Scrisoare din Bologna

Bologna, 6 iunie 2010

Buna mea Himeră

Îţi scriu cu inimă bună şi zâmbet larg, de pe strada celor mai cheflii îngeri din lume, din inima Italiei, din oraşul primei Universităţi, sau cum frumos am fost instruit, din capitala mondială a Sexului Oral. Îţi scriu pentru că e  timpul unei poveşti, care se cere de multă vreme spusă.

Odată mi-a încăput pe mână o mândreţe de carte despre cultura aborigenă, una dintre cele mai arhaice şi rudimentare culturi din lume. Am aflat atunci că juni micilor comunităţi, pentru a se învrednici să intre în tagma bărbaţilor, trebuiau să pornească într-o călătorie. Fiecare astfel de comunitate găzduia în acelaşi timp alţi tineri, pe care îi învăţa versul care caracteriza grupul lor.
Treptat, prin colecţionarea acestor versuri, călătoria devenea pentru tineri aspiranţi, o mare poezie, un cântec care lua forma locurilor pe unde treceau. Fiecare pas făcut însemna apropierea de capătul cântecului, iar fiecare direcţie aleasă însemna mereu un alt cântec. Tot continentul se umpluse astfel de autostrăzi lirice, un spaţiu continu al visului şi al realităţii; o sărbătoare a descoperirii şi învăţării.
Cânt îşi obţineau propriul imn, tineri se puteau întorce în comunitatea lor ca bărbaţi, gata să îşi cânte călătoria şi să vorbească astfel despre cine au devenit ei... uni însă nu se mai întorceau...

Cânt ne vom întâlni iubita mea, cântecul meu se va apropia de forma lui finală. Însă călătoria mea va mai avea nevoie de un singur lucru, poate cel mai important dintre toate. Ca orice căutare şi a mea, are nevoie de un obiect al ei, de o destinaţie. Asta însă eşti dator mereu, oricât de mare e preţul, să o afli singur; enigmatica Ithaca nicodată nu e un dat şi cu atât mai puţin nu e la îndemână.
Ştiu bine că fără destinaţie, orice călătorie nu înseamnă decât o bezmetică rătăcire şi că nu poate duce decât la pierzanie. Dar fără să îi ştiu detalile, intuiesc dintotdeauna că are ceva de-a face cu libertatea, cu acel timp al visului aborigean, dar mai ales ştiu bine că la capătul deşertului nu pot fi decât oameni, Marile Prietenii, Iubirea...
Dar dacă călătoria înseamnă să înveţi acel cântec Himera mea, ea mai înseamnă şi 1000 de încercări, de erori, de disperări şi înfrângeri. De câte ori am spus că aproape am ajuns şi văd ţărmul, de atâtea ori valurile s-au pornit mai furioase şi de câte ori lucrurile deveneau mai clare, de atâtea ori se dovedeau mai mincinoase. Câţi oameni am pierdut pe drumul ăsta, câte renunţări, câte trădări, câte drame s-au petrecut, nu o să îţi spun acum, e totul în cântecul meu, dar îţi spun că toate m-au pregătit pentru toate astea, pentru ce urmează şi pentru Tine.

Dacă de curând am aprins prima făclie în noul meu univers, dacă totul în final ia formă după ani de rătăcire prolifică, mai lipseşte un singur lucru, cheia de boltă a întregii construcţii, luarea vălului, rezolvarea. De pe mare, din hăul în care luptam, am zărit de curând strălucind, parcă ca un far binecuvântat, ochii tăi şi în adâncul lor ţărmul, casa.

Şi da frumoasa mea, dacă Odiseu a umblat 20 de ani pe mari până la Penelopa lui, îmi place să cred ca mie mi-au ajuns 10, lungi însă cât un veac. Au fost ani plini de proiecte, presăraţi cu multe castele de nisip, multe rulete ruseşti şi salturi în gol. Multe momente de singuratate, de tristete, de disperare, proiecte sfărâmate şi lumi făcute din nimic şi pe nimic, dar toate au trecut, ca un vis dimineaţa.

Calatoria se cam încheie şi după ea ramân mai solide ca oricând visele plodului de 16, 17 ani, ramane o mână de oameni sfinţi, buni şi blânzi, dar mai ales un rost, locul câştigat sub soare. Dacă aş fi tatăl meu, undeva în evul mediu, acum aş scoate sabia din cufăr şi aş spune: A fost a bunicului tău, primeşte-o, o meriţi!
Dar mai mult decât sabia, decât rostul, decât proiectul, te voi găsit pe Tine. Niciodată nu am fost mai sigur ca la capătul acestei autostrăzi de vise şi iluzii esti Tu şi că în sfârşit mă voi întoarce acasă.

Ţi-am spus la început despre unii bărbaţi aborigeni care nu se mai întorc în satul lor; ei bine ei nu se prăpădesc, şi ei au propriul lor cântec, doar că aleg să facă un nou trib, să o ia de la capăt, să fondeze o nouă lume. Cum altfel se pot încheia călătoriile, dacă nu cu naşterea altor legende, cu mari aventuri, de data asta împreună cu semeni, cu ai lor şi cu ale lor.
Aşadar, vin în faţa ta solid, liber şi primenit, cu un cântec spectaculos, să îţi cer iubita mea să găsim împreună versul care să de-a formă tribului nostru.

Aşteptând Himera,
Edi

...