Catre tara din ochii tai - DESPRE MUZICA 2/2

Pentru înfrigurarea şi convingerea de atunci, când mi-ai prezentat superbul articol al detestabilului Sever Voinescu din "Lettre Internationale", îţi mulţumesc Amice! M-a făcut să îmi desfund urechile şi am început să iubesc îngeri şi muzica!

Când vom încheia de arhivat secolul XX, el va spune despre noi multe lucruri rele, atât de multe că poate niciodată nu ne vom mai putea reveni. Vom avea de amintit lagărul de la Aushwitz şi distrugerea Sarajevo-ului, bomba de la Hiroşima şi baia de sânge de la Verdum, genocidul armenilor şi cel ruandez, aparheidul din Africa de Sud, pedofilia preoţilor catolici, Vietnamul şi Piaţa Tien an Men; vom mai trebui să îi amintim pe Lenin şi Musolini, Hitler şi Stalin, pe Ceauşescu şi Pol Pot, Hirohito şi Miloşevici, Kim Ir Sen, Mao, Idi Amin, Gadafi şi Arafat.
Ce ne va putea salva oare după un asemenea secol plin de groază, ură şi violenţă şi cine va mai putea înţelege şi alina dramele veacului în care ne-am născut?
Dar mai mult decât atât, atunci când nimeni dintre noi nu va mai fi să depună mărturie, când bibliotecile vor arde precum cea din Alexandria, sau a lui Eco din Numele Trandafirului şi odată cu ele toată înţelepciunea lumii, când marile poveşti de iubire nu vor mai găsi inimi şi minţi în care să se adăpostească, când marile întreprinderi ale umanităţii nu vor mai găsi condeie care să le cânte, când planeta noastră va fi cuprinsă poate de mare supernovă solară, un anume lucru, poate o fărâmă din ceea ce suntem, va mai rămâne: MUZICA.

înregistrare 1909, Erico Caruso - E lucevan le stelle,
din Tosca (1900) de Giacomo Pucini:

Mai mult decât orice, secolul trecut a început cu vocea lui Caruso (1873-1921) gravă, intensă, dramatică, prevestitoare parcă a dezastrelor ce aveau să vină şi s-a încheiat cu marea voce a lui Pavarotti (1935-2007) tonică, optimistă, bonomă, ca iarbă bine crescută primăvara. Dar mai mult decât orice, intervalul dintre cele două voci marchează, cu bunele şi relele lor, tocmai nemurirea noastra, zenitul lumii pe care o iubim atât. Între invocarea deznadajduită a lui Caruso şi strigătul eliberator lui Pavaroti, am ajuns pe Lună, am învăţat să ne anihilăm de câteva ori, să ne clonăm, să trăim virtual şi să privim la televizor. Dar mai mult decât orice, am învăţat să ascultăm muzică, să deschidem urechile şi să dăm vieţii noastre coloană sonoră; cinematograful însuşi a intrat mut şi a ieşit cu dolby sorrund.
Am învăţat să înregistrăm şi să transmitem; am inventat radioul. Şi pentru asta, astăzi continuă să cutreiere spaţiul cu viteza sunetului, fiecare notă muzicală emisă de un radio de pe pământ (exact cu acei 1236 de km/h pe care profu' de fizică mă punea fără succesc să îi ţin minte). Aşa se face că atunci când s-o alege praful de tot, când până şi limbajul nostru va fi uitat, muzică şi numai ea va dura.

înregistrare 1982, Luciano Pavaroti - Una Furtiva Lacrima,
din L'elisir d'amore (1832) de Gaetano Donizetti:

Şi când în sfârşit cineva de aici, sau mai ştiu eu ce alte entităţi se vor întreba de ce a meritat să existăm, care e povestea noastră şi dacă am făcut ceva cu şansele date nouă de hazard, va fi suficient să îndrepte antena în direcţia Pământului, şi poate Caruso îi va răspunde...

De aia e bine să avem grijă ce muzică ascultăm, e singura noastră semnătură durabilă.

P.S. Din vreme în vreme, are loc câte o magică întâlnire cu pianul, una care marchează câte o epocă, o perioadă, un moment; o întâlnire care recalibrează perspective. Pentru asta coloana sonoră a serii e o serenadă, Serenada lui Shubert, cantat de Richard Tauber, la mijlocul veacului şi acompaniată de tot sufletul meu, dar mai puţin de vocea şi cu atât mai puţin măinile mele.

...