3 chestii cu gheaţă (4 cu Martie)

Olimpiada de Iarna.

Rămâne o competiţie sub semnul unui straniu paradox. Dincolo de principiile simbolizate de cele cinci cercuri, de flacără şi dincolo de triumful performanţei, individului şi calităţiii, olimpiada de iarnă rămâne o competiţie tristă. Proasta mediatizare, dezinteresul general, un anotimp prin excelenţă opus marilor întreprinderi, a făcut şi din ultima olimpiadă mai mult un dineu în frac, decât o sărbătoare mondială.
Dar mai e ceva, poate dintre toate competiţiile sportive, Olimpiada de Iarnă e de departe cea mai rasistă. De fiecare dată medaliile se împart între: statele europene de pe Alpi, statele scandinave, cele ex-sovietice, nord-americane şi uneori China şi Japona. Dacă, s-ar face o hartă, s-ar vedea cum 90% din medalii merg în emisfera nordică şi mai ales către statele membre G-20. Exemplu, clasamentul pe medalii: Canada (ţara gazdă), Germania, SUA.

Hockey-ul
Din clasa a II-a când am intrat prima oară în patinoar, sunetele alea înfundate, albul perfect al gheţii şi masa compactă de vapori care se ridicau uşor spre tavan, m-a făcut să înţeleg că ringul ăla oval e o poarta către altă lume. În lumea aia am rămas 9 ani, fie iarnă, fie vară, cu pofta unui plod scăpat într-o mare groapă cu nisip.
Pentru a face hochey, mai întâi trebuie să patinezi perfect cu faţa, cu spatele, în fandare, tăind gheaţa, în viteză, cu un picior, cu două, în săritură, drept, cu mâinile în buzunar, în şir indian, sau ghemuit. Ca să patinezi cât mai bine, pur şi simplu trebuie să stai cât mai mult pe gheaţă; şi am stat la antrenamentele echipei mele, la antrenamentul seniorilor, când se făcea gheaţa, când patinuarul era închis, când era lumina stinsă, când era program cu publicul şi uneori chiar când nu era gheaţă. În weekend stăteam şi câte 8-10 ore, fălos peste măsură când puteam să ajut câte o puştoaică de vărsta mea, iar apoi să patinez cu ea de mană.

Spre finalul liceului a trebuit să abandonez hockey-ul, dar am rămas mereu cu nostalgia meciurilor, a victoriilor, a cantonamentelor, sau a bătăilor din timpul partidelor pentru vreo cupă neînsemnată. Acum trei ani, în Germania, de dragul timpurilor vechi am reintrat pe gheaţă pentru Ice Emperos; nu mai era însă decât un gest desuet şi într-un fel un ultim pariu cu acest sport minunat.

S-au scurs ani, dar ovalul ăla acoperit de ghiaţă a rămas un loc magic, o poartă către o altă lume, unde ca într-o mosche nu poţi intra cu încălţările de stradă şi unde ritmul inimii o ia invariabil razna...

Patinaj

Aş putea trăncăni mult despre stiluri de patinaj şi sporturi de iarnă, dar o să amintesc din foşti mari campioni pe Philippe Candeloro, Pop-Idol dar niciodată un aur. Cu al său atac din D'Artagnan şi cu acea piruetă în genunchi şi acum interzisă în competiţii, mi-a dovedit că sportul poate fii mai mult decât o luptă între mase musculare şi execuţii studiate cu rigla. Mai departe puţini intră în categoria artiştilor pe gheaţă, poate Plushenko cu perfecta lui alunecare, sau poate Anisina şi Peizerat, cuplul unde ea mereu domina partenerul ridicându-l într-un formidabil gest de tandreţe...

Olimpiada de la Nagano (1998), gala campionilor:

UPDATE: Ca o replică, după patru ani Plushenko:



...