Who Knows

Să te întorci la mine, cămaşa să ţi-o port din nou...

Plimbare lungă cu soarele deasupra, căştile în urechi, ghiozdanul în spate şi biletul de avion în buzunar. Fără să vreau asta, un fel de adio, de "la revedere" spus mai degrabă locurilor şi mai puţin persoanelor.

Să bem cafea cu lapte, să fiu...
Aş putea să număr zilele până la plecare cu AMR, dar mi-am spus că de data asta nu mai număr nimic şi oricum nu descrescător. De fapt, am mai trecut de măcar două ori prin asta şi chiar dacă m-am întors, la fel de hotărât eram să nu o fac; a treia cu noroc. Voi aştepta veşti despre Budapesta, despre doctorat, departe de casă. Mereu veştile bune vin pe drum, te ajung din urmă, de ce acum ar fi altfel! Până la toamna maghiară, urmează sigur primăvara şi mai ales vara bologneză (sună a fel de mâncare).

3 dudui aşteptând în Piaţa Universităţii
(nov. 2008, foto Corina noastră sau Mişu)

Aş vrea să stai mereu, să nu mai pleci...
De Piaţa Universităţii aproape nimeni nu se bucură; cine nu e pe fugă, cu siguranţă aşteaptă înfrigurat pe cineva, sau ceva. Aşa a fost mereu sărmana agoră şi aşa am regăsit-o zilele trecute, la fel de tristă, plină de aceleaşi zoi şi asemeni unei doamne trecute, igorată şi veştejită. De data asta însă dominată de un ceas negru, luxos, placat cu aur. Am simţit apăsător acel orologiu, ca pe un falus mult prea viguros pentru o Bubulină firavă şi deprinsă mai degrabă cu delicateţuri, şerbet şi porţelanuri sărite. Nu e de ajuns că toţi erau grăbiţi, acum au şi motiv; am plecat şi eu ca un provincial neaoş, înjurând gloata dâmboviţeană... căci de, nu mai era vreme.

Vem vet... (ultima obsesie, furat de la Adina, pe nesupărarea căreia mizez):

...