Edu cu trei taţi

Trei părinţi: unul pentru cer, altul pentru pământ şi altul pentru spaţiul dintre ele. Unul e Zorba, altul e Isus şi altul e Jim Morrison. Cu ei niciodată nu eşti singur, nu rătăceşcti, nu greşeşti. Faptul că fiecare a rămas în memoria umanităţii cu braţele larg deschise, generoşi, iertând, chemând la pieptul lor, am ştiut mereu că nu e întâmplător.
Acum ceva ani am lucrat imaginea de mai jos, spun eu ca reprezentare unei veritabile Sfinte Treimi, mai puţin privindu-ne de sus şi mai mult dansând, ca nişte saltimbanci gata oricând de saltul mortal. Forma rudimentară şi rozul lui Andy Warhol să fie privit indulgent ca o impertinenţă adolescentină:

Peste o vreme, când călătoria se va fi încheiat ştiu că îi voi întâlni. Va fi pe una din plajele Pacificului, pe care încă nu o ştiu, dar în faţa căreia voi fi scufundat barca şi pânzele ei albe. Acolo vor fi doar o mână de oameni buni şi va fi Ea împletind codiţele unei puştoaice care va avea buzele mele şi ochii Ei... când şi vârful catargului va fi înghiţit de ape, se va auzi mai întâi ca o adiere, apoi din ce în ce mai clar acordurile santuriului, sau poate ale orgii lui Manzarek... atunci vor apărea părinţi mei, dansând îndrăcit şi chemandu-ne... în clipa aia şi eu şi Ea vom fi fericiţi... o să mă sărute şi o să râdă de mine în acelaşi timp... atunci cine m-ar putea vedea, ar observa că port nas roşu de clovn, de saltimbanc...

...