Rătăcituri

o plajă în sud-vestul Floridei, mijloc de septembrie tropical

 Preţiosul meu Camarad,

Some people claim that there's a woman to blame

But I know it's nobody's fault

Sunt momente când doar mimez, când drumul către sud e de fapt o dureroasă rătăcire. Clipe când privind în urmă, realizez că am mers atât de mult, încât că am ieşit de pe hartă. Iar ăsta e de fapt unul din acele momente, în care după ce am acceptat competiţia cu seriozitatea unui corsar de performanţă, realizez că am rămas singur, pe mare. Rămâne acum fie să abandonez, or să mă las înecat de primul val, asemeni colegilor competitori, fie aşa cum am să şi fac: să tot ţin sudul. Speranţa e că la un moment dat farul vreunei insule răsfăţate de soare şi populate de oameni buni, are să îmi facă cu ochiul.

Juan Ponce de Leon '12

Până atunci mimez şi fac asta cu o voluptate care mă surprinde. Discut vasăzică galant cu târfe notorii despre morală şi virtuţi, pentru ca la despărţire să le sărut mâinile, deloc străine de proeminenţele omeneşti, cu vârful buzelor mele delicate. Ba mai şi aduc sfioase completări unor găunoase argumentaţii, susţinute de oameni putrezi de bogaţi şi măcinaţi de rotirea în gol a ideilor puţine. Cultiv vasăzică o societate rafinată, care mă propulsează în sus cu graţia şi uşurinţa moravurilor ei... Muzica e tare, fustele scurte, se poartă dungile, a se vedea aici influenţa temei marinăreşti, iar acul busolei se învărte ca un bezmetic. Ştiu bine însă că multe din lucrurile astea nu îţi sunt nicidecum străine.
Dacă nu aş fi avut mereu în nări mirosul de cogniac vechi şi plajă fierbinte, la un loc cu vocile alea vechi din galena telefonului, voci care iarăşi nu te stingheresc, cu siguranţă că aş fi rătăcit la infinit într-un labirint al succesului facil, continuat probabil într-un naufragiu prematur cântat de sirene ştoarfe. De fapt Mishule, ideile puţine pe care le detest la alţii, tot alea m-au şi ţinut viu, întreg...

Sanibel Island  '12

Mi-am imaginat mereu că fiind pe mare Columb nu avea de fapt idee unde ar fi capătul... ţinea vestul şi în timp ce toţi îi cereau să se întoarcă, el tot privea acul turbat al busolei. Iar când toţi ceilalţi erau disperaţi, prima pişcătură de ţânţar şi prima pasăre, primele mirosuri de flori şi vântul care aducea nisipul fierbinte de pe plajele din caraibe, l-au făcut să nu abandoneze. Aşa cred eu că s-a născut America, olfactiv, senzorial mai întâi, din instinctul de a-ţi urma al 6-lea simţ...                

Aşadar cap-compas sud! Iar dacă ar fi să tot rătăcesc mai degrabă o fac în mările calde, cu un ochi hodinit pe teme marinăreşti şi cu altul aşteptând strălucirea unui far ce dacă nu se vede deja, cu siguranţa are să o facă curând! Ca harababura asta plutitoare să fie completă, tu mai lipseşti amice, tu şi ale tale înţelepte sfaturi de rătăcire, rostite prin valuri de tutun bun!

Cu drag,

credinciosul tău amic, mereu ţinând sudul

H.

P.S. Ea tocmai ce a descoperit voluptatea unui Courvoisier cu gheaţă şi asta sub atenta mea supraveghere; în plus cu sacoul ei culoare oceanului furios, tinde către rangul unui serios ofiţer de punte.        

...

Curţile mele constituţionale

O vreme am crezut că dreptul de a mă judeca îl au doar fetele frumoase cu părul creţ; ele să fie, ziceam eu  marţial: curţile mele constitunţionale. Aveau ceva dramatic, ceva din aerul grandios al statuilor de marmură, alea cu legături la ochi şi ceacâie în mâna dreaptă. Numai că domniţele mele, asemeni suratelor lor reci cocoţate pe faţadele curţilor de judecată, fie refuzau să vorbească, fie atunci când o făceau, alegeau să mă trăsnească cu sentinţe draconice, absurde.
De asta am căutat să transfer puterea asta despotică, grupului mult mai coerent şi de departe mai vorbăreţ al prietenilor, al fraţilor în alegeri. Lor le-am încredinţat dezbaterea destinului meu şi am făcut asta în nopţi lungi cu lumină puţină, mult alcool şi cuvinte alese. Aici însă deciziile picau iute, categoric, fără nuanţe, seci. Toate îmi erau favorabile însă, toate decretau în argoul juridic: NUP (neînceperea-urmăririi-penale)! Da, mi-am iubit prietenii şi cred că de cele mai multe ori şi ei pe mine, sincer!         

Curtea cu juraţii...

Totuşi, după cruzimea primelor şi indulgenţa ultimilor, a mai fost un pas până la descurajare, la neîncrederea în dreptate, în clarificări. Nimeni sub soare se părea că nu mă putea lămuri când orbecăiam, când alegeam bine, când pierdeam direcţia, sau când mă trădam.    

Am rătăcit apoi, pe la tot felul de curţi naţionale şi internaţionale, pe la judecători tereştri şi chiar extratereştri... am strans jurate oacheşe cu ani puţini în buletin, dar mulţi de experienţă şi am pledat în faţa unor domni spicuiţi, cu aură de magistrat. Fie şi aşa, cărările justiţiei au rămas întortocheate, asemenea unui labirint.
Aşa se face că răspunsurile, confirmările, sfaturile, dojenile, am încetat să le mai caut democratic. Instanţele au devenit cu timpul din ce în ce mai personale, legile din ce în ce mai vagi, până la estompare.
Pe zi ce trece am devenit, din punct de vedere juridic, un  fapt abominabil. Am ajuns să fiu un om fără lege, un nelegiut, sau dacă vreţi, am ajuns să fiu mai presus de lege.
Timpul m-a făcut să fiu măsura propriilor alegeri şi situaţii, norma întruchipată. Justiţia a devenit astfel, un lucru intim, empatic, pus în slujba propriilor idealuri, a propriei fericiri, un instrument de eliberare personală...

P.S. Mâine mă pun iarăşi la drum, drum lung cu destinaţie gingaşă ca ochii de furtună! Creţele ar fi decretat despre asta, că nu e decât o altă vanitate, o infatuare, în timp ce prietenii  m-ar fi sfătuit să beau şi pentru ei. Oacheşele cu puţini ani în buletin m-ar fi implorat să le iau cu mine, iar domnii bine, ei bine ei m-ar fi sfătuit să cumpăr un CD de muzică faină şi să îl ascult acasă. Eu însă, nelegiuit cum sunt, voi pleca oricum, asta doar şi pentru simplul fapt că Justiţia fie ea oarbă, nu e nicidecum fraieră... şi chiar dacă e greu de observat când priveşti statuile alea legate la ochi, e încă o femeie tânără, cu sfârcuri tari şi idei măreţe!  

...

Vaya con Dios

În clipa aia nu puteam vedea decât scene similare, cu tineri care o ascultau pe Vaya con Dios şi priveau aceiaşi ochi de felină închizându-se uşor, mascaţi de fumul de ţigară fină... Ştiam că în graba către aşternuturile ei cu miros de floare proaspătă, fugărind doar bucuriile simple ale unui pobresito imberb, puţini aveau să o întrebe, fie şi în fugă, de unde vin notele alea, în anume ce seară înainte le mai ascultase.    

Şi cu vocea aia de aducea uşor cu a Vayei con Dios, mi-a spus că e piesa pe care o asculta cu tati... Tati... tati cum nimeni nu va mai fi, bărbatul pe care avea să se amăgească de multe ori că l-a găsit, dar pe care într-un fel îl va arde pe rug, de câte ori va avea la îndemână pachetul de ţigări şi cutia de chibrituri... Şi iarăşi aceaiaşi voce de femeie care parcă urlă iubire: fairy tales tell you a good man will find you... 

Ştiam că suferea, că încă mai durea ca naiba, că atunci de fapt se năştea femeia, aia pe care mi-aş fi dorit să o întâlnesc peste ani, poate peste măcar 25 ai ei... Însă era o seară cu lună plină, cu lună plină şi femei interzise... o seară bine numită de marele meu amic: a Orgasmelor Interzise! 

... o seară de care îmi e dor, una în care taţii frumoşi şi poezia, alcolul niţel prea mult şi vocile de femeie din Americile Sudice se amestecă, în aşa măsură încât totul e posibil, chiar şi orgasmele, fie ele şi interzise! O  seară de partea asta a Oceanului, în care toţi ar asculta, fie ei flăcăiandri, ori masculi veritabili... o seară a  cuvintelor lungi şi ideilor negrăbite, una în care aceiaşi voce de femeie putenică, cu privire de felină abia născută, ar cere: baby, stay with me tonight!

 

...

Linişte

I find the great thing in this world is not so much where we stand, as in what direction we are moving: to reach the port of heaven, we must sail sometimes with the wind and sometimes against it - but we must sail, and not drift, nor lie at anchor. - Oliver Wendell HOLMES

Virginia '08

Şi da... ne-am născut burghezi, ataşaţi de lucruri fixe, de rutină şi previzibil. Numai că de acolo, din zona de comfort, din spaţiul unde nu e cald sau rece, unde nu plouă şi niciodată nu a nins, unde fluturi din burtă şi-au găsit sprijin în acul din insectar, de acolo nimic bun nu a ieşit. Einstein în felul lui zicea că inerţia, lipsa dinamismului omoară energia, că fără acceleraţie forţa noastră tinde către zero, se disipă. 

Rimini '10

Aşa se face că zilele astea am suflat praful de pe raftul proiectelor mele, am spânzurat poze cu farurile pe pereţi, am desfăcut iarăşi hărţile, am fixat porturi cu pionieze colorate şi stabilit destinaţii. A şi început să se strângă de-a valma echipamentul de călătorie, pălărie cu boruri largi, pipa cu tutun de Virginia şi radioul cu muzica New Orleans-ului. Vântul începe să sufle iarăşi în pânze, iar lumina fulgerelor să se piardă în depărtare, arătând direcţiile probabile. Din nou idei mari stau să se împlinească, altele abia să se nască, lăsând restul să ardă în flăcări, odată cu iadul numit linişte.        

Sulina '09

Zilele astea mi s-a făcut iarăşi dor de vreme când nimic nu era sigur, când lumina unui far făcea cât un GPS, iar scrisorile parfumate îndulceau singurătatea noastră, cum Facebook acum nici nu îndrăzneşte să o facă. Încep iarăşi să fiu nemulţumit, să vreau mai mult, să mă simt încorsetat, constrans... încep iarăşi să mă simt comod în trecut şi mai ales, să mă apropii de viitor.  Neliniştea mă face fericit şi productiv.

Zilele astea se ridică iarăşi ancora, se iese pe mare, se spune adio... zieele astea se caută furtuni... dar mai ales zilele astea promit, că la finele lor lumi noi se vor fi descoperit!   

North Carolina '08

 ...

Vreţi să cuceriţi femeia? Folosiţi săpunul Cheia!

Bologna mirosea a iarbă proaspăt tăiată în Giardini Marqerita şi praf dulce de cărămită roşie, de aia de adăpostea biblioteci, bodegi şi beciuri. În NJ mirosea a şipcă tocită pe boardwalk, bere şi Echos. Iaşiul mereu a cărţi de anticariat, vin cald şi parfum de domniţă silitoare. Williamsburg adia istorie şi bumbac, în timp ce Aachen-ul mirosea a ciocolată proaspătă şi biscuţi calzi Lindt, dar mai ales a ploaie. Galaţiul însă...

Galaţiul meu: Muzeul de Artă

Galaţiul avea şi el esenţele lui, însă spre deosebire de celelalte surate, ale sale erau tari: cocs viguros de la Combinat, trolebuz fară aer condiţionat vara, hazna pe faleză (asta am văzut-o şi la case mai mari: Veneţia pute la fel vara); dar şi a tei primăvara pe Domnească, sau piele proaspătă de cuconet voluptos în Ţiglina.
Mie însă îmi e dor de un anumit miros, specific unei anumite zone a oraşului, poate cea mai veche. Îmi e dor de Vadu' Ungurului şi al lui Apolo, vechea fabrică de săpun, detergent şi vopseluri. Apolo a durat în Galaţi cam 120 de ani, până când acum 3 ani a fost demolat, vândut cărămidă cu cărămidă şi înlocuit cu un splendid teren viran.

Galaţiul meu: pe lângă Grădina Publică

Uneori Apolo mirosea atât de tare a grăsime şi chimicale, că îţi dădeai maţele afară. Puţea îngrozitor chiar dacă lângă era liceul şi Casa Veche, Casa Studenţilor, iar ceva mai departe casa lui Răzvan şi a mea. Ca o ironie arhitectonică, la mai puţin de 100 de metri de fabrică se afla chiar fiorosul spital TBC, acolo unde pacienţii cu plămâni firavi, visau la vindecare...

Galaţiul meu: ceas pentru maxi-taxişti, lîngă Parcul CFR

Când urcam pe Radu Negru sperând să nu întârzii la psihologie, sau când fugem la repetiţii la teatru, când eram romantic şi mă plimbam cu dudui, sau când Activul o cerea, mereu a trebuit să trec pe lângă Apolo şi să îi inhalez mirosurile îngrozitoare...

În Naples miroase acum a ocean, palmieri scuturaţi de briză şi multe lucruri scumpe. Însă în serile scurte de interminabilă vară, atunci când de pe terasă văd cum ţâşnitori inteligente udă grădini perfecte, iar pielea  mea e răsfăţată de parfumuri faine, pornind de la factoria Apolo şi săpunul Cheia, gîndul mă poartă iarăşi pe fermecătoarele poteci ale adolescentei... fie şi doar olfactiv.

...

Vara asta

Blues-ul e o stare de spirit, e cu tine mereu, te pândeşte, dar nu ca un hoţ, ca un pungaş gata să îţi înfigă briceagul în burtă, ci ca un prieten bun. E genul ăla de amic gata să îţi dea de baut când ai rămas fără bani şi să te ducă acasă, când nici tu nu mai ştii unde e. E cu tine când ţi-ai pierdut frumoasa, când maşina e răsturnată în şanţ, sau când eşti atât de bucuros că lumea toată te priveşte de undeva de foarte jos, ameţitor de jos.    

Blues-ul de felul lui e un plod cu mulţi taţi şi o singură mamă: Delta Mississippiului. În plămada lui au intrat lacrimile sclavilor africani puşi să crească ghemurile de bumbac şi frunzele de tutun, a intrat divinul efervescent al gospelui şi ritmul ciocanelor care au batut şinele căilor ferate americane, a intrat liniştea serilor tropicale din New Orleans şi singurătatea drumeţului care se încumetă să apuce Route 61 vrând să scape în paradisul numit: Chicago.

 

Ei bine şi pentru că serile din Florida aduc cu alea din New Orleans, pentru că Route 41 care se înşiră la 100 de metri de casă, seamănă al naibii de bine cu Route 61, sau poate pentru că înainte să aflu poveştile Mississippiului, le-am ascultat cuminte şi uneori rescris pe ale Dunării... ei bine pentru toate la un loc, vara asta nu vreau să văd frumuseţea Americii şi nici măcăr să urmăresc visul american. Vara asta pentru mine e dată, ca a 7-a zi pentru Dumnezeu, să caut muzica Americii şi atunci când va fi cazul: liniştea ei. 

Vara asta mă prinde pe Mississipi, înotând în blues, ieşind la mal doar în serile fierbinţi, pentru whisky şi tutun. Vara asta o să fie al naibii de lungă şi o să fiu al dracului de fericit! Iar când toamna o să vină, că vreau sau nu, o să fie vară iar!        

...

Maturător de praf de stele...

La finalul unui an lung. Cel mai lung de până acum. Cel mai lung şi cel mai dur, cel mai plin şi cel mai gol, anul în care am mai câştigat o viaţa, o lume, o dimensiune. Anul în care m-am născut din nou, anul în care "acasă" s-a redefinit. Acel an în care fie şi o bătaie de vânt mă putea dărâma, dar în urmă căruia mă simt vântul însuşi.

Anul în care nu aş fi rezistat fară Piazza Maggiore si poveştile ei, fără Humanitas, fără Sulamita, fără Hand-ul din Iaşi şi Vamă, fără broasca mea dragă, fără planurile scrise în Giardini Marquerita, fără holurile RWTH Aachen, fără Grumăzescu şi ACTIV, fără florile din curtea aia din Vad, fără New Orleans şi Sin City care în sfârşit stau să vină... ei bine fără EA, fără EL, fără EI, chiar dacă fiecare în parte nici măcar nu intuiesc asta!   

2008

Un an la finalul căruia inefabila Fortună, faimoasă Statuie cu flacăra aprinsă, dar mai ales EA, zeiţa tristă a trecutului meu şi regina fericită a viitorului meu, mi-au şoptit simultan cu acelaşi glas suav: Dragul meu, dar tu esti The One!

P.S. Ţara în care trăiesc, e cea mai importantă după Imperiul Roman, mai ales pentru că cei care o formează au ales să îşi mai dea o şansă. 

Mereu în aşteptarea marilor poveşti:  

...