haiawatha.blogspot.com Web analytics

luni, 22 februarie 2010

Scrisoare din Galaţi

Dragă Mişule,

Îţi scriu de pe frontiera estică a lumii pe care amândoi o iubim atât de mult. Astăzi, un soare călduţ gonea ultimele insule de zăpadă ale unei ierni crâncene şi m-am gândit că e o zi bună de băut cafeaua în curte. Cu o cană generoasă de cafea făcută la ibric, călcam înţelept şi mă uitam în depărtare, în puctul unde Prutul se pierde în Dunăre şi unde oficial se termină Europa. Ei bine, am avut amice în acel moment un profund sentiment al exilului, paradoxal tocmai în propria mea curte, pe bucata de pământ primită de la tatăl meu, care la rândul lui a primit-o de la tatăl lui.
Acum citind scrisoarea ta din Paris şi cartolina din Mantova, am realizat încă odată cât de fericiţi suntem pe drum, mereu lăsând ceva în urmă, mereu în căutarea a ceva, ca nişte desueţi argonauţi în căutarea bezmetică a lânei de aur, sau aşa cum frumos scrii, în căutarea drumului rătăcit către o Ithaca originală. Aşa se face că fiecare dintre noi am împânzit Europa şi chiar mai departe lumea nouă, mai puţin pentru ceva anume şi mai mult din instinct.




Florenţa, mai 2009 (foto Corina)

Maxima sfidare a condiţiei noastre, de fragede vlăstare ale ceauşismului altoite pe un galopant capitalism estic, a fost clipa când am hotărât amândoi împreună cu Marllene şi Corina, să ne găsim,
indiferent cât de departe am fi unul de altul, în câte un colţ al Europei, mereu altul, doar pentru a savura vreo mai ştiu eu ce licoare revigorantă. Al doilea moment a fost în Iaşi, atunci când am stabilit să ne scriem de fiecare dată, din cu totul alte locuri ale globului; urma atunci să plec în America...

În ciuda acestui cult al hoinărelii, două luni de aici, până la examenul ăsta de care atârnă atât, sunt Mişule într-un exil auto-impus, asumat, într-un loc pe care îl iubesc şi îl detest deopotrivă.
Aici, la Dunărea de Jos, în locul unde occidentul se intrepătrunde cu spaţiul balcanic şi orientul rus, am realizat că exilul, mai înseamnă în cazul nostru, lipsa unei casa spirituale, opturarea destinaţiei. Mereu ţi-am vorbit de sătucul ăla din Virginia, de plaja aia din Florida, de orăşelul lui Carol cel Mare din Germania, sau de Sulina adânc ascunsă în deltă, dar nici unul din locurile astea nu m-au făcut să rămân, să las lumea pentru ele. Citind scrisoarea ta din Paris, venită interesant chiar când te-ai mutat, fie şi temporar în inima Bologniei, m-a făcut să simt pentru prima oară că măcar unul din ăia mulţi care eram odată nu mai aleargă, e bine şi că a ajuns acasă; asta m-a bucurat nespus.




acea plaja din Florida, septembrie 2008

Fiind atât de departe, mi-am mai dat seama că acasă, Ithaca aia mitică, e până la urmă un loc bun sub soare, e Ea şi mâna aia de oameni sfinţi şi cuminţi care se cheamă prieteni. Ori amice, câtă vreme atât amar de lume va fi între noi, voi continua să fiu într-un permanent exil şi îmi vei lipsi teribil.

Al tău vechi prieten,
Edu


P.S. Zilele astea mă amuzam gândindu-mă că în ciuda faptului că am avut şansa ca Ovidiu, unul dintre cei mai mari poeţi ai antichităţii, să trăiască o vreme pe aici, niciodată noi românii nu l-am adulat, sau nu ne-am mândrit foarte tare cu asta. E în fapt greu pentru noi să înţelegem cum acest mare alchimist al cuvintelor nu s-a lăsat cucerit şi extaziat de acest spaţiu şi cum nu a trăit el fericit pe malul mării noastre dragi; dar dacă ajungi să vezi Roma şi iernile ei, e lesne de înţeles. Ovidiu nu a suportat iernile, izolarea şi sălbăticia oamenilor. Fără să mă crezi arogant, închei epistola mea cu o mână de versuri scrise de Ovidiu la Pont:


Dar în adâncul lumii eu sunt pe-un ţărm ajuns,
Şi sub zăpezi eterne pământul e ascuns...


Pe maluri, şi nici marea nu-i loc mai nimerit -
Mereu, mereu de vânturi e-ntinsul răscolit;

Oriunde-ntorci privirea, stăpân pe câmpuri nu-i:

Întinde spaţii vaste pământul nimănui,

Şi înspăimântă locul vecini cumpliţi, oricând,

Din dreapta şi din stânga duşmani la pândă stând!...


Ci, haide, o, Rufinus, şi-mi spune mai apoi,
Ce oameni vechi purtară exilul ca eroi?


(Ovidiu; Ponticele - Scrisoarea a III-a către Rufinus
dintr-o carte cu sigla Grumăzescu)

...

22 de comentarii:

  1. ms frumos de comm:)

    imi place:)

    RăspundețiȘtergere
  2. nu ai pentru ce:) mereu te citesc cu drag:)

    RăspundețiȘtergere
  3. "Astăzi, un soare călduţ gonea ultimele insule de zăpadă ale unei ierni crâncene şi m-am gândit că e o zi bună de băut cafeaua în curte. "

    Poţi să ştii...azi a fost o zi perfectă de primăvară care merita savurată cu o cafea în aer liber. 8->

    ps: Mersi ptr apreciere şi sper sau sunt aproape sigură că în curând voi veni cu ceva poze mai noi. :D
    Deocamdată aştept să iasă soarele mai "calumea" ;)).

    hugs >:D<

    RăspundețiȘtergere
  4. ai mare dreptate!
    statornicia nu e de noi!
    frumos spus:)

    RăspundețiȘtergere
  5. Draga Edu,

    Este foarte greu sa gasesc tonul potrivit acestor cuvinte pe care, de fapt, le-am mai spus de cateva ori, dar ori de cate ori am ocazia, le repet cu bucurie, pentru ca vorbesc despre prietenie, despre insemnatatea ei pierduta si despre sfidarea unei lumi care reuseste, constant, sa rateze ocaziile marilor ei bucurii, marilor ei impliniri.

    In timp ce incercam sa ii trimit cateva randuri bunei noastre prietene ("20 de ani de Mada" era ocazia,descrisa in propriile ei cuvinte) mi-am adus aminte de 'edificiul afectiv' despre care vorbeste Liiceanu in cartea intimului sau, "Usa interzisa". Edificiul afectiv poate fi invocat ca un motiv de bucurie, intrucat este succesul prieteniei impotriva mediocrului ridicol care ne inconjoara agresiv, amenintator, de atat de multe ori. Edificiul afectiv este scutul care ne protejeaza impotriva tuturor marilor si micilor insuficiente, rautati, meschinarii, marile si micile singuratati si nefericiri ale noastre si ale propriei noastre lumi. Edificiul afectiv reprezinta, intr-un cuvant, prietenii.
    In teoria lui Liiceanu, unul din cele mai importante lucruri adapostite sau, mai bine spus, protejate de catre acest edificiu afectiv este "sistemul de iluzii". Si atunci cand cineva incepe sa vorbeasca despre sistemul de iluzii, vorbeste despre șuntarea edificiului afectiv, despre învingerea lui, despre momentul în care acesta încetează să mai existe. Sistemul de iluzii este ceea ce ne tine pe fiecare dintre noi intregi, ceea ce ne face sa ne ridicam dimineata din pat, este o firava confirmare (de care avem in mod constant nevoie) ca ceea ce facem are, pana la urma, un rost; ca proiectul existentei noastre a fost cladit pe lucruri trainice si durabile si nu pe intamplatorul si circumstantialul vietii. Daca in mod clinic depresia se instaleaza prin lipsa serotoninei, existential ea incepe odata cu infrangerea sistemului de iluzii.
    De ce vorbesc despre prietenie, edificiu afectiv si sistemul de iluzii atunci cand tu vorbesti despre exil? Pentru ca in mod firesc cele dintai nu pot exista unul fara celalalt. In timp ce cel din urma ia nastere tocmai din lipsa lor.
    As vrea sa pot gasi si acum, si ori de cate ori sunt chemat sa vorbesc despre lucruri esentiale, cuvintele care sa explice importanta prieteniei, cand ea pleaca din sustinerea sistemului de iluzii si se continua pana te aduce sa visezi ca intr-o zi iti vei racori picioarele in apele Constantinopolului (acolo unde Panait Istrati spunea ca soarele pare a fi avut facut pentru a incalzi pisici), ca intr-o zi vei incerca sa salvezi lumea avand banderola Crucii Rosii legata de brat, ca vei apuca sa vezi cateva din marile minuni ale acestei lumi nesfarsite fara a putea scrie un cuvant despre asta. Asta este genul de prietenie pe care nu o poti da pe nici o destinatie din lume. Si care m-a facut sa scriu, in urma cu mai putin de un an, ca daca ma va chema din nou acasa, punand capat doar si pentru o vreme tuturor acestor calatorii, o voi face fara ezitare; marile asalturi, marile provocari le-am facut dintotdeauna impreuna si asta nu se va schimba curand (daca e sa se schimbe vreodata).
    Draga Edu, vorbesc despre toate lucrurile astea pentru ca am ramas cu o stranie, bizara si nelinistitoare senzatie, ca si cum o poveste sta sa se incheie, ca si cum am asista neputiinciosi la decesul unui vis, ca si cum o provocare e pe cale de a fi abandonata. Daca ar fi adevarat, ar fi cel mai scandalos lucru din toate cate exista. (...)

    RăspundețiȘtergere
  6. (...)Plecand din acele locuri pe care le detestam si iubim deopotriva (si de la aceeasi distanta, cum am tot tinut sa iti spun, dar uite ca mi-ai luat-o inainte, confirmand-o), scarbiti si fascinati in acelasi timp de ele (acesta e blestemul Balcanilor), nu am plecat dintr-un loc pentru a-l schimba cu un altul ci am devenit, ca si tine, ceea ce spuneai ca voi deveni: hopper. Desi limba romana e bogata in sinonime: hoinar zurbagiu, om galcevitor fara capatai, spulberatic artagos, individ care strabate geografia provocand ideile, dar in acelasi timp unul din cei care (din nou, Madalina) nu poate fi fericit altfel decat printre oameni.
    Este Franta sau Parisul Ithaca? Sper. Este una din provocarile pe care locul insasi ti le poate provoca. O parte din lume ce cuprinde tot ce are ea mai bun: cultura, limba, traditie. Centrul continentului care a condus, pana acum un veac, intreaga lume. Locul care a dat acestei lumi ideile care au condus-o mai departe, o Grecie a timpurilor moderne. Cum ar putea aceste locuri sa nu te faca sa te intrebi daca nu este cumva sunt ceea ce tu cauti, in primul rand?
    Pe de alta parte, au trecut trei ani cred de cand avusesem acea discutie care m-a facut, zilele acestea, sa merg catre Bologna si sa incerc inceputul unei alte cariere; una care, o data urmata, te transforma in orice, numai in sedentar (opusul nomadului) nu.
    Alergarea e departe de a se fi terminat, daca se va termina vreodata. Si in mod esential acesta este lucru pe care as fi vrut sa ti-l transmit cu aceste randuri. Exilul despre care vorbesti este un cuvant pe care l-am evitat cu buna stiinta, altminteri as fi putut fi luat peste picior si comparat cu Caragiale la Berlin, caruia singurul lucru care ii lipsea erau muraturile. In sensul ca odata plecat, abandonand atatea locuri, lucruri si oameni, iti anulezi dreptul de a le deplange lipsa. Sunt nenumarate lucruri a caror lipsa se simte atat de acut incat uneori ma arunca, cand si cand, in crunte si prelungite episoade de depresie. Semn ca fragilul sistem de iluzii este asaltat, intra in criza, in tilt, sub presiunea concretului. Dar toate aceste lucruri care imi lipsesc se rezuma la unul singur: prietenia, lucrul cel mai de pret.
    Cu incredere ca aceste blestemate doua luni vor trece mai repede decat ne-am fi asteptat,

    Acelasi bun prieten,
    Mişu

    P.S. Dani are dreptate!

    RăspundețiȘtergere
  7. G. si dani. in buna traditie a casei, va spun mai intai bine ati venit in Calatorie!

    dani. asa cum te confirma si A. mai sus, e clar ca statornicia e ceva destul de straniu, de recent si ca in fapt hoinareala ne-a tinut vii ca specie sute de mii de ani.

    G. Abia astept sa iti va d fotografiile... s-ar spune ca nu iubesti spatiile inchise, cel putin pentru fotografie :)

    Ina inca odata, rosu in obraji, iti multumesc! :)

    RăspundețiȘtergere
  8. A. iti multumesc pentru aceasta serioasa oda inchinata prietenie si aceasta sanatoasa perspectiva.
    Textul tau m-a incarcat si m-a motivat sa scriu ceva anume, cum spuneam si la tine, dar o sa mai dureze.
    Vreu insa mai ales sa te asigur ca nu cred ca e cazul unei incheieri a povestii, pentru ca asta ar fi egala cu moartea spiritului. Lucrurile nu se vor rezolva facil, comod, in batatura noastra, cuminte, caldut... nu acum si nu asa. Totusi, e clar finalul unei etape, sau daca vrei a unei tranzitii; asa cum spuneai si simt ca suntem la mamrginea desertului...
    Sa fac un exercitiu istoric de delimitare a epocilor, a mi se ierta ingamfarea, o prima parte a povestii s-a spus in anii scursi din vreme liceului si pana spre Dialoguri in Democratie. Desertul de un an si ceva e pe cale sa se incheie, dar el e in fapt o tranzitie, o pregatire pentru ceea ce deja a inceput sa se intample acolo la tine si sper ca foarte curand la mine.

    (va urma)

    RăspundețiȘtergere
  9. ha ha ha:)):)) chiar ai fost rosu?... hmm... pai 1. te citesc pentru ca imi place 2. citesc ce imi place adica blogul tau

    RăspundețiȘtergere
  10. Sa citesti jurnalul lui Ovidiu. Imi scapa numele scriitorului. Oricum, e un scriitor roman stabilit in italia. E super fain.

    RăspundețiȘtergere
  11. Atunci Ina multumesc iarasi de 2 ori! :)

    David promit sa caut, suna bine ideia unui jurnal fictiv al lui Ovidiu!

    RăspundețiȘtergere
  12. este foarte frumos expus sentimentul de nostalgie in randurile de mai sus.

    In chestiunea hoinaritului tind sa iti dau dreptate. Cred ca in fiecare dintre noi exista un explorator, in fiecare moment, gata sa plece in cautarea unui coltisor de lume care sa=i aduca fericirea, a unuia pe care sa-l poata numi cu zambetul pe buze: "acasa". Unii cautam toata viata un locsor unde sa putem renunta la bine-cunoscuta afirmatie ce sta pe buzele multora dintre noi: "eu nu apartin acestui loc".

    Pana la urma, toti dorim sa fim fericiti si ne datoram noua insine sa cautam locuri, activitati care ne fac fericiti si persoane care reusesc mereu sa ne aduca un zambet sincer in cele mmai dificile momente.

    Good luck with your journey!:)

    RăspundețiȘtergere
  13. Yep...ai dreptate.Zona Dunarii de Jos, e o zona incarcata de o spiritualitate unica, un mix de elemente care cauta implinire in contingent.
    Eu s de fel din Braila, si uneori ma cheama radacinile, uneori mai mult, alteori mai putin...
    Frumos post.O sa mai trec pe aici.

    RăspundețiȘtergere
  14. Daniela mai intai bine ai pasit alaturi de mine in Calatorie!
    Ce am scris e in fapt un raspuns personal dat unui bun prieten, insa dincolo de asta, ma bucur ca ai putut surprinde acea chemare originala, pe care probabil multi o avem, catre mai mult, mai bine, mai frumos, sau asa aiurea catre altceva...
    Multumesc de urare! :)

    Alexandros mai intai multumesc; mai departe pentru mine Dunarea de Jos este un taram sfant si o regiune in sine, diferita de Muntenia, Dobrogea si Moldova. E intradevar incaracat de istorie, spiritualitate, un loc multicultural,divers, si tolerant, scaldat de Dunarea, inceput la Braila si incheait la mare.
    Promit in viitor sa scriu multe de spre Dunarea de Jos si cine stie poate unim eforturile... :)
    Si cum obisnuiesc: bine ai venit in Calatoria mea!

    RăspundețiȘtergere
  15. Laura multumesc pentru apreciere si pentru compania ta de-a lungul Calatoriei :)

    RăspundețiȘtergere
  16. Marin Mincu, Jurnalul lui Ovidiu. Marin Mincu, a petrecut mult timp în Italia, predând la universităţile din Torino şi Firenze. A fost autor al unor volume de poezie, studii semiologice sau dedicate folclorului român, unei antologii a avangardei româneşti, şi a unor romane.

    Are o prezentare facuta chiar de Umberto Eco, care i-a fost de altfel si prieten. Am aflat de curand ca a fost intemeietorul Cenaclului Euridice, la care o sa cites ci eu in aprilie cateva poezii.

    RăspundețiȘtergere
  17. Interesanta analiza prietenului tau cu privire la sistemul de iluzii a lui Gabriel Liiceanu din Usa interzisa.

    RăspundețiȘtergere
  18. O sa tin minte si o sa caut...

    Dar felicitari pentru initiativa literara, o sa tin aproape, astept lucruri bune...

    Prietenul meu, ca si mine am crescut din fericire la scoala buna, am avut mare noroc unii de alti, de prin liceu asa... in cateva luni ne gandim sa dam drumul impreuna cu fosti nostri voluntari, undei platforme online... o sa vbim.

    RăspundețiȘtergere