Despre VACA

Guy on Bridge: I am the cow!

Before Sunrise

Teatrul a venit permanent ca o prelungire naturală a noastră. Ne-am descoperit în liceu prin teatru, am început prin a fonda un festival de teatru pentru elevi (I.L. Caragiale ajuns la a VIII-a ediţie) şi mai departe fiecare dintre noi a continuat prin a juca în tot felul de trupe, prin tot felul de locuri şi festivaluri. Când ne-am făcut mai mari şi am zidit ACTIV-ul, tot cu teatru am început. De data asta cu un festival de teatru dedicat proiectelor independente de la Dunărea de Jos (Festivalul de Teatru "Mihai Mihail") şi mai departe fiind parteneri Festivalului Naţional de Comedie (ediţiile XVIII-XXI).
VACA s-a născut cu fiecare din aceste proiecte, pentru ca în crâncena iarnă 2007-2008 să primească şi un nume, o trupă, o piesă. Din trupa de liceu mai eram 4 şi abia acum îmi dau seama că asta, după 8 ani înseamna enorm: 4 oameni să fi rămas la un loc.

Îmi e foarte greu să vorbesc despre piesă şi mult mai comod să vorbesc de cei 7 care au format-o şi alături de care am fost într-una din cele mai frumoase aventuri de până acum. Senzaţia acelor clipe a fost de operaţie pe cord deschis (cardiologi ştiu), cu repetiţii care se făceau uneori la lumina lumânării, alteori într-un singur pat, cu clipe în care nimeni nu mai putea rosti un cuvânt, sau cu altele când explodam în vreun dans sud-american. E greu de explicat în cuvinte, însă ştiu că acolo unde era trupa era magie, iar răspunsul întotdeauna era pe măsură.

Galeriile Anticariat Dumitru Grumăzescu - Iasi si VACA

Îmi amintesc odată că eram în Iaşi, într-o ceainăria cu pian, cărţi pe toţi pereţi, flori poaspete la geam şi chiar perdeluţe înflorate la baie. Un loc sfânt pentru că e într-o laterală a monumentalei Bibliotecii Universitare, dar şi pentru lucrurile frumoase care ni s-au tot întâmplat acolo. Ei bine era acolo un subtirel concurs de poezie. Când s-a ispravit, lumea s-a putut relaxat, a revenit la mese şi atmosfera s-a destins. Atunci unul dintre noi a cucerit pianul (cred că Oana) şi a început să cânte liniştit, aşa ca pentru oameni buni, ca pentru boieri blânzi şi domniţe frumoase. Un altul (cred că Mishu) a scos două foi mototolite, pe care erau insa aşternute versurile Scrisorii din Paris a lui Maiakovski:
"Eu, frumoaso, sunt din Rusia...". Până acum nu am văzut oameni mai vrăjiţi ca atunci; se făcuse linişte de parcă te aflai pe lumi nelocuite, iar Mishu gesticulând generos continua: "Eu sunt rănit în amor de veacuri...". Era magie, planetele erau aliniate... stelele, inimile... flacăra lumânărilor nici ea nu mai mişca şi deodată finalul: "...aştept ca la întâlnire, curând/Să izbucnească la voi toţi iubirea, dragostea în larg răsunând./Focul, apa, marile furtuni vin, vin, vin, înaintează./Cine le poate sta în drum? Crezi că poţi? Probează...!"Au urmat cele mai entuziaste aplauze de până atunci, cel puţin aşa mi se păreau.
Seara a continuat cu altcineva la pian, tot de la VACA (cred că Răzvan), cu Mariana la chitară şi cu o domnişoară la vioară. Fără ca măcar să îşi ştie numele, au realizat o improvizaţie teribilă. După câteva săptămâni am revenit în Iaşi să jucăm Lecţia...

Revenind în ceainarie, la una din mese am semnat atunci pe un petec de hârtie, un fel de pact, în încercarea de a sfida marile despărţiri ce aveau să urmeze. Era prima scrisoare dintr-un şir de scrisori scrise amicului meu Mishu, mereu departe.
Şi aici mai trebuie spus ceva despre VACA, că era un proiect contra-cronomentru, căci pentru fiecare avea să începem la scurt timp marile călătorii ale vieţii.

Mai multe AICI

...