până acum Cat Power e singura care le riscă pe amândouă. Pentru mai multe referinţe muzicale: AICI şi AICI.

...

vineri, 7 mai 2010

Povestea lui Gheltz


Mahalaua Vadului
Când ajungi în Galaţi, trebuie neapărat de pe Domnească, cum treci de complexul studenţesc, să faci prima la dreapta, pe lângă benzinărie. Acolo o să descoperi, revărsată pe multe străduţe şi alei ce se deschid către Brateş şi Prut: Mahalaua Vadu' Ungurului. Despre ce o face mahala, despre amestecul straniu de urban interbelic şi rural, la doar 5 minute de centru şi despre cum civilizaţia, asfaltul şi prosperitatea pot distruge o cultură, e mult de spus şi cere o dezvoltare independentă...

Dicolo de pitorescul spaţiului însă, acolo trăieşte bunicămea... încă. Bunicămea s-a născut în 1916, aşa că a adunat un amar de ani, pe care dacă o întrebi, mereu îi număr cu 5 mai puţin. Ei bine, dacă Vadu' Ungurului e mahala, bunicămea e prin excelenţă mahalagioaică: înşiră pomenile şi mormântările cu bucuria unui adolescent care merge la discotecă, e datoare vândută la 5 zile după pensie, formează în jurul ei pâlcuri de surate bârfitoare şi transformă chiar şi mersul la pâine (pentru că merge al naibii de mult şi repede) într-o escapadă de jumătate de zi.
Domnişoara Florica (1938)
Bunicămea are în mahala prietenii vechi şi duşmănii de moarte, vendete persoanale şi interese ascunse; bunicămea lipseşte regulat nopţile, nu se dă la o parte de la un pahar de coniac şi e bisericoasă, chiar dacă atunci când o întrebi spune că sufletul e un abur şi că nimeni nu s-a întors să spună. Mai mult, bunicămea e femeia de 90 şi ceva care nu are haine pentru moarte şi nici nu se gândeşte să cumpere. Bunicămea e pentru cartier Madam Florica, chiar dacă o cheamă Eufrosina şi în linii mari e analfabetă.


Madam Florica
Bunicămea l-a îngropat pe bunicămiu acum 13 ani. De atunci niciodată nu a mers la cimitir şi nici nu intenţionează; pomeni nu i-a făcut şi cam tot ce a atins şi iubit el, a înstrăinat la cel mult câteva săptămâni după. Bunicămea mereu a spus că nu l-a iubit şi că a fost salteaua lui, că ea a fost frumoasă ca o actriţă şi că se omorau bărbaţi pentru ea; oricum merita altceva. Bunicămea întotdeauna a privit gospodăria ca pe o puşcărie şi pe copii ei ca pe o penitenţă de care merită să se descotorosească; bunicămea dincolo de toate astea, e o persoană agreabilă, care te poate descoase cu tact şi îţi poate povestii cu bucurie cât de mult a suferit ea sub dictatura Nebunului (a se citi bunicămiu). Dincolo de asta bunicămea nu are poveste; sau aşa credeam.

Bunicul meu P.. (1940)

Ştiam că s-a luat cu bunicămiu pentru că era un rus cu bani şi prăvălii, un bărbat fabulos de 1.90 şi ceva, temut, admirat, iubit, respectat, care a iubito ca un prost, dar care niciodată nu a fost iertat pentru asta... 66 de ani; până a murit.

Gheltz... Gheltz... Gheltz...
Acum câţiva ani, bunicămea privindu-mă cum vorbeam la telefon cu mai ştiu eu cine, a izbucnit în plâns. Am lăsat naibii telefonul şi am stat cu ea, am ascultat-o. Atunci, pentru prima dată, unul din familia noastră a aflat Povestea lui Gheltz.
Gheltz în perioada interbelică, era un tânăr evreu sărac, ca mulţi alţi, orfan de tată, cu două surori; eram muncitor şi onest, amorezat straşnic de Florica o fată tot săracă, dar al naibii de frumoasă. Din puţinul lui îi făcea cadouri, îi oferea flori şi o purta pe la balurile muncitoreşti, sioniste, sau de cartier. Florica îl iubea al naibii pentru toate astea, dar mai ales pentru că împreună căştiga coroniţa de Regină Balului... negreşit.
Numai că Gheltz a plecat la armată... 3 ani. Între timp a apărut bunicămiu, băgat pe gât de mama ei... şi ea, Florica, a zis DA. Aşa s-a pogorât blestemul asupra lor.
Cu venirea comuniştilor bunicămiu a sărăcit, iar Gheltz a emigrat ca orice evreu în Statele Unite, unde probabil s-a chivernisit binişor. De atunci, sunt sigur că de câte ori se priveşte în oglindă, bunicămea se vede cu o coroniţă în cap. Se face însă că DA-ul ăsta al ei a însemnat un iad măcar pentru copii ei, pentru bunicămiu, Gheltz, nevasta ăstuia, copii lor şi câţi alţi în plus, dar în primul rând pentru ea, pentru Florica... un iad pentru că ea, din prostie, sau dintr-un pragmatism îndoielnic, a decis prost.

Scurtă încheiere
Am spus Povestea lui Gheltz pentru că sub alt nume, o văd reprodusă în viaţa multor oameni nefericiţi, trişti, banali şi în general în orice fericire livrată sec, sub masca unei familii, a unor copii nevinovaţi şi însoţită de cele mai multe ori de o stupidă prosperitate... Frica de fericire, prostia şi pragmatismul, într-o formă sau alta face mai mult rău decât 1000 de războiaie mondiale. Aşa că, ar fi bine cred, mai devreme sau mai târziu, să forţăm destinul, să riscăm şi măcar să eşuăm, dar să eşum încercând să fim fericiţi.
Povestea lui Gheltz e până la urmă povestea marilor iubiri irosite pentru nimic şi dacă vreţi un advertisment: nu lăsaţi Gheltzi să vă scape!


P.S. În vremea războiului, chiar dacă i-a supravieţuit, Gheltz s-a văzut de partea victimelor acestei monstruase construcţii, în vreme ce bunicămiu se afla în cealaltă tabără ca lider legionar (aşa cum am aflat din dosarul de urmărit al fostei Securităţi comuniste); după război însă poziţiile aveau să schimbe iute. La distanţă de aproape 70 de ani, poate ca o compensare, mi-am ales ca spaţiu de cercetare, studiile ebraice şi istoria recentă a evreilor.

...

joi, 29 aprilie 2010

The Lucky One

Free as the wind blowin down the road
Loved by many, hated by none...

După ce vei reuşi să te bucuri de Adriatica, să zăreşti coastele Siciliei, să te pierzi pe canalele Veneţiei, să admire goticul Milanez şi miracolele Pisei, după ce vei fi copleşit de renaşterea florentină şi vei păşi pe străzile Pompeiului, ei bine după ce vei vedea şi Roma cea plină de coline şi dichis, abia atunci vei putea descoperi în inima Italiei, la intersecţia acestor minuni ale lumii: Bologna.

Bologna de cel mai sus

Ca o mamă bună, oraşul te va strange la piept, te va ascunde sub porticele sale infinite, te va ospăta pantagruelic şi îţi va turna bucuroasă un veritabil labrusco modenez, neapărat răcit bine. Iar dacă toate astea nu ţi-or fi pe plac, te vei putea refugia în multele biblioteci, cafenele, tratorii, librării, biserici, baruri, teatre şi parcuri. În oricare din locurile astea vei da de oameni vii şi blânzi, veniţi din toate cele patru zări, precum harnicele albine, atraşi de butoiul fabulous de cunoaştere al celei mai vechi Universităţi din lume.

You look at the world with a smiling eye
And laugh at the devil as his train rolls by...

Iar dacă vei trece de zidurile medieval ale oraşului venind dinspre sud, nu poţi rata acea străduţă dominată imperial de un motan alb-gălbui şi de un ireal arbore de liliac. Pe Via degli Angeli ai să găseşti de dragul Fridei, o casă cu pereţi de culoarea Mediteranei, tavanul de lemn tânăr şi uşile cărămizii mereu deschise; o casă cu obloane verzi de lemn greu şi cănile pline de cafea. Acolo îţi vei trage sufletul, lăsând deoparte sandalele greu încercate şi toiagul de peregrin. Acolo vei uita destinaţia şi pentru o vreme te vei simţi ocrotit şi cuminte, aşa cum doar într-un han ţinut bine o mai poţi face.
În casa de pe Strada Îngerilor vei avea parte de aşternuturi proaspete, multă poezie, muzică cumsecade, cola cu gheaţă, mâncăruri baroce şi mai ales de inimă bună. Asta fie şi pentru că vreodată, când Sfântul Petru şi Dumnezeu, pe care nimeni nu vrea să îi mânie, se vor întoarce pe Pământ, ar putea poposi aici sub masca unor rătăcitori.

Not a care in the world not a worry in sight
Everything’s going to be all right

Şi dacă vă întrebaţi de unde ştiu toate astea, e pentru că ziua voi fi una din cele două gazde bune care încing flăcările aragazului, iar seara, precum profeţii în bezna necunoaşterii, vor lumina calea către cele mai decadente, zgomotoase şi aglomerate bodegi ale fastuoasei Bolognii. Iar când spre dimineaţă, rebegiţi şi chinuiţi de remuşcări tonice, vom merge prin inima oraşului şi vom simţi miros de liliac, vom şti că în sfârşit suntem acasă… măcar pentru o vreme.

...


duminică, 28 martie 2010

Soy una raya en el mar

"... în vechiul Israel, chivotul Legământului nu era adăpostit într-un templu, ci într-un cort - tot atât de fastuos pe cât de fragil - şi rămânea gata de drum, cu drugii necontenit în inele (Ieşirea 25, 15)"
(Anca Manolescu - Stilul religiei în modernitatea târzie
Dilema Veche
, nr. 318, 18-24 martie 2010)

"... căile ferate, mai ales când aveau şi o şosea alături, mi-au ajutat să mă cunosc pe mine însumi în raport cu dimensiunile lumii. Gândul că unii oameni nu le simt chemarea şi nu se lasă atraşi de ele până într-o gară, a trezit în mine deopotrivă orgoliul şi tristeţea..."
(Radu Tudorat - Casa Domnului Alcibiade)

Din clipa când am ieşit prima dată pe uşa casei, fără a şti sigur dacă am să mai revin vreodată, ceva funadamental s-a schimbat în mine; de atunci sunt mereu pe drum, sunt un nomad. Am cunoscut mulţi astfel de oameni, majoritatea trişti, pierduţi între ţara de unde au plecat şi locul vitreg care refuză să îi accepte, rătăciţi într-un spaţiu ireal, într-un suprarealist no man's land.
De mic am trăit cu poveştile familiei mele, împrăştiate de la Vladivostok până pe coastele Floridei. Apoi ca o carmă, eu însumi am început să umblu pe meriadianele lumii, secondat la scurtă vreme de prea buni mei prieteni şi prietene.
Am învăţat însă, ieşind pe uşa casei, nu să caut o alta la fel, ci asemeni nomazilor, să port cu mine esenţa a tot ceea ce am cunoscut, trăit şi iubit, asemeni melcului care poartă în spinare tot ce îi este necesar. Nu tristeţe pierderii spaţiului natal domină şi nici ura faţă de optuzitatea noilor gazde, ci bucuria de a putea cunoaşte mircolul lumii, frumuseţea ei, care de multe ori aduce cu acel ascuns chip al divinităţii.

Despre temple afective, despre spaţii sacre, despre prietenie şi despre agore ridicate în mijlocul tărăboiului infernal al lumii contemporane, ei bine despre locul unde oricine va putea bea tihnit cafea la ibric şi fuma din ciubuc, pe scurt despre noul nostru cort: AICI.



...

miercuri, 24 martie 2010

Le Sacre Du Printemps

Un studiu făcut în rândul tinerilor britanici, arăta cum cineva care se mişcă bine pe ringul de dans este considerat automat bun la pat.

Dansul e poate singurul lucru care rămâne să ne lege atunci când vorbele dispar. Suntem atât de ataşaţi de cuvinte, încât de multe ori uităm că dansul a apărut înaintea sunetelor. De fapt, atunci când vroiam să facem pui, puteam foarte bine să dansăm în faţa femelei, stârnind flăcările şi lăsând lumina lor să alunece pe tavanul peşterei şi pe trupurile înfierbântate.



Despre dans s-au spus multe, poate chiar mai multe decât ar fi trebuit. Pentru mine însă dansul înseamnă un singur lucru: dialogul cu draci din noi. Dansul e spaţiul în care nu poţi minţi, la fel cum e locul unde nu se învaţă, ci doar se exprimă. Nimic nu mi se pare mai aiurea, decât să iei cursuri de dans, de două ori pe săptămână, sau să inveţi tangoul, ori salsa în paşi.
Dansul ca artă merită nu doar una ci mai multe vieţi; dansul ca limbaj individual însă, merită nu doar ascultat, dar şi apreciat cel puţin ca vorbele... altfel riscăm să pierdem partide bune...

P.S. Astăzi am aflat cum cele două dansatoare veritabile ale noastre Ana şi Dana, au devenit colege în cadrul aceluiaşi balet. Cum nu trece o zi fără să văd alte semne ale lumii astea al naibii ne mici, încerc să indentific oraşul lumii care va găzdui peste ceva vreme o altă exorcizare de draci...

Pentru că e anotimpul renaşterii, al înmulţirii şi al bucuriei, să fie fragmente din Le Sacre Du Printemps în varianta Maurice Bejart şi apoi Pina Baush; şi aici îmi e imposibil să mă decid:





...

luni, 22 martie 2010

"Cutia Pandorei" de Eugen FĂT

Să vezi spectacolul, expoziţia, să citeşti cartea, sau să asculţi înregistrările unui prieten, e ca şi cum ai merge duminica să îi cunoşti familia. O astfel de incursiune am făcut zilele trecute în minunatele unghere ale universului dramatic semnat Eugen Făt. A fost un "la revedere", spus unui prieten şi într-un fel sau altul unui mentor, până la Labirintul Irinei-Alb, din vară de la Lausanne.

Curvele astea de femei...
Pentru mine Cutia Pandorei e mai mult ca orice lumea contorsionată a Tantei Hilda şi în fapt lumea schimonosită a oricărei femei care alege să risipească talanţi iubirii. Piesa e până la urmă un mare proces, e Judecata de Apoi a oricărui conştiinţe vinovate, dar un proces fără judecător şi fără sentinţă, căci iadul e început demult. Martor stă doar un tânăr zăpăcit, a cărui inocenţă vine sub masca unui iepuroi să chinuie şi mai mult un destin zdrobit sub propriile decizii.
Tanti Hilda îşi cheltuie ultimi ani de viaţă, ameninţată de crengile copacului sub care şi-a îngropat iubitul şi care acum ajung să îi spargă geamul casei şi să atârne deasupra patului.
Aurel amantul mătăhălos care ştia să o ridice pe tânăra Hilda de pe ringul cârciumii către înaltul cerului, apare răzleţ, fie misterios ca un Humphry Bogard balcanic, fie doar ca o şoaptă, ca un scuturat de frunze.



Cosmin Panait şi IoanaCitta-Baciu
în rolurile Bandi (Bugs Bunny) şi Hilda


Cutia Pandorei e rezolvarea farsei construită în jurul oricărei femeie nebune, pierdută în labirintul propriilor justificări, alegeri şi acţiuni, un labirint care implacabil se transformă în ghilotină.

Să nu îmbătrâneşti niciodată...
Pretextul e o comoară, e moştenirea care dezbină familii, care năruie şi naşte deopotrivă vise, dar care păleşte atunci când vorbele şi lacrimile unei bătrâne ne poartă în timp, în acea cârciumă unde acordeonul şi pălinca, scriau povestea pasională şi dramatică a lui Aurel şi a Hildei.
Regizorul ai tendinţa să îl uiţi privind piesa, dar tocmai aici e măestria, căci eşti acaparat de personaje vii, de actori care sparg bariera scenă-public şi de o poveste construită migălos dintr-un spectacol relativ simplu. Jocul actorilor e cum de puţine ori mi-a fost dat să văd şi e de departe câştigul major al Cutiei Pandorei. Pentru prima oară la Galaţi, după foarte mult timp, poţi vedea pe scenă muritori acoperiţi de carte, cu poveşti, cu drame.



Cosmin Panaite în rolul Bandi

Aurele... Aurele...
Dincolo de poveste şi pretext, Cutia Pandorei duce în ea aceleaşi teme majore ale lui Eugen Făt, aceeaşi reverenţă făcută femeii, acelaşi strigăt, chiar dacă acum ceva mai estompat, către marile sisteme care ne fac să fim mici şi mai ales aceeaşi dragoste faţă de oameni, cu tot cu problemele lor.
Înainte să înceapă piesa, am zâmbit privind publicul, o mare gaşcă frumoasă de liceeni crescuţi cu poftă de teatru şi gust pentru iniţiativele out of box, vârful unei generaţii educate pe blog şi sudate pe mess. A urmat Barcarolle şi spiritul marilor păpuşari a înviat în Sală, unde Bugs Bunny şi sfiala molipsitoare parcă a Caporalului O'Reilly şi a lui Guido Orefice s-au amestecat cu disconfortul şi stânjeneala sistematizată a comunismului, pentru a permite Hildei să deschidă cutia poveştilor, a iubirii, a disperării, a nebuniei şi a morţii.


Să încep a înţelege Cutia Pandorei de Katalin Thuroczy, regizată de Eugen Făt, pompos dar adevărat prezentată de teatru ca "premieră mondială", am avut nevoie de două zile, de inimă bună şi de acordeonul lui Richard Galliano.

...