The Lucky One

Free as the wind blowin down the road
Loved by many, hated by none...
După ce vei reuşi să te bucuri de Adriatica, să zăreşti coastele Siciliei, să te pierzi pe canalele Veneţiei, să admire goticul Milanez şi miracolele Pisei, după ce vei fi copleşit de renaşterea florentină şi vei păşi pe străzile Pompeiului, ei bine după ce vei vedea şi Roma cea plină de coline şi dichis, abia atunci vei putea descoperi în inima Italiei, la intersecţia acestor minuni ale lumii: Bologna.

Bologna de cel mai sus

Ca o mamă bună, oraşul te va strange la piept, te va ascunde sub porticele sale infinite, te va ospăta pantagruelic şi îţi va turna bucuroasă un veritabil labrusco modenez, neapărat răcit bine. Iar dacă toate astea nu ţi-or fi pe plac, te vei putea refugia în multele biblioteci, cafenele, tratorii, librării, biserici, baruri, teatre şi parcuri. În oricare din locurile astea vei da de oameni vii şi blânzi, veniţi din toate cele patru zări, precum harnicele albine, atraşi de butoiul fabulous de cunoaştere al celei mai vechi Universităţi din lume.

You look at the world with a smiling eye
And laugh at the devil as his train rolls by...
Iar dacă vei trece de zidurile medieval ale oraşului venind dinspre sud, nu poţi rata acea străduţă dominată imperial de un motan alb-gălbui şi de un ireal arbore de liliac. Pe Via degli Angeli ai să găseşti de dragul Fridei, o casă cu pereţi de culoarea Mediteranei, tavanul de lemn tânăr şi uşile cărămizii mereu deschise; o casă cu obloane verzi de lemn greu şi cănile pline de cafea. Acolo îţi vei trage sufletul, lăsând deoparte sandalele greu încercate şi toiagul de peregrin. Acolo vei uita destinaţia şi pentru o vreme te vei simţi ocrotit şi cuminte, aşa cum doar într-un han ţinut bine o mai poţi face.
În casa de pe Strada Îngerilor vei avea parte de aşternuturi proaspete, multă poezie, muzică cumsecade, cola cu gheaţă, mâncăruri baroce şi mai ales de inimă bună. Asta fie şi pentru că vreodată, când Sfântul Petru şi Dumnezeu, pe care nimeni nu vrea să îi mânie, se vor întoarce pe Pământ, ar putea poposi aici sub masca unor rătăcitori.

Not a care in the world not a worry in sight
Everything’s going to be all right
Şi dacă vă întrebaţi de unde ştiu toate astea, e pentru că ziua voi fi una din cele două gazde bune care încing flăcările aragazului, iar seara, precum profeţii în bezna necunoaşterii, vor lumina calea către cele mai decadente, zgomotoase şi aglomerate bodegi ale fastuoasei Bolognii. Iar când spre dimineaţă, rebegiţi şi chinuiţi de remuşcări tonice, vom merge prin inima oraşului şi vom simţi miros de liliac, vom şti că în sfârşit suntem acasă… măcar pentru o vreme.

...

Soy una raya en el mar

"... în vechiul Israel, chivotul Legământului nu era adăpostit într-un templu, ci într-un cort - tot atât de fastuos pe cât de fragil - şi rămânea gata de drum, cu drugii necontenit în inele (Ieşirea 25, 15)"

(Anca Manolescu - Stilul religiei în modernitatea târzie
Dilema Veche, nr. 318, 18-24 martie 2010)

"... căile ferate, mai ales când aveau şi o şosea alături, mi-au ajutat să mă cunosc pe mine însumi în raport cu dimensiunile lumii. Gândul că unii oameni nu le simt chemarea şi nu se lasă atraşi de ele până într-o gară, a trezit în mine deopotrivă orgoliul şi tristeţea..."

(Radu Tudorat - Casa Domnului Alcibiade)

Din clipa când am ieşit prima dată pe uşa casei, fără a şti sigur dacă am să mai revin vreodată, ceva funadamental s-a schimbat în mine; de atunci sunt mereu pe drum, sunt un nomad. Am cunoscut mulţi astfel de oameni, majoritatea trişti, pierduţi între ţara de unde au plecat şi locul vitreg care refuză să îi accepte, rătăciţi într-un spaţiu ireal, într-un suprarealist no man's land.
De mic am trăit cu poveştile familiei mele, împrăştiate de la Vladivostok până pe coastele Floridei. Apoi ca o carmă, eu însumi am început să umblu pe meriadianele lumii, secondat la scurtă vreme de prea buni mei prieteni şi prietene.
Am învăţat însă, ieşind pe uşa casei, nu să caut o alta la fel, ci asemeni nomazilor, să port cu mine esenţa a tot ceea ce am cunoscut, trăit şi iubit, asemeni melcului care poartă în spinare tot ce îi este necesar. Nu tristeţe pierderii spaţiului natal domină şi nici ura faţă de optuzitatea noilor gazde, ci bucuria de a putea cunoaşte mircolul lumii, frumuseţea ei, care de multe ori aduce cu acel ascuns chip al divinităţii.

Despre temple afective, despre spaţii sacre, despre prietenie şi despre agore ridicate în mijlocul tărăboiului infernal al lumii contemporane, ei bine despre locul unde oricine va putea bea tihnit cafea la ibric şi fuma din ciubuc, pe scurt despre noul nostru cort: AICI.

...

Le Sacre Du Printemps

Un studiu făcut în rândul tinerilor britanici, arăta cum cineva care se mişcă bine pe ringul de dans este considerat automat bun la pat.

Dansul e poate singurul lucru care rămâne să ne lege atunci când vorbele dispar. Suntem atât de ataşaţi de cuvinte, încât de multe ori uităm că dansul a apărut înaintea sunetelor. De fapt, atunci când vroiam să facem pui, puteam foarte bine să dansăm în faţa femelei, stârnind flăcările şi lăsând lumina lor să alunece pe tavanul peşterei şi pe trupurile înfierbântate.

Despre dans s-au spus multe, poate chiar mai multe decât ar fi trebuit. Pentru mine însă dansul înseamnă un singur lucru: dialogul cu draci din noi. Dansul e spaţiul în care nu poţi minţi, la fel cum e locul unde nu se învaţă, ci doar se exprimă. Nimic nu mi se pare mai aiurea, decât să iei cursuri de dans, de două ori pe săptămână, sau să inveţi tangoul, ori salsa în paşi.
Dansul ca artă merită nu doar una ci mai multe vieţi; dansul ca limbaj individual însă, merită nu doar ascultat, dar şi apreciat cel puţin ca vorbele... altfel riscăm să pierdem partide bune...

P.S. Astăzi am aflat cum cele două dansatoare veritabile ale noastre Ana şi Dana, au devenit colege în cadrul aceluiaşi balet. Cum nu trece o zi fără să văd alte semne ale lumii astea al naibii ne mici, încerc să indentific oraşul lumii care va găzdui peste ceva vreme o altă exorcizare de draci...

Pentru că e anotimpul renaşterii, al înmulţirii şi al bucuriei, să fie fragmente din Le Sacre Du Printemps în varianta Maurice Bejart şi apoi Pina Baush; şi aici îmi e imposibil să mă decid:

...

"Cutia Pandorei" de Eugen FĂT

Să vezi spectacolul, expoziţia, să citeşti cartea, sau să asculţi înregistrările unui prieten, e ca şi cum ai merge duminica să îi cunoşti familia. O astfel de incursiune am făcut zilele trecute în minunatele unghere ale universului dramatic semnat Eugen Făt. A fost un "la revedere", spus unui prieten şi într-un fel sau altul unui mentor, până la Labirintul Irinei-Alb, din vară de la Lausanne.

Curvele astea de femei...
Pentru mine Cutia Pandorei e mai mult ca orice lumea contorsionată a Tantei Hilda şi în fapt lumea schimonosită a oricărei femei care alege să risipească talanţi iubirii. Piesa e până la urmă un mare proces, e Judecata de Apoi a oricărui conştiinţe vinovate, dar un proces fără judecător şi fără sentinţă, căci iadul e început demult. Martor stă doar un tânăr zăpăcit, a cărui inocenţă vine sub masca unui iepuroi să chinuie şi mai mult un destin zdrobit sub propriile decizii.
Tanti Hilda îşi cheltuie ultimi ani de viaţă, ameninţată de crengile copacului sub care şi-a îngropat iubitul şi care acum ajung să îi spargă geamul casei şi să atârne deasupra patului.
Aurel amantul mătăhălos care ştia să o ridice pe tânăra Hilda de pe ringul cârciumii către înaltul cerului, apare răzleţ, fie misterios ca un Humphry Bogard balcanic, fie doar ca o şoaptă, ca un scuturat de frunze.

Cosmin Panait şi IoanaCitta-Baciu
în rolurile Bandi (Bugs Bunny) şi Hilda

Cutia Pandorei e rezolvarea farsei construită în jurul oricărei femeie nebune, pierdută în labirintul propriilor justificări, alegeri şi acţiuni, un labirint care implacabil se transformă în ghilotină.

Să nu îmbătrâneşti niciodată...
Pretextul e o comoară, e moştenirea care dezbină familii, care năruie şi naşte deopotrivă vise, dar care păleşte atunci când vorbele şi lacrimile unei bătrâne ne poartă în timp, în acea cârciumă unde acordeonul şi pălinca, scriau povestea pasională şi dramatică a lui Aurel şi a Hildei.
Regizorul ai tendinţa să îl uiţi privind piesa, dar tocmai aici e măestria, căci eşti acaparat de personaje vii, de actori care sparg bariera scenă-public şi de o poveste construită migălos dintr-un spectacol relativ simplu. Jocul actorilor e cum de puţine ori mi-a fost dat să văd şi e de departe câştigul major al Cutiei Pandorei. Pentru prima oară la Galaţi, după foarte mult timp, poţi vedea pe scenă muritori acoperiţi de carte, cu poveşti, cu drame.

Cosmin Panaite în rolul Bandi

Aurele... Aurele...
Dincolo de poveste şi pretext, Cutia Pandorei duce în ea aceleaşi teme majore ale lui Eugen Făt, aceeaşi reverenţă făcută femeii, acelaşi strigăt, chiar dacă acum ceva mai estompat, către marile sisteme care ne fac să fim mici şi mai ales aceeaşi dragoste faţă de oameni, cu tot cu problemele lor.
Înainte să înceapă piesa, am zâmbit privind publicul, o mare gaşcă frumoasă de liceeni crescuţi cu poftă de teatru şi gust pentru iniţiativele out of box, vârful unei generaţii educate pe blog şi sudate pe mess. A urmat Barcarolle şi spiritul marilor păpuşari a înviat în Sală, unde Bugs Bunny şi sfiala molipsitoare parcă a Caporalului O'Reilly şi a lui Guido Orefice s-au amestecat cu disconfortul şi stânjeneala sistematizată a comunismului, pentru a permite Hildei să deschidă cutia poveştilor, a iubirii, a disperării, a nebuniei şi a morţii.

Să încep a înţelege Cutia Pandorei de Katalin Thuroczy, regizată de Eugen Făt, pompos dar adevărat prezentată de teatru ca "premieră mondială", am avut nevoie de două zile, de inimă bună şi de acordeonul lui Richard Galliano.

...

O floare mare şi portocalie

Azi am primit o floare mare portocalie de la Mikaela. Se cade să o dau mai departe, dar o fac fără să nominalizez, vouă colegilor mei de călătorie, tuturor celor care au rupt fie şi un singur minut pentru a păşi alături de mine!

Aveam dinte pentru premii date între blogări şi continui să am; am zis însă să nu fiu Grinch morocănos, să primesc măcar floare asta mare şi o dau mai departe. Simţiţi-vă liberi să o culegeţi!

Primavară frumoasă şi mulţam de vizită!

(dacă aveţi chef încercaţi Parov Stelar îmi aminteşte de Moby în zilele bune, cu un plus parcă; pe cuvântul meu de hoţ, iertat de data asta de Izabella... sper)

...

Who Knows

Să te întorci la mine, cămaşa să ţi-o port din nou...

Plimbare lungă cu soarele deasupra, căştile în urechi, ghiozdanul în spate şi biletul de avion în buzunar. Fără să vreau asta, un fel de adio, de "la revedere" spus mai degrabă locurilor şi mai puţin persoanelor.

Să bem cafea cu lapte, să fiu...
Aş putea să număr zilele până la plecare cu AMR, dar mi-am spus că de data asta nu mai număr nimic şi oricum nu descrescător. De fapt, am mai trecut de măcar două ori prin asta şi chiar dacă m-am întors, la fel de hotărât eram să nu o fac; a treia cu noroc. Voi aştepta veşti despre Budapesta, despre doctorat, departe de casă. Mereu veştile bune vin pe drum, te ajung din urmă, de ce acum ar fi altfel! Până la toamna maghiară, urmează sigur primăvara şi mai ales vara bologneză (sună a fel de mâncare).

3 dudui aşteptând în Piaţa Universităţii
(nov. 2008, foto Corina noastră sau Mişu)

Aş vrea să stai mereu, să nu mai pleci...
De Piaţa Universităţii aproape nimeni nu se bucură; cine nu e pe fugă, cu siguranţă aşteaptă înfrigurat pe cineva, sau ceva. Aşa a fost mereu sărmana agoră şi aşa am regăsit-o zilele trecute, la fel de tristă, plină de aceleaşi zoi şi asemeni unei doamne trecute, igorată şi veştejită. De data asta însă dominată de un ceas negru, luxos, placat cu aur. Am simţit apăsător acel orologiu, ca pe un falus mult prea viguros pentru o Bubulină firavă şi deprinsă mai degrabă cu delicateţuri, şerbet şi porţelanuri sărite. Nu e de ajuns că toţi erau grăbiţi, acum au şi motiv; am plecat şi eu ca un provincial neaoş, înjurând gloata dâmboviţeană... căci de, nu mai era vreme.

Vem vet... (ultima obsesie, furat de la Adina, pe nesupărarea căreia mizez):

...

Pseudo-Satyricon

1. Anul trecut, rătăcit prin muzeul de arheologie din Modena, antica Mutina, am descoperit o piatră funerară, dezgropată relativ recent, dedicată unui anume Gaius Petronius Mantes. De felul lui acesta a fost aurifex adică bijutier în aur şi decurio Mut(inae), un fel de consilier local al oraşului.

Piatra funerară a lui Gaius Petronius Mantes (Modena oct. 2009)

2. Prima oară l-am întâlnit pe Gaius Petronius în Quo Vadis (1895), ca pe aristocratul rafinat din anturajul lui Nero, produsul delicat al antichităţii clasice, al rigoarii latine şi al voluptăţii greceşti. De atunci, mereu Gaius Petronius a fost pentru mine adevăratul Don Quijote, adevăratul sacrificat al perioadei.
Poate una dintre cele mai puternice imagini ale literaturii universale rămâne scena finala a cărţii, atunci când deja căzut în dizgraţia împăratului, alege să moară la un banchet, împreună cu cei dragi, cu venele suprimate. Petronius moare alături de Eunice, sclava eliberată, care alege să sfârşească asemenea stăpânului pe care îl iubea. O moarte m-ai frumoasă ca o mie de vieţi şi straniu un hotar între lumea antică şi lumea naostră...

3. Ceva mai târziu, când am devenit interesat de evangheliile apocrife şi stângaci am început să le traduc, l-am reîntâlnit pe bunul Petronius în Evanghelia lui Petru. Acesta apare ca centurion roman, un fel de ofiţer în cadrul unei legiuni, responsabil aici cu paza mormântului lui Iisus:

Dar Pilat îl lasă lor pe Petronius centurionul cu soldaţii lui pentru a păzi mormântul. Şi cu aceştia, bătrâni şi cărturarii au venit la locul de înmormântare. (Petru; VIII, 31 - trad. aprox.)

4. Mai departe, Sfântul Petronius Episcop al Bononiei în sec. V d.Hr., e acum patronul spiritual al acestui oraş şi al catedralei oraşului. Se face că Bononia, sau Bologna de astăzi, printr-un joc al destinului îmi va deveni în curând casa italiană, cel puţin până în toamnă.

DIVUS PETRONIUS PROTECTOR ET PATER (Bologna nov. 2009)

5. Acum mai bine de doi ani am reuşit să citesc Satyricon, romanul lui Gaius Petronius Arbiter, aristocratul folosit şi de Henryk Sienkiewicz pentru personajul său din Quo Vadis. Romanul a fost un şoc, o lovitură în plex dată puritanului din mine şi avocatului rigorii antice... dacă vreţi, cartea e o solidă dovadă că oameni, moravurile şi sentimentele sunt în linii mari neschimbate de câteva mii de ani încoace.

Fiecare întâlnire cu Petroniile (la romani al doilea nume desemnează mereu familia) a fost o întâlnire cu antichitatea, cu autoritatea, cu creştinismul instituţionalizat, cu forţa, cu organizarea (vezi şi Flavius Petronius Maximus împărat roman în 455), cu spaţiul urban, cu cadrul larg al familiei, cu voluptatea rafinată. Aşa se face că la un moment dat, nevoit să aleg un nume roman, fără exitare am spus Gaius Petronius. În fapt Gaius Petronius e inexplicabil o parte din mine, e gândul aşezat, chestia dichisită, uneori bonomă... e adaptare, fără anulare şi suma alegerilor perfecte.

Aşa se face că dacă nu ar fi fost Călătoria lui Haiawatha, ar fi fost cu siguranţă Pseudo-Satyricon... sau poate va veni odată şi timpul acestuia din urmă.

Trailer-ul Satyricon-ului lui Fellini (1969):

...