I can die when I'm done...

UPDATE: Aurora Liiceanu spune despre perioada dintre relaţii că ar trebui să fie un "doliu erotic"... (via Andreea)

În istorie perioada care separă Antichitatea de Renaştere e cunoscută drept Epoca de Mijloc, Evul Mediu, sau Veacurile Întunecate. De aproape 200 de ani, specialişti încercă să reabiliteze acestă epocă istorică; până acum însă nu s-au înregistrat progrese majore.

Lumea noastră are cultul fericirii în relaţie şi mai nou pe cel al omului liber, independent, puternic. Atât de mult gravităm în jurul celor două ipostaze, că ieşirea din relaţie devine o veritabilă catastrofă, începutul unui deşert nesfârşit, degradarea în forma ei supremă. Totuşi fără perioada asta dintre, nu putem merge mai departe întregi.
În momente ca astea e cazul să te punem din nou în acord cu noi, să ne recâştigăm, să te calibrăm. E perioada când facem multe lucruri idioate, tâmpite de-a dreptul, dar când în sfârşit dăm telefoanele care trebuiau date, purtăm discuţiile care trebuiau discutate, cunoaştem oameni care trebuiau cunoscuţi. E perioada când trebuie să ne lingem rănile, să ascuţim săbiile, să planificăm iarăşi, să stam cu burta pe hartă.

E dacă vreţi o formă de doliul, dar în forma lui corectă. Adică perioada aia plină de ritualuri, când porţi negru, laşi barbă, faci pomeni şi te ocupi exclusiv de sufletul defunctului. Dar după un timp, lepezi şi barba şi straiele negre, primeneşti casa, schimbi culoarea părului. Parte bună e că atunci când ai ţinut bine doliul şi se face că te iei cu altcineva, nimeni, nici cea mai clefetitoare gură a satului, nu are caz de atac. În fond un mort e un mort, îl treci pe pomelnic, dar nu mai ai de-a face cu mutra lui în veci.

My heroes had the heart to lose their lives out on a limb
Pentru mine chestia asta de mijloc, e vremea în care pui în cutie pozele cu ea, cadourile, amintirile comune şi numărul ei de telefon, o închizi bine şi o sigilezi cu multe rânduri de scoci, cât să reziste în pod neatinsă. Apoi o urci acolo, urmând acelaşi drum, atât de comun că îl poţi face cu ochii închişi; sus îi găseşti loc printre alte cutii, unele mai mari, altele mai mici, unele colorate, altele negre de-a dreptul. Înainte însă să stingi lumânarea, să pui zăvorul şi să cobori, mai priveşti odată cutiile, dar mai ales pe ultima şi oftezi: Nu a fost să fie, poate următoarea!
Într-un fel e un omagiu adus Ei, pe care asemeni vechilor căpetenii vikinge o urci pe barcă, îi aşezi armele şi prăzile de-a dreapta şi de-a stânga şi o trimiţi în larg. Păstrezi tăcerea şi când e suficient de departe, când soare se pregăteşte să apună, ridici arcul, îl întinzi şi trimiţi către barcă o săceată arzând. Atunci, toţi vor şti că o altă poveste de iubire s-a încheiat! Cei din jurul tău vor face roată, te vor purta pe braţe, vor cânta cântece vechi şi vor turna cidru şi bere în pocale, până când totul se va pierde într-o noapte lungă şi înegurată.

Abia după toate astea, te poţi deştepta, merge la rău şi îmbăia cumsecade, strigând din toţi rărunchi că eşti liber şi lumea e a ta. Abia atunci inima poate iar să bată, sângele să alerge prin vine, iar ochi să scruteze în depărtare. Când toate astea se vor fi petrecut şi numai atunci, poţi ştii cu siguranţă că Veacurile Întunecate s-au risipit.

...