haiawatha.blogspot.com Web analytics

vineri, 31 august 2012

Curţile mele constituţionale

O vreme am crezut că dreptul de a mă judeca îl au doar fetele frumoase cu părul creţ; ele să fie, ziceam eu  marţial: curţile mele constitunţionale. Aveau ceva dramatic, ceva din aerul grandios al statuilor de marmură, alea cu legături la ochi şi ceacâie în mâna dreaptă. Numai că domniţele mele, asemeni suratelor lor reci cocoţate pe faţadele curţilor de judecată, fie refuzau să vorbească, fie atunci când o făceau, alegeau să mă trăsnească cu sentinţe draconice, absurde.
De asta am căutat să transfer puterea asta despotică, grupului mult mai coerent şi de departe mai vorbăreţ al prietenilor, al fraţilor în alegeri. Lor le-am încredinţat dezbaterea destinului meu şi am făcut asta în nopţi lungi cu lumină puţină, mult alcool şi cuvinte alese. Aici însă deciziile picau iute, categoric, fără nuanţe, seci. Toate îmi erau favorabile însă, toate decretau în argoul juridic: NUP (neînceperea-urmăririi-penale)! Da, mi-am iubit prietenii şi cred că de cele mai multe ori şi ei pe mine, sincer!         

Curtea cu juraţii...
Totuşi, după cruzimea primelor şi indulgenţa ultimilor, a mai fost un pas până la descurajare, la neîncrederea în dreptate, în clarificări. Nimeni sub soare se părea că nu mă putea lămuri când orbecăiam, când alegeam bine, când pierdeam direcţia, sau când mă trădam.    
Am rătăcit apoi, pe la tot felul de curţi naţionale şi internaţionale, pe la judecători tereştri şi chiar extratereştri... am strans jurate oacheşe cu ani puţini în buletin, dar mulţi de experienţă şi am pledat în faţa unor domni spicuiţi, cu aură de magistrat. Fie şi aşa, cărările justiţiei au rămas întortocheate, asemenea unui labirint.
Aşa se face că răspunsurile, confirmările, sfaturile, dojenile, am încetat să le mai caut democratic. Instanţele au devenit cu timpul din ce în ce mai personale, legile din ce în ce mai vagi, până la estompare.
Pe zi ce trece am devenit, din punct de vedere juridic, un  fapt abominabil. Am ajuns să fiu un om fără lege, un nelegiut, sau dacă vreţi, am ajuns să fiu mai presus de lege.
Timpul m-a făcut să fiu măsura propriilor alegeri şi situaţii, norma întruchipată. Justiţia a devenit astfel, un lucru intim, empatic, pus în slujba propriilor idealuri, a propriei fericiri, un instrument de eliberare personală...



P.S. Mâine mă pun iarăşi la drum, drum lung cu destinaţie gingaşă ca ochii de furtună! Creţele ar fi decretat despre asta, că nu e decât o altă vanitate, o infatuare, în timp ce prietenii  m-ar fi sfătuit să beau şi pentru ei. Oacheşele cu puţini ani în buletin m-ar fi implorat să le iau cu mine, iar domnii bine, ei bine ei m-ar fi sfătuit să cumpăr un CD de muzică faină şi să îl ascult acasă. Eu însă, nelegiuit cum sunt, voi pleca oricum, asta doar şi pentru simplul fapt că Justiţia fie ea oarbă, nu e nicidecum fraieră... şi chiar dacă e greu de observat când priveşti statuile alea legate la ochi, e încă o femeie tânără, cu sfârcuri tari şi idei măreţe!  

...

miercuri, 8 august 2012

Vaya con Dios

În clipa aia nu puteam vedea decât scene similare, cu tineri care o ascultau pe Vaya con Dios şi priveau aceiaşi ochi de felină închizându-se uşor, mascaţi de fumul de ţigară fină... Ştiam că în graba către aşternuturile ei cu miros de floare proaspătă, fugărind doar bucuriile simple ale unui pobresito imberb, puţini aveau să o întrebe, fie şi în fugă, de unde vin notele alea, în anume ce seară înainte le mai ascultase.    

Şi cu vocea aia de aducea uşor cu a Vayei con Dios, mi-a spus că e piesa pe care o asculta cu tati... Tati... tati cum nimeni nu va mai fi, bărbatul pe care avea să se amăgească de multe ori că l-a găsit, dar pe care într-un fel îl va arde pe rug, de câte ori va avea la îndemână pachetul de ţigări şi cutia de chibrituri... Şi iarăşi aceaiaşi voce de femeie care parcă urlă iubire: fairy tales tell you a good man will find you... 

Ştiam că suferea, că încă mai durea ca naiba, că atunci de fapt se năştea femeia, aia pe care mi-aş fi dorit să o întâlnesc peste ani, poate peste măcar 25 ai ei... Însă era o seară cu lună plină, cu lună plină şi femei interzise... o seară bine numită de marele meu amic: a Orgasmelor Interzise

... o seară de care îmi e dor, una în care taţii frumoşi şi poezia, alcolul niţel prea mult şi vocile de femeie din Americile Sudice se amestecă, în aşa măsură încât totul e posibil, chiar şi orgasmele, fie ele şi interzise! O  seară de partea asta a Oceanului, în care toţi ar asculta, fie ei flăcăiandri, ori masculi veritabili... o seară a  cuvintelor lungi şi ideilor negrăbite, una în care aceiaşi voce de femeie putenică, cu privire de felină abia născută, ar cere: baby, stay with me tonight!

 
...