The Unbearable Lightness of Being!

UPDATE:
Mi-am amintit, pentru o replică românească Balanţa (1992) lui Lucian Pintilie, cu Maia Morgenstern şi Răzvan Vasilescu.

Seară insomniacă ca în vremurile bune, cu film la 3 dimineaţa, cafea făcută la 6 şi apoi ca un pisoi obraznic pitit la loc în pat, fără să îi stric somul, numai cât să pot vedea răsăritul prin fierele ei de păr...

Rătăcit fără o explicaţie încă în lunga lista de filme, am descoperit aseară The Unbearable Ligtness of Being (1988), film al destul de puţin cunoscutului Philip Kaufman. În rolurile principale îi găsim pe spectaculoşi Daniel Day-Lewis, Lena Olin şi Juliette Binoche, dând viaţă unui inedit triunghi amoros. Povestea după un roman a lui Milan Kundera, se petrece în Praga şi apoi Geneva anului 1968, înaintea şi de-a lungul represiunii sovietice... Pe scurt însă, am fost luat pe sus şi purtat într-una din cele mai frumoase poveşti de dragoste ale cinematografiei.

Rămâne de neuitat pentru memoria mea cinefilă, scena în care cele două protagoniste, care îşi împart într-o manieră candidă iubirea aceluiaşi bărbat, ajung să improvizeze o şedinţă foto.
Precum întâlnirea dintre două feline, scena e încărcată de tensiune, sexualitate şi exotism. Una are armă chiar propria goliciune, iar alta aparatul de fotografiat, pentru ca la un moment dat rolurile să se schimbe... amestecul de ură, admiraţie, iubire, felul în care îşi maschează lacrimile, zâmbetele, sau exprimă micile victorii, reprezintă un mare triumf actoricesc. În finalul scenei amandouă lasă garda jos, izbucnind într-un râs isteric, salvator, optimist, încheiat cu un sărut mai degrabă apostolic decât erotic; o reconfirmare a ideii că nimic nu e mai sfânt ca iubirea dintre două femei.

Un film colorat, viu, fierbinte, care îţi înroşeşte uşor obraji şi care te poartă prin destinele unor artişti ai iubirii, condamnaţi la frumos într-o lume unde Kich-ul devine politică de stat. La repezeală, îmi aminteşte de mai noile Das Leben der Anderen (2006), Frida (2002), sau chiar Ultimul Tango la Paris (1972). Cu toate astea, nu e nicidecum un film istoric, sau anti-comunist; e chiar mai dură critica lumii occidentale, emblematic fiind discursul Sabinei (Lena Olin) din Geneva, unde constată că lupta nu e împotriva comunismului, sau capitalismului, ci împotriva urâţeniei şi lucrurilor comune pe care le lăsăm să ne invadeze.

Spre final, filmul anticipează tangourile celebre din Sense of a woman (1992), sau din amintitul Frida, puctând şi aici cu extraordinară naturaleţe:

...