Edu cu trei taţi

Trei părinţi: unul pentru cer, altul pentru pământ şi altul pentru spaţiul dintre ele. Unul e Zorba, altul e Isus şi altul e Jim Morrison. Cu ei niciodată nu eşti singur, nu rătăceşcti, nu greşeşti. Faptul că fiecare a rămas în memoria umanităţii cu braţele larg deschise, generoşi, iertând, chemând la pieptul lor, am ştiut mereu că nu e întâmplător.
Acum ceva ani am lucrat imaginea de mai jos, spun eu ca reprezentare unei veritabile Sfinte Treimi, mai puţin privindu-ne de sus şi mai mult dansând, ca nişte saltimbanci gata oricând de saltul mortal. Forma rudimentară şi rozul lui Andy Warhol să fie privit indulgent ca o impertinenţă adolescentină:

Peste o vreme, când călătoria se va fi încheiat ştiu că îi voi întâlni. Va fi pe una din plajele Pacificului, pe care încă nu o ştiu, dar în faţa căreia voi fi scufundat barca şi pânzele ei albe. Acolo vor fi doar o mână de oameni buni şi va fi Ea împletind codiţele unei puştoaice care va avea buzele mele şi ochii Ei... când şi vârful catargului va fi înghiţit de ape, se va auzi mai întâi ca o adiere, apoi din ce în ce mai clar acordurile santuriului, sau poate ale orgii lui Manzarek... atunci vor apărea părinţi mei, dansând îndrăcit şi chemandu-ne... în clipa aia şi eu şi Ea vom fi fericiţi... o să mă sărute şi o să râdă de mine în acelaşi timp... atunci cine m-ar putea vedea, ar observa că port nas roşu de clovn, de saltimbanc...

...

Instigările lui Haiwatha către camarazii lui de Călătorie

UPDATE:
I´m feeling blue too, so many times!... Yeah, but you now... having a blue mood? don't even worry yourself. It will pass like a 3 minutes blues melody... (vezi în comentarii - încă un semn că blues-ul nu are nimic de-a face cu limba română)

De câte ori te simţi rău, deprimat, epuizat, de câte ori simţi că nimic nu are rost, că lucrurile ies numai pe dos şi nimic nu te poate scoate din stare, se cheamă frumos în egleză (şi oricît de bogată e româna, are numai sinonime puerile): blue mood, adică stare albastră.
Acestei blue mood nu are rost să îi rezişti... dar poţi să scoţi pe masă cea mai bună sticlă de tărie adevărată, sau pentru firi mai slabe o sticla de vin roşu aprig; merită apoi să scotoceşti după orice formă de tutun, fie că eşti fumător sau nu. Esenţial este între timp să racolezi pe cineva, de preferat prieten bun, dar merge şi un amic, o cunoştinţă, un neica-nimeni, vreun puşti sau puştoaică (recomandabili majori), iar dacă nu merge din prima, să nu descurajezi... asta e însă doar jumătate din reţetă.

B.B. King's Blues Club - Times Square, New York (octombrie 2008)

Mai departe, trebuie să cauţi sursă de muzică, volumul mare şi esenţial: numai şi numai BLUES (dacă eşti în bar rogi insistent pe responsabil, eventual îl promiţi o recompensă generosă). De aici, odată instalat, nu mergi departe, e simplu: B.B. King, John Lee Hoker, eventual Eric Clapton şi gata; îţi dai o noapte, o ştergi din orice alt plan, inchizi telefonul, uiţi de blog, uiţi de tot...

În fapt, nu ştiu dacă funcţionează, dar ştiu că ritmul simplu invetat de scalvi ăia amărâţii de pe Mississippi şi amplificat mai departe de negri din Chicago, în plină prohibiţie, are ceva magic; ceva din arşiţa şi misterul Africi, împletit pe fumul de ţigară şi bărbăţia pionierilor americani. V-ar fi putut explica mai multe Mugur, sau şi mai bine Canaf, care vorbea despre lingură şi cancioc ca despre primele instrumente ale blues-ului. M-aţi înţelege şi mai bine, dacă aţi fi petrecut cu mine trei ani în Casa Veche, locul unde niciodată nu se trăgeau draperiile pentru lumină, băutura era ieftină, oameni erau buni, exista pian, saxofon şi vioară, iar muzica... bineînţeles blues.

Acum sunt cătrănit, stresat, enervat de o măsea inflamată de vreo două zile, cu niscavai febră şi nedormit de două nopţi... am găsit însă nişte bere neagră şi mai ales, l-am reîntâlnit pe B. B. King...

Aici The Doors şi John Lee Hoker, într-un proiect inedit, la mult timp de la moartea lui Jim:

şi iarăşi B.B. King:

...

Scrisoare din Galaţi

Dragă Mişule,

Îţi scriu de pe frontiera estică a lumii pe care amândoi o iubim atât de mult. Astăzi, un soare călduţ gonea ultimele insule de zăpadă ale unei ierni crâncene şi m-am gândit că e o zi bună de băut cafeaua în curte. Cu o cană generoasă de cafea făcută la ibric, călcam înţelept şi mă uitam în depărtare, în puctul unde Prutul se pierde în Dunăre şi unde oficial se termină Europa. Ei bine, am avut amice în acel moment un profund sentiment al exilului, paradoxal tocmai în propria mea curte, pe bucata de pământ primită de la tatăl meu, care la rândul lui a primit-o de la tatăl lui.
Acum citind scrisoarea ta din Paris şi cartolina din Mantova, am realizat încă odată cât de fericiţi suntem pe drum, mereu lăsând ceva în urmă, mereu în căutarea a ceva, ca nişte desueţi argonauţi în căutarea bezmetică a lânei de aur, sau aşa cum frumos scrii, în căutarea drumului rătăcit către o Ithaca originală. Aşa se face că fiecare dintre noi am împânzit Europa şi chiar mai departe lumea nouă, mai puţin pentru ceva anume şi mai mult din instinct.

Florenţa, mai 2009 (foto Corina)

Maxima sfidare a condiţiei noastre, de fragede vlăstare ale ceauşismului altoite pe un galopant capitalism estic, a fost clipa când am hotărât amândoi împreună cu Marllene şi Corina, să ne găsim, indiferent cât de departe am fi unul de altul, în câte un colţ al Europei, mereu altul, doar pentru a savura vreo mai ştiu eu ce licoare revigorantă. Al doilea moment a fost în Iaşi, atunci când am stabilit să ne scriem de fiecare dată, din cu totul alte locuri ale globului; urma atunci să plec în America...

În ciuda acestui cult al hoinărelii, două luni de aici, până la examenul ăsta de care atârnă atât, sunt Mişule într-un exil auto-impus, asumat, într-un loc pe care îl iubesc şi îl detest deopotrivă. Aici, la Dunărea de Jos, în locul unde occidentul se intrepătrunde cu spaţiul balcanic şi orientul rus, am realizat că exilul, mai înseamnă în cazul nostru, lipsa unei casa spirituale, opturarea destinaţiei. Mereu ţi-am vorbit de sătucul ăla din Virginia, de plaja aia din Florida, de orăşelul lui Carol cel Mare din Germania, sau de Sulina adânc ascunsă în deltă, dar nici unul din locurile astea nu m-au făcut să rămân, să las lumea pentru ele. Citind scrisoarea ta din Paris, venită interesant chiar când te-ai mutat, fie şi temporar în inima Bologniei, m-a făcut să simt pentru prima oară că măcar unul din ăia mulţi care eram odată nu mai aleargă, e bine şi că a ajuns acasă; asta m-a bucurat nespus.

acea plaja din Florida, septembrie 2008

Fiind atât de departe, mi-am mai dat seama că acasă, Ithaca aia mitică, e până la urmă un loc bun sub soare, e Ea şi mâna aia de oameni sfinţi şi cuminţi care se cheamă prieteni. Ori amice, câtă vreme atât amar de lume va fi între noi, voi continua să fiu într-un permanent exil şi îmi vei lipsi teribil.

Al tău vechi prieten,
Edu

P.S. Zilele astea mă amuzam gândindu-mă că în ciuda faptului că am avut şansa ca Ovidiu, unul dintre cei mai mari poeţi ai antichităţii, să trăiască o vreme pe aici, niciodată noi românii nu l-am adulat, sau nu ne-am mândrit foarte tare cu asta. E în fapt greu pentru noi să înţelegem cum acest mare alchimist al cuvintelor nu s-a lăsat cucerit şi extaziat de acest spaţiu şi cum nu a trăit el fericit pe malul mării noastre dragi; dar dacă ajungi să vezi Roma şi iernile ei, e lesne de înţeles. Ovidiu nu a suportat iernile, izolarea şi sălbăticia oamenilor. Fără să mă crezi arogant, închei epistola mea cu o mână de versuri scrise de Ovidiu la Pont:

Dar în adâncul lumii eu sunt pe-un ţărm ajuns,
Şi sub zăpezi eterne pământul e ascuns...

Pe maluri, şi nici marea nu-i loc mai nimerit -
Mereu, mereu de vânturi e-ntinsul răscolit;
Oriunde-ntorci privirea, stăpân pe câmpuri nu-i:
Întinde spaţii vaste pământul nimănui,
Şi înspăimântă locul vecini cumpliţi, oricând,
Din dreapta şi din stânga duşmani la pândă stând!...

Ci, haide, o, Rufinus, şi-mi spune mai apoi,
Ce oameni vechi purtară exilul ca eroi?

(Ovidiu; Ponticele - Scrisoarea a III-a către Rufinus
dintr-o carte cu sigla Grumăzescu)

...

The Unbearable Lightness of Being!

UPDATE:
Mi-am amintit, pentru o replică românească Balanţa (1992) lui Lucian Pintilie, cu Maia Morgenstern şi Răzvan Vasilescu.

Seară insomniacă ca în vremurile bune, cu film la 3 dimineaţa, cafea făcută la 6 şi apoi ca un pisoi obraznic pitit la loc în pat, fără să îi stric somul, numai cât să pot vedea răsăritul prin fierele ei de păr...

Rătăcit fără o explicaţie încă în lunga lista de filme, am descoperit aseară The Unbearable Ligtness of Being (1988), film al destul de puţin cunoscutului Philip Kaufman. În rolurile principale îi găsim pe spectaculoşi Daniel Day-Lewis, Lena Olin şi Juliette Binoche, dând viaţă unui inedit triunghi amoros. Povestea după un roman a lui Milan Kundera, se petrece în Praga şi apoi Geneva anului 1968, înaintea şi de-a lungul represiunii sovietice... Pe scurt însă, am fost luat pe sus şi purtat într-una din cele mai frumoase poveşti de dragoste ale cinematografiei.

Rămâne de neuitat pentru memoria mea cinefilă, scena în care cele două protagoniste, care îşi împart într-o manieră candidă iubirea aceluiaşi bărbat, ajung să improvizeze o şedinţă foto.
Precum întâlnirea dintre două feline, scena e încărcată de tensiune, sexualitate şi exotism. Una are armă chiar propria goliciune, iar alta aparatul de fotografiat, pentru ca la un moment dat rolurile să se schimbe... amestecul de ură, admiraţie, iubire, felul în care îşi maschează lacrimile, zâmbetele, sau exprimă micile victorii, reprezintă un mare triumf actoricesc. În finalul scenei amandouă lasă garda jos, izbucnind într-un râs isteric, salvator, optimist, încheiat cu un sărut mai degrabă apostolic decât erotic; o reconfirmare a ideii că nimic nu e mai sfânt ca iubirea dintre două femei.

Un film colorat, viu, fierbinte, care îţi înroşeşte uşor obraji şi care te poartă prin destinele unor artişti ai iubirii, condamnaţi la frumos într-o lume unde Kich-ul devine politică de stat. La repezeală, îmi aminteşte de mai noile Das Leben der Anderen (2006), Frida (2002), sau chiar Ultimul Tango la Paris (1972). Cu toate astea, nu e nicidecum un film istoric, sau anti-comunist; e chiar mai dură critica lumii occidentale, emblematic fiind discursul Sabinei (Lena Olin) din Geneva, unde constată că lupta nu e împotriva comunismului, sau capitalismului, ci împotriva urâţeniei şi lucrurilor comune pe care le lăsăm să ne invadeze.

Spre final, filmul anticipează tangourile celebre din Sense of a woman (1992), sau din amintitul Frida, puctând şi aici cu extraordinară naturaleţe:

...

Trei reţete pentru salvarea lumii!

1. Zilele astea iar sunt pe drum; aşa se face că stau o vreme pe casă şi apoi iar o iau din loc. De data am plecat în călătorie pe neaşteptate, într-un din seri, pe când umblam prin Shire fără vreo grijă. Atunci, Frodo Baggins mi-a spus cu vocea lui meşteşugită de hobbit, într-o engleză frumoasă ca berea făcută la butoi:

"Well we all like walking in the dark" he said "so let's put some miles behind us before bed"

şi dus am fost, către Rivedell, către casa puternicilor lorzi elfi, către aventură, mister şi pericol, căci:

Three Rings for the Elven-kings under the sky,
Seven for the Dwarf-lords in their halls of stone,
Nine for Mortal Men doomed to die,
One for the Dark Lord on his dark throne
In the Land of Mordor where the Shadows lie.
One Ring to rule theme all, One Ring to find theme,
One Ring to bring them all and in the darkness bind them
In the Land of Mordor where the Shadows lie.

(The Lord of the Rings: The Felloship of the ring - J.R.R. Tolkien)

2. Aseară am reascultat Ten Years After (cît de bine sună numele trupei). Aprope nu am putut să mă despart de I'd love to change the world (1971):

I'd love to change the world
But I don't know what to do...
So I'll leave it up to you...

3. Mişu la Paris a cumparat cărţi de la Shakespear and Company; îmi amintesc că eu la Paris am vrut doar să intru în Domul Invalizilor şi să văd sarcofagul care adăposteşte trupul lui Napoleon (vroiam asta de când eram ciutan, aveam 13-14 ani şi nu ieşeam afară ca să mai citesc vreo carte). Mă gândesc că la Jim Morrison am putea merge împreună, dar nu vreu să intru în cimitir decât foarte beat. Aşadar, şampania fiind spartă şi aceste două gesturi iniţiatice consumate, poate începe povestea de dragoste numită Paris.
Acum Mişu face naveta Bologna-Bolzano, în tirolul italian, pentru a începe Masterul de Ajutor Umanitar. Să îi fie din toată inima!

...

La Llorona

UPDATE
În tradiţia ebraică... se spune că heruvimii sunt născuţi din lacrimile femeilor şi de câte ori femeile plâng îngerii coboară să protejeze pământul... (vezi în comentarii)

În faţa ochilor înlacrimaţi ai unei femei nu poţi decât să capitulezi. Îmi place să cred că lacrimile femeilor au făcut lumea şi tot ele o vor salva. Mama, fiica, soţia şi mai ales iubita sunt persoanle a căror lacrimi dau măsura omului de lângă. Dacă o femeie a plâns măcar odată pentru tine, însemană că viaţa ta are rost.

În America de Sud, acolo unde cineva ar spune că se află sufletul lumii, există tradiţia Femeii care plânge, sau La Llorona; femeia condamnată la suferinţa eternă, o suferinţă care în a fapt e a tuturor.
Zilele astea ascult La Llorona ca pe o exorcizare şi nu mă pot decide între cele trei femeii spectaculoase care cântă acestă suferinţă arhietipală: Joan Baez, Chavela Vargas şi Lhasa de Sela.

Todos me dicen el negro, llorona
negro pero carinoso
Yo soy como el chile verde, llorona
picante pero sabroso...

Prima cu ingenuitatea şi naturaleţea anilor '60, cea de-a doua cu forţa şi pasiunea sud-americană şi ce-a de-a treia cu nesfârşita durere a glasului şi a propriei poveşti, fac imposibilă decizia. Aşadar le voi prezenta pe toate şi fiecare va asculta ce vrea... că tot vin sărbători ale iubirii, primărerii şi femeii:

...

DESPRE COMPROMIS sau "Dragă Mişule, eu cred că e cazul..."

Merită să faci compromisuri pentru a păstra un prieten lângă tine? Până unde pot ţine aceste compromisuri şi mai ales pentru cine merită să facem aceste compromisuri? Prea multe compromisuri ne pot în final compromite, sau dimpotrivă e o marcă a generozităţii, a bunătăţii şi se presupune că e bine să o îmbrăţişăm? Cânt un prieten greşeşte merită să închizi ochii, să mergi mai departe, să faci un mic compromis? Dar până la urmă ce e un compromis?

În fapt, compromisul e o înțelegere, un acord bazat pe cedări reciproce; o concesie. Aşadar, el presupune reciprocitate, dialog, efort de a rezolva problema fără a decide un câştigător. Compromisul în prietenie însă aduce din păcate foarte mult cu toleranţa şi indulgenţa. Un mic compromis înseamnă în fapt a ierta ceva cuiva, a trece cu vederea, pentru ca acel fapt să nu pericliteze realaţia de prietenie.
Un compromis mic în prietenie, poate fi acela de tolera unui prieten o argumentaţie uşor falsă la o bere, chiar dacă ai putea să o contrazici viguros. Dar un compromis major poate fi acela de a trece cu vederea mediocritatea unui prieten, sau deciziile eronate în ceea ce îl priveşte, pentru a nu îl răni mai mult decât e cazul, sau pentru a nu îl pierde ca prieten; e o laşitate.

din "Angajare de Clovn", după Agenda LiterNet

În asemenea relaţii apare aşadar autocenzura, gândul înfrânat, adevărurile şoptite. Această situaţie presupune că adevărul, în forma lui brută, crează incovenienţe şi prin urmare merită opturat, distorsionat, sau mai bine ignorat. Dar când o astfel de relaţie începe să nu se mai bazeze pe adevăr, se perverteşte şi contează din ce în ce mai mult pe artificial, pe minciună. Dar ştim iarăşi că o relaţie bazată pe minciună, înseamnă de fapt o relaţie falsă, o schimonosire, o perversiune. Prin urmare, putem spune că o prietenie bazată pe compromis e de fapt o prietenie falsă!

Răspunsuri la toate întrebările de mai sus cu siguranţă nu am şi cu plăcere aş citi şi aş medita la eventuale voastre răspunsuri. Am însă situaţii reale în care compromisul a devenit argumentul forte al unor prietenii, care în timp s-au dovededit fictive. Adevăruri despre mine, pe care am fost obligat să le aflu indirect (adică bârfă) şi o serie de adevăruri pe care eu însumi le-am gândit despre ei, fără a le pronunţa (adică prostie).

Chiar dacă "nu e cazul", dragă Mişule refuz de la o vreme să mai iau parte la schimonosiri.

Adevărul nerostit despre un el şi o ea foşti prieteni (personal): e absurd să faci la 25 şi respectiv 35 ceea ce făceai oricum mai bine şi în urmă cu 5, 10, sau 15 ani; se cheamă încremenire în proiect şi în cazul vostru o încercare slabă de a masca un dezastru. E dureros să vezi că ceea ce şi voi numeaţi impostori, schimbă locurile cu voi şi devin oricum mult mai buni.

...

Cello şi pace...

UPDADE:
...In ceea ce priveste violoncelul... am sa le fac cu ochiul cititorilor tai ca toata povestea vine de undeva din Florenta renascentista, din povestile familiilor aristocrate a unuia din cele mai frumoase orase din lume si din povestea nespusa a unui maslin pe care nu se aflau frunze, ci poezii. Totul a venit din intrebarea, ramasa o vreme fara raspuns: ce ii dai la schimb unui astfel de loc, care te fascineaza prin frumusetea lui? Si ce faci cand ramai fara singurele lucruri pe care le ai, adica cuvintele? Si singurul raspuns pe care il poti avea este arta, muzica.
Asta este inca un lucru care ma apropie de unul din visele acestei prietenii: sa mergi in fiecare mare oras al lumii. Si, daca simti ca intr-un fel sau altul te-a cucerit, simti ca te-a umplut, atunci te opresti la un colt de strada, iti scoti trompeta, violoncelul sau muzicuta si, alaturi de prieteni, incepi sa dai o parte din arta ta, incepi sa canti.

Si ori de cate ori vedeti pe cineva cantand in unul din frumoasele orase ale Europei sau ale lumii, sa stiti ca acesta este unul din motivele pentru care canta acolo... (vezi in comentarii)


Să fie astăzi violoncel şi să fie mai întâi Bach (1685-1750). Să fie celebra suită nr. 1 în G major (BWV1007), în interpretarea lui Mstislav Rostropovich, unuia dintre cei mai importanţi violoncelişti ai secolului trecut. O întregistrare din 1991, într-un decor spectaculos, undeva într-o basilică franceză AICI.

Mai departe tot violoncel, chiar dacă în cazul acestei înregistrări e adaptat pentru contrabas, de data asta acompaniat de pian; anume Variaţiuni pe aria "Nel cor piu non mi sento" (după Giovanni Paisiello) a compozitorului italian Giovanni Bottesini (1821-1889). Trebuie spus, că un dialog mai frumos între două instrumente nu am avut plăcerea să aud şi că fiecare acord, nu ştiu de ce mă aruncă pe un ocean liniştit, într-o barcă cu pânzele albe întinse bine, liber, frumos, cu Ea sumar îmbrăcată la pupa şi fericită! Ştiu că pentru măcar unul din prieteni mei, importanţa acestei variaţiuni este a fel de mare AICI.

...

Union Akbar!

Civilizaţia europeană, născută din cenuşa Imperiului Roman, frământată de caii francilor, ori goţilor şi închinându-se către est, se află după un milieniu şi jumătate la zenit. Sub aripa protectoare a fiicei sale nord-americane şi scăpată de teroare comunistă, UE redevine în scurt timp şi paşnic, ceea ce odată era predecesorul ei îndepărtat, marele Imperiu Roman. Fără a fi constrânse, 27 de state au ales să renunţe parţial la independenţa lor pentru a construi un stat mai mare şi mai performant.

Uniunea Europeană înseamnă o monedă, un steag, o piaţă comună, un parlament, un sistem universitar coerent, un imn, dar mai mult decât atât triumful raţiunii, al măsurii, al altruismului, în dauna inereselor mărunte. State care sute de ani s-au duelat pentru supremaţie, au hotărât în ultimi ani să dărâme graniţele, să plătească pentru ca România să aibă autostrăzi, iar Bulgaria o poliţie competentă.

Cu toate imperfecţiunile şi stângăciile specifice oricărui organism tânăr, Uniunea Europeană în cei numai 50 de ani ai săi (chiar dacă în fapt ea nu are decât 20 de ani), împlinişte în egală măsură efortul lui Voltair, da Vinci, Rousseau, Newton, Cristofor Columb, sau Carol cel Mare, dar răzbună în aceiaşi măsură sutele de războie şi sângele vărsat inutil pe mai toate câmpurile ei. Noi suntem martori acestei desăvârşiri, care poate însemna concretizarea unei utopii medievale în situaţia fericită, sau dispariţia bătrânului continent de pe harta importantă a lumii.

Zilele acestea în Europa are loc o dezbatere amplă asupra interzicerii sau nu a voalului islamic. Români şi de această dată sunt în afara discuţiilor care construiesc politici, ideii consistente şi atitudini, fiind prinşi în discuţii sterile legate de congresele partidelor şi drumuri înzăpezite. Fără a detalia aici, m-ar întrista gândul că acestă luminoasă uniune a raţiunii şi echilibrului, va interzice chiar şi voalul islamic. O mare civilizaţie nu are niciodată nevoie de garduri, ziduri, prohibiţii, ori persecuţii pentru a supravieţui şi cu atât mai puţin pentru a prospera. Dezvoltarea acestei discuţii AICI.

Oricât de mult le place europenilor să îşi plângă de milă, cele 27 de ţări ale Uniunii Europene însemană 500 de milioane de locuitori, 23 de limbi, cumulat cel mai mare produs intern brut din lume, aproape 25% din prosperitatea mondială, sau 5 locuri în G20. În prezent alte 7 state, cu aprope 100 de milione de locuitori sunt în diferite etape de aderare la Uniunea Europeană.

...

Life is like a box of chocolates !?

Să fie viaţa ca o cutie de ciocolată şi dacă da ce fel de cutie? Să fie oare o cutie pe care o cumperi în silă, ca să scapi de vreo oblicaţie, sau una pe care să o savurezi tacticos zile în şir? Dar bomboanele să fie din acelea rafinate, sau simple produse, bune doar să îţi sfărăme dinţi?

Două scene şi teme de film susţin această idee în puctele ei extreme. Prima e din Forrest Gump, celebrul film câştigător a 6 premii Oscar. Cea de-a doua e dintr-un episod X Files, dominat de un uşor dramatism shekspearian, pe care am avut plăcerea să îl văd cu două seri în urmă:

1. "My mama always said... life was like a box of chocolates. You never know what you're gonna get." Aici.

(Forrest Gump, 1994)

2. "Life... is like a box of chocolates. A cheap, thoughtless, perfunctory gift that nobody ever asks for. Unreturnable, because all you get back is another box of chocolates. You're stuck with this undefinable whipped-mint crap that you mindlessly wolf down when there's nothing else left to eat. Sure, once in a while, there's a peanut butter cup, or an English toffee. But they're gone too fast, the taste is fleeting. So you end up with nothing but broken bits, filled with hardened jelly and teeth-crunching nuts, and if you're desperate enough to eat those, all you've got left is a... is an empty box... filled with useless, brown paper wrappers."

(Musings of a Cigarette Smoking Man, ep.7, seria 4 X Files, 1996)

Aşadar, e viaţa ca o cutie cu bomboane de ciocolată?

Eu aş spune da şi chiar una cu bomboane bune, dar fundamental eu sunt doar un optimist!
Dincolo de asta, la mai bine de 10 ani după ce am văzut Forrest Gump, eram la Washington, în zona Lincoln Memorial şi nu mă puteam gândi la altceva decât la discursul lui Forrest şi goana lui prin apă, către marea lui iubire. Aşa mi-am dat seama că mai fusesem acolo odată, alături de cel mai genial tăntălău al lumii! Aici!

...

Nouvelle Vogue - Too drunk to fuck

Too drunk to fuck - Obişnuiam acum ceva vreme, să invităm pe toţi cei care ajungeau în apartamentul nostru, să personalizeze una din faianţele care acopereau pereţii bucătăriei. Într-una din serile alea cu casa plină, o domnişoară şi-a lăsat amprenta pe una din faianţe. Ea a scris sec, ca pentru eternitate: Too drunk to fuck...

Eu am zâmbit, cândindu-mă la cover-ul celor de la Nouvelle Vague. Alţi însă nu, au luat personal chestiunea, hotărâţi probabil să contrazică cele scrise. Dimineaţă însă, aflând rezultatul frământării lor, am dedus ori că domnişoara în cauză fusese drunk, dar nu too drunk, ori că the drunkeness trecuse între timp.
După câteva luni, din păcate a trebuit să ne mutăm; până atunci însă, de câte ori ajungeam în bucătărie, zâmbeam gândindu-mă ba la Nouvelle Vogue, ba la acea domnişoară.

Nouvelle Vogue - E un proiect muzical colectiv franţusesc, condus de Marc Collin şi Olivier Libaux (din 2004). În Nouvelle Vague sunt multe voci, mulţi instrumentişti, multe direcţii, care produc cover-uri bune; dar asta e puţin. Astăzi, aleg să continui cu ei Cutia cu Voci.
Nouvelle Vogue e bucuria muzicii, e mister, e joacă de copii, e senzualitate şi sexualitate, cu o tuşă din arta lui Andy Warhol şi o alta din entuziasmul celor de la Pink Martini. Pentru mine e într-un fel o bună definiţie a continentului nostru, deopotrivă decadent şi mândru.

Sound-ul trupei trebuie însă distins. Pe de o parte sunt piesele de pe albume, care sună impecabil şi merită ascultate legat. O idee vă faceţi cu Dance with me, Eisbaer, sau Ever fallen in love.
Pe de altă parte sunt o serie de concerte live, care redefinesc sărbătoarea muzicii. Cu o puternică amprentă bossa nova, pliată pe improvizaţia şi libertatea jazzu-lui, avem în Nouvelle Vogue acea trupă pentru care iei bucuros TGV-ul; singurul gând e să prinzi cocertul din respectiva cafenea pariziană, să comanzi un cognac cu ghiaţă, să cânţi, să aplauzi, să te descalţi şi să dansezi fericit. Aici, cu Moby:



Vocile însă, sunt ele însele un univers. Uşor slutty, uşor ingenu, cu atitudine de felină şi mister parizian, în oricare din solistele trupei, găseşti câte o femei pentru care (cum era odată Katty) îţi poţi vinde sufletul în schimbul câtorva acorduri. Un gând separat, îmi spune că e posibil să fi cules câte ceva de aici şi Tudor Giurgiu pentru Legături Bolnăvicioase; dar nu bag mana în foc.
Bunul meu amic Mişu spune că în 2010 vrea să înveţe să cânte la violoncel (eu i-am răspuns automat că aş vrea să învăţ trompeta), ei bine dacă chiar începe cursurile, aşa cum îl cunosc, doar aşa mi-l pot imagina:

P.S. Zilele astea am descoperit pe Blue Paint, o trupă daneză The Raveonettes care seamănă pe undeva cu Nouvelle Vogue, cu un sound 60's, indie rock, care pe mine mă duce cu gândul la filmele lui Tarantino; oricum sună foarte bine. Poate odată o să scriu mai mult.

...

2030 - Blog Express

Acum 20 de ani nu exista Internet şi cu atât mai puţin Google, Yahoo, Facebook; de fapt în cazul nostru nu exista nici măcar PC. Acum 20 de Revoluţia din România a fost prima revoluţie televizată; în 2009 în Moldova a avut loc prima revoluţie Twitter. Aşa că întreabrea e unde o să fim peste încă 2o de ani?

În ultimul număr al Foreign Policy - România, Sorin Adam Matei (autorul cărţii Boierii Minţii), tranşează pesimist, spunând că în 20 de ani schimbarea va fi "de suprafaţă" în cazul Internetului. El dă exemplu pe Mircea Badea, pe blogul căruia intrăm pentru că îl ştim de la televizor, semn că spaţiul virtual e şi va rămâne o anexă a spaţiului real.

M-am înfuriat! Aşa să fie? În acest spaţiu democratic prin excelenţă, liber dincolo de însăşi definiţia libertăţii, să fim doar nişte mici roboţei care cu fiecare click validează aceleaşi establishment, aceleaşi figuri chinuite, fie ele naţionale sau nu? Tot agrenajul virtual să nu fie decât un alt mod de a fi distraşi de la lucrurile cu adevărat importante, o formă de a ne risipi energiile într-un vacarm al ideilor şi opiniilor?
Să fie internetul groparul iniţiativelor noastre sau arma supremă în lupta cu alienarea, prostia şi lipsa de libertate? Este intenetul doar o formă de a ne epuiza şi mai repede, sau mijlocul prin care vom depăşi această oboseală generală? E spaţiul virtual suprema formă de ratare sau mijlocul prin care noi ca generaţie vom face gaura în cer pe care o datorăm lumii?

O sumedenie de întrebări, cărora eu sper că următoriii 20 de ani vor reuşi să le ofere răspunsuri substanţiale. Până atunci însă câteva semne cred că avem. Pe de o parte are loc o spargere a monopolurilor, o liberalizare a mijloacelor de exprimare, încă haotică totuşi. Pe de altă parte avem o diluare a categoriilor, aşa spune benefică; generaţia internaută are standarde foarte generoase, e între 7-100 de ani, e unisex, e poligloată, e fără rasă, e frumoasă sau urâtă, în funcţie de pozele încărcate etc...
Cred că încă suntem în stadiul de bacă şi că seminţele încă germinează, să vedeam ce va înflori... Sunt totuşi mai optimist decât Sorin Matei şi cred că vom avea rezoluţii ceva mai repede de 20 de ani şi mai cred că internetul va avea în curând Mircea Badea născuţi de el. Cred că în 20 de ani o revoluţie născută în 2.0, de data asta globală, poate zgudui serios ceea ce acum pare un mamut cu picioare de lut... a trecut oricum un amar de timp de la Woodstock, de când oameni cu flori în păr şi chitări în mână credeau că pot schimba lumea!

Pentru a-mi înţelege optimismul, trebuie spus că cele de mai sus vin după zile în care am umblat fericit din Cuba până pe malul Mediteranei şi din Italia, până pe malul Mării Negre, prin poveşti ale puştoaicelor de liceu, prin lecturile unor domni bine, prin universuri creionate de mame fericite şi copii răsfăţaţi, prin aventurile unor hoinari autentici şi prin crizele unor iubiri condamnate. Am fost câştigat aşa cu fotografii, cuvinte, ideii, poveşti... de lumea în care am intrasem oricum cu o sprânceană ridicată.

Şi totuşi, unde vom fi peste 20 de ani?