"Cutia Pandorei" de Eugen FĂT

Să vezi spectacolul, expoziţia, să citeşti cartea, sau să asculţi înregistrările unui prieten, e ca şi cum ai merge duminica să îi cunoşti familia. O astfel de incursiune am făcut zilele trecute în minunatele unghere ale universului dramatic semnat Eugen Făt. A fost un "la revedere", spus unui prieten şi într-un fel sau altul unui mentor, până la Labirintul Irinei-Alb, din vară de la Lausanne.

Curvele astea de femei...
Pentru mine Cutia Pandorei e mai mult ca orice lumea contorsionată a Tantei Hilda şi în fapt lumea schimonosită a oricărei femei care alege să risipească talanţi iubirii. Piesa e până la urmă un mare proces, e Judecata de Apoi a oricărui conştiinţe vinovate, dar un proces fără judecător şi fără sentinţă, căci iadul e început demult. Martor stă doar un tânăr zăpăcit, a cărui inocenţă vine sub masca unui iepuroi să chinuie şi mai mult un destin zdrobit sub propriile decizii.
Tanti Hilda îşi cheltuie ultimi ani de viaţă, ameninţată de crengile copacului sub care şi-a îngropat iubitul şi care acum ajung să îi spargă geamul casei şi să atârne deasupra patului.
Aurel amantul mătăhălos care ştia să o ridice pe tânăra Hilda de pe ringul cârciumii către înaltul cerului, apare răzleţ, fie misterios ca un Humphry Bogard balcanic, fie doar ca o şoaptă, ca un scuturat de frunze.

Cosmin Panait şi IoanaCitta-Baciu
în rolurile Bandi (Bugs Bunny) şi Hilda

Cutia Pandorei e rezolvarea farsei construită în jurul oricărei femeie nebune, pierdută în labirintul propriilor justificări, alegeri şi acţiuni, un labirint care implacabil se transformă în ghilotină.

Să nu îmbătrâneşti niciodată...
Pretextul e o comoară, e moştenirea care dezbină familii, care năruie şi naşte deopotrivă vise, dar care păleşte atunci când vorbele şi lacrimile unei bătrâne ne poartă în timp, în acea cârciumă unde acordeonul şi pălinca, scriau povestea pasională şi dramatică a lui Aurel şi a Hildei.
Regizorul ai tendinţa să îl uiţi privind piesa, dar tocmai aici e măestria, căci eşti acaparat de personaje vii, de actori care sparg bariera scenă-public şi de o poveste construită migălos dintr-un spectacol relativ simplu. Jocul actorilor e cum de puţine ori mi-a fost dat să văd şi e de departe câştigul major al Cutiei Pandorei. Pentru prima oară la Galaţi, după foarte mult timp, poţi vedea pe scenă muritori acoperiţi de carte, cu poveşti, cu drame.

Cosmin Panaite în rolul Bandi

Aurele... Aurele...
Dincolo de poveste şi pretext, Cutia Pandorei duce în ea aceleaşi teme majore ale lui Eugen Făt, aceeaşi reverenţă făcută femeii, acelaşi strigăt, chiar dacă acum ceva mai estompat, către marile sisteme care ne fac să fim mici şi mai ales aceeaşi dragoste faţă de oameni, cu tot cu problemele lor.
Înainte să înceapă piesa, am zâmbit privind publicul, o mare gaşcă frumoasă de liceeni crescuţi cu poftă de teatru şi gust pentru iniţiativele out of box, vârful unei generaţii educate pe blog şi sudate pe mess. A urmat Barcarolle şi spiritul marilor păpuşari a înviat în Sală, unde Bugs Bunny şi sfiala molipsitoare parcă a Caporalului O'Reilly şi a lui Guido Orefice s-au amestecat cu disconfortul şi stânjeneala sistematizată a comunismului, pentru a permite Hildei să deschidă cutia poveştilor, a iubirii, a disperării, a nebuniei şi a morţii.

Să încep a înţelege Cutia Pandorei de Katalin Thuroczy, regizată de Eugen Făt, pompos dar adevărat prezentată de teatru ca "premieră mondială", am avut nevoie de două zile, de inimă bună şi de acordeonul lui Richard Galliano.

...