Povestea lui Gheltz

Mahalaua Vadului

Când ajungi în Galaţi, trebuie neapărat de pe Domnească, cum treci de complexul studenţesc, să faci prima la dreapta, pe lângă benzinărie. Acolo o să descoperi, revărsată pe multe străduţe şi alei ce se deschid către Brateş şi Prut: Mahalaua Vadu' Ungurului. Despre ce o face mahala, despre amestecul straniu de urban interbelic şi rural, la doar 5 minute de centru şi despre cum civilizaţia, asfaltul şi prosperitatea pot distruge o cultură, e mult de spus şi cere o dezvoltare independentă...

Dicolo de pitorescul spaţiului însă, acolo trăieşte bunicămea... încă. Bunicămea s-a născut în 1916, aşa că a adunat un amar de ani, pe care dacă o întrebi, mereu îi număr cu 5 mai puţin. Ei bine, dacă Vadu' Ungurului e mahala, bunicămea e prin excelenţă mahalagioaică: înşiră pomenile şi mormântările cu bucuria unui adolescent care merge la discotecă, e datoare vândută la 5 zile după pensie, formează în jurul ei pâlcuri de surate bârfitoare şi transformă chiar şi mersul la pâine (pentru că merge al naibii de mult şi repede) într-o escapadă de jumătate de zi.

Domnişoara Florica (1938)

Bunicămea are în mahala prietenii vechi şi duşmănii de moarte, vendete persoanale şi interese ascunse; bunicămea lipseşte regulat nopţile, nu se dă la o parte de la un pahar de coniac şi e bisericoasă, chiar dacă atunci când o întrebi spune că sufletul e un abur şi că nimeni nu s-a întors să spună. Mai mult, bunicămea e femeia de 90 şi ceva care nu are haine pentru moarte şi nici nu se gândeşte să cumpere. Bunicămea e pentru cartier Madam Florica, chiar dacă o cheamă Eufrosina şi în linii mari e analfabetă.


Madam Florica
Bunicămea l-a îngropat pe bunicămiu acum 13 ani. De atunci niciodată nu a mers la cimitir şi nici nu intenţionează; pomeni nu i-a făcut şi cam tot ce a atins şi iubit el, a înstrăinat la cel mult câteva săptămâni după. Bunicămea mereu a spus că nu l-a iubit şi că a fost salteaua lui, că ea a fost frumoasă ca o actriţă şi că se omorau bărbaţi pentru ea; oricum merita altceva. Bunicămea întotdeauna a privit gospodăria ca pe o puşcărie şi pe copii ei ca pe o penitenţă de care merită să se descotorosească; bunicămea dincolo de toate astea, e o persoană agreabilă, care te poate descoase cu tact şi îţi poate povestii cu bucurie cât de mult a suferit ea sub dictatura Nebunului (a se citi bunicămiu). Dincolo de asta bunicămea nu are poveste; sau aşa credeam.

Bunicul meu P.. (1940)

Ştiam că s-a luat cu bunicămiu pentru că era un rus cu bani şi prăvălii, un bărbat fabulos de 1.90 şi ceva, temut, admirat, iubit, respectat, care a iubito ca un prost, dar care niciodată nu a fost iertat pentru asta... 66 de ani; până a murit.

Gheltz... Gheltz... Gheltz...
Acum câţiva ani, bunicămea privindu-mă cum vorbeam la telefon cu mai ştiu eu cine, a izbucnit în plâns. Am lăsat naibii telefonul şi am stat cu ea, am ascultat-o. Atunci, pentru prima dată, unul din familia noastră a aflat Povestea lui Gheltz.
Gheltz în perioada interbelică, era un tânăr evreu sărac, ca mulţi alţi, orfan de tată, cu două surori; eram muncitor şi onest, amorezat straşnic de Florica o fată tot săracă, dar al naibii de frumoasă. Din puţinul lui îi făcea cadouri, îi oferea flori şi o purta pe la balurile muncitoreşti, sioniste, sau de cartier. Florica îl iubea al naibii pentru toate astea, dar mai ales pentru că împreună căştiga coroniţa de Regină Balului... negreşit.
Numai că Gheltz a plecat la armată... 3 ani. Între timp a apărut bunicămiu, băgat pe gât de mama ei... şi ea, Florica, a zis DA. Aşa s-a pogorât blestemul asupra lor.
Cu venirea comuniştilor bunicămiu a sărăcit, iar Gheltz a emigrat ca orice evreu în Statele Unite, unde probabil s-a chivernisit binişor. De atunci, sunt sigur că de câte ori se priveşte în oglindă, bunicămea se vede cu o coroniţă în cap. Se face însă că DA-ul ăsta al ei a însemnat un iad măcar pentru copii ei, pentru bunicămiu, Gheltz, nevasta ăstuia, copii lor şi câţi alţi în plus, dar în primul rând pentru ea, pentru Florica... un iad pentru că ea, din prostie, sau dintr-un pragmatism îndoielnic, a decis prost.

Scurtă încheiere
Am spus Povestea lui Gheltz pentru că sub alt nume, o văd reprodusă în viaţa multor oameni nefericiţi, trişti, banali şi în general în orice fericire livrată sec, sub masca unei familii, a unor copii nevinovaţi şi însoţită de cele mai multe ori de o stupidă prosperitate... Frica de fericire, prostia şi pragmatismul, într-o formă sau alta face mai mult rău decât 1000 de războiaie mondiale. Aşa că, ar fi bine cred, mai devreme sau mai târziu, să forţăm destinul, să riscăm şi măcar să eşuăm, dar să eşum încercând să fim fericiţi.
Povestea lui Gheltz e până la urmă povestea marilor iubiri irosite pentru nimic şi dacă vreţi un advertisment: nu lăsaţi Gheltzi să vă scape!

P.S. În vremea războiului, chiar dacă i-a supravieţuit, Gheltz s-a văzut de partea victimelor acestei monstruase construcţii, în vreme ce bunicămiu se afla în cealaltă tabără ca lider legionar (aşa cum am aflat din dosarul de urmărit al fostei Securităţi comuniste); după război însă poziţiile aveau să schimbe iute. La distanţă de aproape 70 de ani, poate ca o compensare, mi-am ales ca spaţiu de cercetare, studiile ebraice şi istoria recentă a evreilor.

...