Vara asta

Blues-ul e o stare de spirit, e cu tine mereu, te pândeşte, dar nu ca un hoţ, ca un pungaş gata să îţi înfigă briceagul în burtă, ci ca un prieten bun. E genul ăla de amic gata să îţi dea de baut când ai rămas fără bani şi să te ducă acasă, când nici tu nu mai ştii unde e. E cu tine când ţi-ai pierdut frumoasa, când maşina e răsturnată în şanţ, sau când eşti atât de bucuros că lumea toată te priveşte de undeva de foarte jos, ameţitor de jos.    

Blues-ul de felul lui e un plod cu mulţi taţi şi o singură mamă: Delta Mississippiului. În plămada lui au intrat lacrimile sclavilor africani puşi să crească ghemurile de bumbac şi frunzele de tutun, a intrat divinul efervescent al gospelui şi ritmul ciocanelor care au batut şinele căilor ferate americane, a intrat liniştea serilor tropicale din New Orleans şi singurătatea drumeţului care se încumetă să apuce Route 61 vrând să scape în paradisul numit: Chicago.

 

Ei bine şi pentru că serile din Florida aduc cu alea din New Orleans, pentru că Route 41 care se înşiră la 100 de metri de casă, seamănă al naibii de bine cu Route 61, sau poate pentru că înainte să aflu poveştile Mississippiului, le-am ascultat cuminte şi uneori rescris pe ale Dunării... ei bine pentru toate la un loc, vara asta nu vreau să văd frumuseţea Americii şi nici măcăr să urmăresc visul american. Vara asta pentru mine e dată, ca a 7-a zi pentru Dumnezeu, să caut muzica Americii şi atunci când va fi cazul: liniştea ei. 

Vara asta mă prinde pe Mississipi, înotând în blues, ieşind la mal doar în serile fierbinţi, pentru whisky şi tutun. Vara asta o să fie al naibii de lungă şi o să fiu al dracului de fericit! Iar când toamna o să vină, că vreau sau nu, o să fie vară iar!        

...