Fierul Rău şi Voluntariatul

"Fierul rău este numit în popor materialul care, lipsit de flexibilitate, nu se pliază natural, care nu poate fi modificat, cu care este imposibil să lucrezi" - A.

Planul a fost ca în lunile rămase până la plecarea noastră definitivă din Galaţi şi din România, să antrenăm o echipă de tineri elevi de liceu şi studenţi, buni, percutanţi, cu atitudine. I-am găsit în cluburile de tot felul din licee şi facultăţi, în greve, baruri, săli de curs; am reuşit să adunăm un dream team, o gaşcă de oameni flămânzi, frumoşi, gata să mute munţi dacă ar fi fost cazul.
Şapte luni pregătire, discuţii, lansări de carte, concencerte de blues, seri de teatru, conferinţe, seri de film, petreceri extravagante, întâlniri cu Stelian Tănase, Andrei Gheorghe, Cristian Pârvulescu, doar pentru ca 30-40 de tineri să înţeleagă că SE POATE. Mesajul: nu contează foarte mult cât de îndrăzneţ e visul, ci cât eşti dispus să lupţi pentru el, sau nu bate la uşă, dărâm-o!

Un sticker Dialoguri în Democraţie - "Vin amaericanii!"

O investiţie de 12.000$ din parte Ambasadei SUA la Bucureşti, o serie întreagă de instituţii de cultură, trusturi media, personalităţi, artişti, edituri, s-au încolonat efortului de a pregăti în avans lideri ai societăţii civile; zeci de articole în presă, emisiuni, promovare inclusiv în toalete, la locurile de fumat din licee, în barurile studenţeşti... un proiect grandios. Rezultatul, în punctul intim al construcţiei, aşa cum ne aşteptam: nul.

Afişul lansării romanului "Maestro" a lui Steliat Tănase în Galaţi
şi unul din articolele dedicate proiectului (27 mai 2009)

Majoritatea membri ACTIV (Asociatia "Actiunea Tinerilor Voluntari"), veritabili ong-işti aş spune, studiază, sau au început cariere în Europa, în timp ce restul îi urmează. Pare o incopatibilitate, dar până la urmă ACTIV a înseamnat 5 ani de cultură, tupeu bine dozat şi democraţie veritabilă. Pentru toţi, nici unul cu mult peste 20 de ani, chiar mulţi liceeni, ACTIV a fost supliment la ceea ce făceau cu succes oricum. Însă mai departe, gestul lor altruist de a oferi celorlalţi experienţa şi energia acumulată, s-a dovedit o prostie.

Dialocuri în Democraţie a eşuat în punctul ultim, chiar dacă a fost în fapt un mare succes. Acestă victorie paradoxală, ascude însă un eşec nu doar al nostru, ci o explozie întârziată şi extinsă asupra unui spaţiu mai larg. Voluntariatul continuă să fie subminat sistemtic în România, veste fiind că nu de cine eram obişnuiţi să o facă, ci mai nou, tocmai de cea mai important componentă a sa: tineri.
Să fie de vina generaţia, să fie o secătuirea a energiilor acestui loc din care se fuge constant de zeci de ani, să fie o capitulare în faţa legendarei moşteniri orientale, sau a blestemului comunist? Se prea poate.
Eu cred însă că avem de-a face în acest colţ de lume, nu cu sistemul care ne f..., nu cu lipsa de bani, de sprijin, nu cu optuzitatea ONG-urilor şi a instituţiilor. Avem de-a face din ce în ce mai mult, cu fierul rău, cu chielea rea şi din ce în ce mai mult la vârste absurd de mici. În acest groaznic loc de lume, bolile sunt lenea, sila, neîcrederea, plictisul, clefetirea... şi lucrul odios e că ele nu mai sunt monopolul vărstelor înaintate.

O parte a echipei, împreună cu Andrei Gheorghe (Galaţi, 6 decembrie 2008)

Trist e că acel optimism specific adolecenţei, acea energie scoasă în stradă, acel chef tâmp de a schimba lumea se stinge, înainte chiar de a da roade, pe holurile liceelor....
Ce mult aş vrea să greşesc...

P.S.1. Dialoguri în Democraţie a fost desemnat cel mai bun proiect al anului 2008 în Galaţi, iar ACTIV cel mai bun ONG al anului 2009.

P.S.2. Pot pune mărturie pentru o nouă categorie de voluntari, indentificată în octombrie la Festivalul Naţional de Comedie (ediţia XXI): vânători de certificate de voluntariat. Pentru ei nu contează ce au de făcut, sau ce se întâmplă în jur; contează să fie în cât mai multe ONG-uri şi să se strângă cât mai multe certificate... pentru dosar.

UPDATE:

A. unul din protagonişti acestei note, ca o corectă continuare a celor spuse mai sus, a devenit astăzi masterand al celei mai vechi universităţi din lume (1088) Universita di Bologna. Felicitări!

...

J.D. Salinger - Sfârşitul celei de-a zecea povestiri

UPDATE:
Plin de remuscari am citit aseara "De veghe in lanul de secara". Literatura buna, aia hard-core nu va putea fi niciodata canonizata. De fiecare data cand biblioteca cu astfel de carti va fi asezata in vitrina, se vor auzi voci care vor rosti 'Carpe diem'. Si se vor gasi intotdeauna cativa tineri care sa nu suporte morga ipocrita a scribalailor de la catedra care vor vorbi cu emfaza despre lucruri pe care nu vor fi reusit sa le priceapa niciodata. Si uite ma, de-asta nu cred ca este niciodata prea tarziu - A.

Pe Salinger îl ştiu din Teoria Conspiraţiei, din vocea lui Mel Gibson şi ochii înlăcrimaţi ai Juliei Roberts. Pe Salinger, nedrept îl ştim toţi prin asasinul lui John Lenon şi prin decizia lui de se retage pe domeniul său, cum am văzut, până la moarte.
Dar Salinger e în primul rând Holden Cauldfield, e De veghe în lanul de secară şi Nouă Povestiri. El e mai ales angoasa noastră, e refuzul nostru de a sfărâma visele odată cu majoratul, de a lăsa armele jos fără luptă. El e acea parte din noi care înjură, care fuge de acasă, care pleacă fără să privească înapoi, care iubeşte sincer şi ascultă cu adevărat ce au de spus copii. El e un profet al anilor '60, în aceiaşi măsură în care e al crizei anilor 2000. El e acea persoană care îţi va striga în faţă lucrul de care fugi cel mai tare, chiar şi după 50 de ani de alergat. El e curajul pe care nu îl mai avem după adolescenţă.

Coperta TIME dedicată lui J.D. Salinger (septembrie 1961)

Salinger e partea noastră care lipeşte guma undeva în bancă şi pe care, tocmai pentru asta o urâm sincer. Salinger e partea din noi de care ne ruşinăm după douăzeci de ani şi o extirpăm după treizeci. Salinger pe zi ce trece e inamicul nostru, la fel cum pe zi ce trece îl înţelegem mai puţin.
Salinger nu are nevoi de noi, de ieşirile în oraş, de televizor, de societate, de rate, pentru că e... liber. Salinger e încă frumos; e încă tânăr.

40 de ani Salinger a stat pe domeniul lui retras, ca într-o chilie, fără să ne caute, fără sa mai publice ceva. Şi-a dus cu el blestemul de a fi un om întreg; cu bun simţ, cu discreţie a plecat cât mai departe.
Acum însă, a pleca de tot. Nebunul nu mai e, a murit. Acum îl putem face legendă, îl putem în sfârşit canoniza, studia, discuta; acum e chiar puţin la modă. Acum îmbălsămat cum e, putem chiar să îl ascultăm, să îi dăm dreptate în unele puncte... pentru că nu e aşa: J.D. Salinger e un clasic!

P.S. Crăciunul care tocmai a trecut am oferit De veghe în lanul de secară şi Nouă Povestiri. Am făcut-o la timp, pentru că ce rost ar mai avea acum .

...

Bagatelle: Bârfe, Vicii, Fel de fel

M-a primit ca întotdeauna, cum ştie să primescă doar o hangiţă veselă cu sânii plini şi coapse generoase. Eu bucuros m-am aruncat în braţele sale ca un copil ascultător, care îşi închide ochii şi se lasă alintat la pieptul cald şi mirosid a prajituri.

A fost extrem de frig, cam pe la -10 grade, iar zapada apucase să se pună de o palmă. M-am simţit paraşutat undeva într-un tărâm îngheţat. Unde mai pui că soarele mare de iarna, cu dinţi albi şi zâmbet sovietic strălucea deasupra Iaşiului.

Senzaţia avută toată ziua, a fost că mă aflam undeva într-un tărâm fermecat la distanţă egală de un burg european, un oraş arab din 1001 de nopţi şi taigaua rusă. Iaşiul părea centrul unui triunghi echilateral cu vârfurile în trei zări. M-a dus cu gândul la o metropolă din Siberia, poate la Ekaterinburg, Vladivostok sau Novosibirsk. Şi oameni par de acolo: prietenoşi şi excesivi în particular, uşor rutinaţi şi plictisiţi acolo unde îşi câştigă pâinea, dând senzaţia că sunt mulţumiţi şi nemultumiţi în același timp. Lucrurile sunt aşa cum sunt.
Ca ţiganca cerşetoare, tatuată indian în frunte, nu în roşu, ci în acea culoare albastră specifică ancorelor de pe mâinile şmenarilor. Paznicul de la Mitropolie, cu pelerina lui neagră somptuoasă şi crucea alba imprimată pe spate, rivaliza cu cea a preotului şi amintea mai degrabă de lefegii din secolul XIX, decât de vreun bodyguard modern.

Prins cu treabă, cu acte şi alte nimicuri, pe drum mai toată ziua, am observat că oraşul s-a umplut de simigerii, de acele buticuri unde se fac şi se coc pe loc cei mai buni covrici cu susan şi mac din lumea. Se vând pe ață la 50 bani bucata; cei mai bine investiţi bani din ultima vreme. La coadă, cum era şi de aşteptat, de regulă studenţi în sesiune, grabiţi. Tot acolo se vinde la tonomat și cafeaua de 1 leu. După caz fiecare simigerie-cafenea cu reclame colorate, zorzonate cu: Since 2000 şi ceva.

Chioşcul de ziare; un adevarat blazonat cu numele de Bagatelle. Sub stătea încrustat: Hârtie (Ziare, reviste, rebus, cartele prepaid), Vicii (Bere, vin, tărie, tutun, cafea), Fel de Fel (Dulciuri, cipsuri, sucuri, jucării, baterii).

Bagatelle (joi)

În rest, acelaşi Iaşi frumos, cel puţin în zona lui centrală, cu Strada Lapuşneanu, Universitatea, Râpa Glbenă, sau Copoul; de data asta înzăpezite. Dar ca de fiecare dată, nucleul ăsta efervescent, unul din membrele de bază ale culturii române, atât cât e ea, l-am simţit apăsat de Moldova care îl înconjoară. Cât vezi cu ochii mai departe: Moldova crudă, rea, săraca, barbară.

Se făcea ora să plec, aşa ca am luat pentru prima dată un suvenir cu Iaşul. Am luat-o pe Sfânta Paraschiva, ca simbol al unui loc binecuvântat şi daca e permis, în amintirea hangiţei cu sâni plini şi coapse generoase, care a fost Iaşiul pentru mine. Poate că un oraş prea repede tratat cu nostalgie. Oricum a fost ultimul drum la Iaşi cu treabă.
Mi-am luat hârtiile şi am plecat. Înainte de a mă urca în maxi-taxi am luat încă o aţa de covrigi pentru drum şi o cafea al 1 leu de la Bagattele. Doi covrigi i-am pastrat pentru maicămea, ca să se ştie acasă că viu de la Iaşi...

APENDICE:
Iaşiul pentru noi a fost foarte mult. Aici ne-am conturat perspectiva asupra noastră, aşa cum o doamnă îşi aşează rochia în faţa oghlinzii înaintea unei ieşiri în oraş. Nu au mai încăput false probleme şi valori, nu a mai găsit casă nici impostura şi nici răutatea, chiar dacă în toată această perioadă am fost extrem de generoşi unii cu alţii. Iaşiul a fost poate pentru prima dată locul unei corecte poziţionări şi al primelor confirmări consitente. Pană la urmă a fost locul calibrării noastre şi în acelaşi timp poligonul nostru de încercare. Aici am învăţat ce să apreciem şi cum să apreciem, ce să vedem şi cum să vedem, cum să călătorim, cum să interacţionăm, cum să ne împlinim. Aici am învăţat foarte mult şi foarte repede. Am fost ca un burete uscat care absoarbe iute tot lichidul vărsat pe masă, dar cu aceiaşi bucurie dă înapoi atunci când o mână viguroasă îl stoarce.
Pe de o parte Iaşiul a fost distracţie, chef, chiolhan, bairam, sau party în cel mai pur fel, fie că e vorba de Canabis, Belfast, apartamentul Marianei, camera de cămin, cântările din Taverna , sau petrecerile din Hand. Dşa i-am cunoscut pe Virgil, Peşte, Canaf, Mojo, sau Katy.
Dar asta e doar o faţă a monedei, pentru că Iaşul a însemnat în primul rând CARTE şi ŞCOALĂ. Iaşiul a însemnat goana flămândă prin librării şi anticariate, după Hemingway, Emil Brumaru, sau Llosa, după istorie şi medicină. Iaşiul a însemnat întâlnirea cu Cenaclul Junimea, cu Noua Europă, cu talanga veche de 150 a lui Eminescu şi cu Dan C. Mihăilescu care ne numea, corect cred, urmaşi ai lui Jim Morrison. Iaşiul a însemnat cultură vie, gustată în serile organizate de Grumăzescu, în Sage, ori la concertele de la Filarmonică unde uitam să respirăm, uimiţi de sunetele prinse de urechile noastre boante. Iaşiul a însemnat primul contact autentic cu orientul prin falafel, chebab, narghilea, dar mai ales prin acea bună măsură orientală a lucrurilor. Iaşiul a mai însemnat Teatrul Ludic, cum am mai scris odată VACA şi câte şi mai câte.
Pe lângă toate acestea, Iaşiul a însemnat foarte mulţi Oameni; uniii duşi literarmente pe sus acolo. Iaşiul a însemnat la un loc Mişu, Răzvan şi Corina, Jo, Ana şi Oana cele două pianiste, Gâgă, Ana Balerina şi Dan, Mariana, Dan Parapantistu' şi Oana Oana, Luminiţa, Mira, Diana, chiar Bianca.

Cu VACA în Iaşi (iunie 2008) : Corina, Răzvan, Ana Balerina,

Edu, Oana Pianista, Jo, foto Mişu.

Pentru toţi a însemnat o revoluţie, o restructurare, într-o măsură mai mare sau mai mică un "până aici!". Deloc întâmplător, din cei enumerati mai sus, majoritatea studiau sau influenţati de toate acestea, studiaza chiar acum în Iaşi. Acolo eram mulţi, foarte mulţi şi asta a contat, pentru că în definitiv asta a însemnat: Iaşiul meu.

...

SAGA BARONILOR DU MONT

Zilele trecute am fost poftit să călătoresc alături de o mare familie wallonă. Împreună cu familia du Mont am fost invitat la stralucitoarele baluri ale curţilor europene, am șarjat pe marile câmpuri de batalie şi am combătut învăţăturile lui Luther prin tainicele unghere ale catedralelor medievale. Am hoinărit, am râs şi am sângerat vreme de 900 de ani (1088-1920) din Viena până la Madrid şi din New Orleans-ul american, până pe malurile Bosforului, sau chiar dincolo de el, alături de aceşti soldaţi, preoţi şi diplomaţi. Din pergamente învechite de timp şi din epistolele lui Erasmus de Roterdam, sau Rousseau am aflat povestea vie, dramatică şi glorioasă a familiei du Mont, totul pe fundalul generoasei case numită Europa.

Treptat sacrificiile şi devotamentul wallonilor noştri faţă de Biserica Catolică, faţă de destinul Ţărilor de Jos şi a marii case imperiale de Habsburg, îi va ajuta să urce sinuosul traseu nobiliar. Am putut vedea cum generaţii la rând au privit pioase peceţile înaintaşilor şi şi-au dedicat propria existenţă îmbogăţirii acestora, cu chibzuinţă şi răbdare. Zeci şi sute de ani, zeci şi sute de lupte purtate pentru ca un mare suveran sa adauge blazonului familiei o coroană, ori vreo mai ştiu eu ce simbol heraldic.

Desiderius Erasmus Roterodamus (1466-1536)

Am omis intenţionat să spun că Saga Baronilor du Mont e scrisă de Constantin Bălăceanu-Stolnici, urmaşul prin bunică al acestei familii dispărute. Autorul e la rândul său ultimul descendent al marii familii boiereşti muntene Bălăceanu, ceea ce amplifică aerul dramatic al scrierii. Lucrarea e totuşi o istorie justă, veritabilă, scapată de clişee naţionaliste, subiectivă în măsură optimă, cu atât mai importantă cu cât e rară ca demers. Ca să folosesc o sintagmă mai veche, e unul din acele cioburi colorate ale unui spaţiu gri.

Constantin Bălăceanu-Stolnici (n. 1923)

În final autorul spune că povestirea a vrut să arate că şi prin înrudiri de familii şi nu numai prin geografie România face parte integrantă din spaţiul european... şi cred că reuşeşte. În definitiv morala e că nu geografia sau istoria e de vină pentru retardul nostru european. Poate prima vină e a gardului temeinic construit în jurul casei noastre, mare şi întărit de o poartă zdravănă. Din spatele acestui gard lătrăm fioroşi, ca un dulău ţinut în lanţ; poate e bine aşa, dar nu face rău din vreme în vreme să mai ieşim şi la stradă... baroni du Mont cred că ne-ar primi cu drag în alaiul lor.

Constantin Balaceanu-Stolnici, Saga Baronilor du Mont - 900 de ani de istorie politică şi militară a europei, Editura All, Bucuresti, 1995, p. 286.

...

Eugen Făt

Povestea lui spune de fapt o istorie mai mare, povestea unui loc blestemat şi a sfinţilor care încă îl mai ţin în viaţă. Ar merita spusă odată...

Nu mai ştiu cum am ajuns să îl cunoaştem pe Eugen, dar era pe vremea când nu îi mai dădeam nici o şansă locului. Eram plictisiţi şi resemnaţi, aşteptam doar să fugim. Ne-am cunoscut într-o sală de spectacole goală, rece, învechită de stat nicidecum de folosire. Unii aveau un rânjet perfid de artişti neconsacraţi, gata să îţi ia beregata artistică, alţii plictisiţi, noi restul pur şi simplu buimăciţi. Poate că acelei întâlniri îi datorăm VACA, iar eu mare parte din faptul că m-am întors din America...
Făt e pentru noi şi pentru Galaţi Femeia ca un câmp de lupta, Tot ce se dă şi Labirintul Irinei alb. Fără piesele astea nu îl cunoşti şi fără să îl cunoşti nu ai să poţi înţelege de ce un om lasă SUA după 6 ani pentru un loc de regizor la Galaţi, de ce refuză Festivalul de Teatru de la Avignon, de ce îl pune la punct nonşalant pe Matei Vişniec (pe bună dreptate), de ce încheie repetiţiile la 12 noaptea şi nu înaintea ultimului maxi-taxi.

Ultima piesă al Galaţi a pregătit-o dând un anunţ pe net: Regizor, colecţionez poveşti cu vise (visate sau nevisate)… de oameni care trăiesc (sau nu) în acelaşi timp cu mine… despre ce aţi visat sau doriţi să visaţi… de la visători care vor să-şi vadă visul realitate… pe o scenă. Ofer posibilitatea trăirii lor într-un spectacol de teatru aparte...

Zilele astea l-am regăsit pe net şi vorbele sună la fel ca şi atunci: EU PROPAG TEATRUL VIU! S-AR PUTEA SĂ NU FIU SĂNĂTOS ȘI DE ACEEA ÎNCERC SĂ FIU UN NOVATOR HULIGAN. ȘI MAI CRED CĂ TREBUIE FACUTĂ O SECTĂ A TEATRULUI, O CASĂ (a se adauga accentul ardelenesc).

De plecat din Galaţi tot am plecat, sau vom pleca, însă prin proiectele noastre: VACA, Dialoguri în Democraţie şi Zilele Tineretului European, plecare e o despărţire în paşi de dans cu sentimentul lucrului bine făcut şi a datoriei împlinie. E greu de estimat, dar mult i se datorează şi lui Eugen Făt, regizorul în a cărui sectă voi intrat cu ateismul meu declarat cu tot, fără să ezit... Mereu i-am prezis (cu dorinţa de a mă înşela însă) eşecul, nu pentru că nu ar fi în stare de excepţional, ci din cauza locului groaznic numit Galaţi, un banal târg de provincie, mânat doar de furie siderurgistă.

Spre ruşinea mea încă nu i-am spus la mulţi ani pentru 2010 unicului artist veritabil cunoscut de mine la malurile Dunării; maine o să o fac cu siguranţă şi poate ne lungim şi la o bere; în plus am să îi mulţumesc pentru Magnolia şi Vanilla Sky.

...

Bonita Springs Dream

Aştept clipa când ne vom găsi, ne vom lua de mână, vom paşi hotărât într-o casă, de preferat cu o terasă mare, ne vom închide acolo şi vom arunca cheia în stradă aşa cum Minulescu propovăduia demult. Acolo iubita mea ne vom lepăda de tot şi vom porni în cea mai grandioasa calatorie data muritorilor să trăiască până acum. Tot timpul vom fi noi: tu şi eu, fără artificii, fara nimic extraordinar, doar doi oameni frumoşi care se iubesc, se descoperă şi se reîndragostesc mai tare cu fiecare bob de nisip care se scurge prin clepsidra invizibilă care le măsoară viaţa.

Eu scumpa mea aş deschide un player şi i-aş invita pe Nina Simone, Leonard Cohen sau Jonny Cash să vină la petrecerea noastra şi să ne cânte, să ne laude iubirea. Am fi goi toate zilele alea şi poate câteodată am purta camăşi uşoare de vară. Eu ţi-aş găti vreo cină uşoară şi aş pregăti vreun sos dichisit, pentru că pariez ca nu ştii, dar sunt cel mai bun bucătar din regatul acesta. Am destupa o sticla de vin să îmbogăţim mâncarea şi să ne alintăm. Ți-aş vorbi iubito despre planurile şi visele mele de copil, pentru că pariez că nu ştii sunt un mare vorbăreţ. Tu ai zâmbi indulgentă şi m-ai sorbi din priviri; uneori m-ai opri pentru a mă săruta, iar eu aş gusta din sanul tău, aşa pe post de garnitură.
Între timp s-ar face seară şi eu aş schimba muzica... să zicem Buena Vista sau Bossa Nova şi te-aş invita la dans, adaugând ţinutei noastre de camaşi albe, poate vreo eşarfă şic. Cand ne vom sătura de dans, mă vei trage pe terasă, te vei urca desupra mea şi vei începe să mă săruţi şi să mă muşti uşor. Cu acele cuburile de ghiaţă din limonadă, râzând, o să vrei să vezi cum zvâcnesc. Racit bine, o să mă dezmierzi apoi cu buzele tale fantastice şi spunându-mi că mă iubeşti şi că zilele alea nu se vor termina niciodată, ne vom unii, vom devenii unul. O să fug apoi în casă sa aduc vreo narghilea bine pregătită şi o să schimb muzica din nou. De data asta o sa fie The Doors... cu Riders of the Storm şi chiar atunci o să tremure cerul din cauza unui tunet depărtat. Aşa, unul în braţele celuilalt, trăgând din narghilea leneşi, o sa şedem un timp. Eu o sa mai alung tăcerea uneori pentru a-ţi recita Brumaru, iar tu o să mă săruţi cu ochii închişi şi o să îmi spui ca eşti fericită.
Dimineaţa eu o sa fac cafea pentru ca, iarăşi pariez, nu ştii dar fac cea mai bună cafea din regatul acesta. Când ai să faci ochi mici de tot, casa o sa fie plină de flori proaspete şi o sa miroasă a cafea şi pâine prăjită. Vrajiţi de sunetul mării, de gălăgia din stradă, sau de vreo tufă de chiparoşi vazută de pe terasa, o sa ne îmbrăcăm repede, tu fără chiloţi, aşa ca protest antigloballizare şi vom fugi jos, în piaţa orăşelului.
O să facem baie în mare goi şi o să adormim pe o plaja pustie, pentru că trebuie să mă crezi, încă mai sunt plaje de astea în regatul meu. La prânz, rumeniţi bine, o să mergem la un restaurant pescăresc de pe faleză şi o să mâncăm peşte din captura zilei şi o să bem Coca-Cola cu multă ghiaţă. Pe sub masă o să ne atingem, iar eu o să vreau să găsim repede un loc numai al nostru, tu ai să râzi de mine. După-amiază o să ajungem din nou pe terasa noastră, tu cu un colier mare de scoici şi eu cu vreo bucata de amforă cumparată de la un anticar excroc.
Aşa vor fi zilele noastre, cu vreo piesă de teatru vazută în amfiteatrul roman în ruină, sau cu vreun film de Almodovar proiectat seara pe o plaja cu oameni veniti din toate parţile pământului. Şi când ne-om sătura de trai tihnit, o să ne târâim unul pe altul la vreun aerodrom să facem salturi cu paraşuta, sau mai ştiu eu ce alt lucru idiot. Aşa vor fi zile noastre vara, cu tăceri lungi, sătui de soare şi mare. Şi când zilele astea ne-or prisosi, mergem în port ridicăm pânzele şi plecăm pe mare, câteva zile, poate săptămâni, în căutarea insulei perfecte, a plajei ideale, a locului în care poate ne vom deschide un modest bar pe nisip, sau vom îneca barca şi ne vom auto-naufragia (daca există termenul) pentru a ne naşte un copil cu părul creţ şi ochii tăi...

Dar noi nici măcar nu ne cunoaştem, sau poate că asta e cheia, să nu ştii nimic, doar să te bucuri, sau cum spunea un prieten al meu: Livet ar en fest!... Viaţa e o sarbătoare.

...

Iubirea Napoleon şi Josephine

Napoleon Bonaparte şi Josephine de Beauharnais: separat el era un tânăr general şomer, în plină revoluţie franceză, iar ea o nobilă văduvă ştearsă. În anul căsătoriei lor Napoleon primeşte comanda Armatei de Italia, cucereşte Italia, pleacă apoi în aventura egipteană, de unde revine pentru a lua conducere Franţei. 8 ani de la căsătoria lor, cuplul devine împăratul şi împărăteasa Marelui Imperiu Francez, stăpân al Europei şi focar al ideilor liberale pentru următoul secol. În 1810 Napoleon o părăseşte pentru că nu putea să nască un moştenitor. Rezultatul e că 2 ani mai târziu este învins în Rusia, iar în 1815 lipsit de un singur strop de noroc pierde decisiv la Waterloo. 

De prin liceu ne plăcea să vorbim despre iubire. Analizam, ierarhizam, încadram, de multe ori anticipam, împărtăşeam, sfătuiam, ischiteam, iscodeam şi bârfeam. De multe ori nu era nevoie să fi trăit un anumit tip de iubire pentru a recunoaşte tiparele. Fie că era iubirea fulgerătoare de o noapte, care ardea precum artificiile, iubirea aia chinuită pentru care te luptai, iubirea unei doamne pentru un adolescent rătăcit, sau iubirea uneia dintr-o clasă mai mică pentru unul de a 12-a, pe toate le cunoşteam. Era suficient ca unul din noi să iubească într-un fel, că asumam imediat experienţa lui; unde mai pui filme lui Linklater, poveştile fraţilor mai mari, teatrul, piesele de la Led Zepelin, sau feeriile celor de la The Doors... eram maieştri ai amorului şi fiecare în parte ar fi putut scrie un tratat despre iubire. 

Ne-am păstrat bunele obiceiuri şi nu se petrece vreo discuţie, cafea, citirică, să nu continuăm acele discuţii, să completăm, să confirmăm, sau foarte rar să infirmăm vechile păreri. Cu timpul grupul de discuţie s-a diversificat. De-a lungul vremii ni s-au alăturat soţii respectabile, amfitrioni de prestigiu, artişti, domnişoare onorabile, puşti de liceu, oameni învinşi şi tot felul de alte figuri şi personaje. Catalogul iubirii s-a extins şi el, s-au adăugat anexe cu Dezamăgiri, Ciudăţenii, Anecdote. Fiecărui tip de iubire s-au asociat în timp imagini din viaţa reală, chipuri, poveşti, piese de teatru, melodii. Ei bine, toată această poveste, ca să adaug acum acestei lungi liste un nou tip de iubire. Una în care simţi că totul e posibil şi că totul se pune în slujba viselor tale. În acestă iubire eşti norocos, ţi se întâmplă lucruri bune şi toate curg cu noimă. În acestă iubire te descoperi pe tine, visele tale şi începi să lupţi pentru ele. Simţi că cel de lângă tine e steaua ta norocoasă.

Esenţializez dar în acest tip de iubire există, iar în cazul în care nu sunteţi convinşi pun eu mărturie.

....