Prea Micul Paris

Despre Bucureşti nu poţi spune niciodată că l-ai vizitat. La o masă cu prieteni poţi spune că "ai văzut" Iaşiul, Clujul, Timişoara, Sulina, Târgul Mureş, Pietra Neamţ etc, dar niciodată Bucureştiul. În Bucureşti nu "vizitezi", nu "vezi", doar "te duci".
Între capitalele europene, micul Paris e atât de nefrecventabil încât cu greu îi găseşti corespondent. Iarăşi poţi spune că "ai vizitat" Belgradul, Budapesta, Praga, Kievul, sau chiar Sarajevo şi Chişinău, dar niciodată Bucureştiul şi probabil Sofia. Sofia şi Bucureşti par atât de provinciale, încât nimeni nu se sinchiseşte ca măcar să protesteze.

Bucureştiul este un loc atât de pervers, încât chiar şi avocaţii lui încep prin a spune că e un oraş cu mari probleme, dar că "sunt şi multe locuri frumoase". Atât de idioată e fraza asta, încât invariabil când o aud bufnesc într-un râs isteric. Care va să zică nu locul în sine trebuie să fie bun şi frumos, ci un pumn de "excepţii", ca nişte fortăreţe în mijlocul unei ţări ostile. Îmi imaginez bucurându-te de cele câteva ceainării, cluburi, fete sau băieţi interesanţi, librării, propria casă cu o chirie enormă şi mai ştiu eu ce locuri "frumoase" din Bucureşti (nu o să îmi spună nimeni sper de muzeul satului, chiar dacă ar merita). Ce te faci însă în restul timpului? Ce faci când eşti o oaie la metrou, printe oameni cu moace de oţel, care se mişcă armonios ca un banc de peşti, sau când rămâi înfipt în trafic pentru că un deştept cu vreun Q7,8 sau 9 a vrut să îi arate duduii ce tare e el. Ce faci când nu îţi poţi odihni ochii decât pe blocuri scoase din filme de groază, sau pe clădiri de patrimoniu, pe care simţi că e posibil să le vezi pentru ultima oară. A, uitam de acele străduţe frumoase din Bucureşti, cu case vechi şi liniştite, pe unde te poţi plimba, dacă poţi ignora maşinoaiele care blochează trotuarul, sau jardamul care te priveşte iscoditor din curte casei pe care o păzeşte.

Cea mai intensă imagine a mea despre Bucureşti, este o salvare blocată într-o intersecţie, într-un ambuteiaj şi care la un moment dat şi-a oprit sirenele.
Bucureştiul pentru mine e o mare maşină de tocat şi consumat suflete, pe care le transformă apoi într-o mare diaree care se extinde uniform pe un asfalt încins, până când va bloca devinitiv şi firavul trafic care îl mai ţine în viaţă. Doar aşa pot explica dece oameni mai trişti ca în Bucureşti nu am văzut nicăieri, iar mai consumat ca de la Bucureşti nu m-am întors iarăşi de nicăieri.
Bucureştiul nu merită să fie capitala noastră şi nici capitală altcuiva, iar cei care aleg să traiască acolo, dacă nu sunt prea bătrâni ca să se mai despartă de o corabie care se scufundă rapid, sunt cu siguranţă total neinspiraţi (şi asta doar pentru că nu am vrut să le spun proşti).

Notă: fotografiile le-am pus via liternet.ro. Au apărut la prima pagină de căutare imagini pe Google, la cuvântul: BUCUREŞTI.

...