vineri, 11 decembrie 2009

O moştenire de familie: FRICA

Intro: Când eram prin generală avem un rucsac plin cu tot felul de chestii, care "în caz de ceva" ar fi fost extrem de utile. Fără să fiu vreun ciudat, avem mereu în minte locul unde se află rucsacul, bocanci de iarnă şi geaca de fâş. Consideram că la un moment dat ar putea să se întâmple ceva rău cu lumea şi e bine să fii pregătit. În rucsac aveam: chibrituri, brichetă, lanternă, pix, hârtie, o busolă de jucărie, aţă cu ac, colecţia mea de bani vechi, o biblie, dicţionare (englez, francez, spaniol şi chiar unul polonez), o pungă de plastic, spirt, un cuţit şi alte asemenea prostii.


Hitchcock: Ieri am văzut la Cultural un interviu cu Alfred Hitchcock care vorbea despre frică şi despre cum noi oameni iubim să ne jucăm cu ea. Nu am putut decât să mă uit în jur şi să îl aprob. Iubim filmele de groază, vitezele mari, sporturile extreme, poveştile cu bau-bau, bărbaţii violenţi şi femeile "periculoase", costumele groteşti şi multe altele care ne sperie. Însă mai mult decât dorinţa de a consuma frica, cred că e nevoia, e necesitatea şi aici mă voi despărţi de Hitchcock.
Cred că asemenea puilor de lei, care în timp ce se hârjonesc, de fapt se pregătesc pentru perioada când vor trebuie să vâneze sau să gonească un rival excitat şi oameni nu fac decât să se pregătească. Mai cred că în timp ce consumăm frica cum spune Hitchcock, în fapt învăţăm să o controlăm, ne antrenăm cu ea, repetăm posibile scenarii negative, asemenea exerciţiilor pompierilor. Învăţăm să primim frica, să o temperăm şi să funcţionăm cu ea.

2012: Aici vin în întâmpinarea unei discuţii începute în Italia şi neterminate, despre isteria 2012. Cred că genetic suntem programaţi fricoşi şi mai mult decât atât, cu un sentimentul că "ceva are să se întâmple"! Numai în ultimi ani de câte ori nu ne-a fost trâmbiţat sfârşitul lumii, uneori pornind de la chestii total puerile? Dar nici istoria nu e străină de asemenea credinţe: de la diferite apocalipse şi prevestiri sumbre, până la premoniţii personale şi schimbări de prefixe (vezi anul 1000), ea nu face decât să întărească acestea. Nu clădim bine ceva, că ţinem să îi anticipăm şi cădere. Mai mult, din ce în ce mai des în ultimul timp ne speriem şi de ce facem noi înşine (vezi acceleratorul de particule, sau bombele atomice). Am putea spune simplu, că e în firea noastră să fim fricoşi şi prăpăştioşi.

Probelma: Întrebarea care se legitimează, este de ce? Mai bine: de unde vine acest instinct, salutar de altfel? În ce moment al existenţei noastre, pe drumul dintre copac-peşteră-bloc am căpătat acest obicei?



Dezlegarea:
Aici cred că răspunsul îl dă tocmai supravieţuirea noastră. Noi suntem urmaşi celor fricoşi, celor care au simţit că "ceva are să se întâmple", care au făcut ceva şi s-au obişnuit repede cu frica. De multe ori bunici noştri genetici au fost de râsul lumii,când se ascundeau prin peşteri fără motiv, sau îi mai speriau tot fără motiv pe ceilalţi. Dar uneori, rar de tot, asta i-a salvat. Nu e vorba însă doar de mari cataclisme, ci şi de micile accidente, situaţii din viaţa de zi cu zi, faţă de care un fricos mereu va şti să reacţioneze mult mai bine.
Dar aceşti fricoşi mai aveau o calitate; ei nu doar se speriau, dar se speriau în limitele optime. Adică suficient cât să acţioneze, dar nu atât de mult încât să se blocheze, să abandoneze, să iasă din joc.

Concluzia: Aşadar, cred că frica dozată bine, testată la infinit şi sentimentul că "ceva are să se întâmple" ne-a ţinut în viaţă şi ne-a adus până aici. Ba optimist aş putea spune şi că ne va purta mai departe. Mai cred şi că nu e rău, chiar dacă nu facem mare caz de asta, să ştim unde sunt bocanci şi lanterna. Despre 2012: cred că iar vom fi de râsul lumii, dar nu e atât de rău, e în definitiv o... moştenire de familie.



P.S.1. În liceu am tot planificat cu bunul meu prieten Răzvan rătăcit temporar sper, să îngropăm o cutie ermetică cu tot ce gasim noi mai relevant în lumea asta: cărţi, dischete, linguri, pixuri, poze, ciorapi, farfurii, seminţe etc, dar nu ne-am găsit timp niciodată. Sunt sigur că arheologii din viitor ar fi râs pe burtă de noi, dar asta e...

P.S.2. Ascultă cineva Paula Seling? Adică pe bune, o ia cineva în serios, îi cumpără cineva albumele? Eu sunt gata să fac ceva deosebit ca premiu (nu ştiu încă ce) unui asemenea nătărau care cumpără din banii lui albumele Paulei Seling, dacă el există!

...

5 comentarii:

  1. Despre frica: am aflat despre "culture of fear" intr-un articol mai vechi al lui Vintila Mihailescu (un alt articol, pe aceeasi tema, aici: http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=294&cmd=articol&id=11555).
    Ca si tine banuiesc, am o relatie tensionata cu frica, asa cum am, de altfel, si cu fumatul: incerc sa le domin, ma bucur uneori ca nu reusesc, ca sa mi se faca, in cele din urma, rusine. Si asta datorita faptului ca frica este cea care ma tine departe de multe dintre lucrurile care, ei bine, ma bucura.
    La un curs de specializare la SMURD ne-au dat astia la un moment dat niste grafice care explicau relatia dintre pericol si risc si metodele de a afronta un risc inacceptabil; cum spuneai si tu, frica exista intotdeauna insa, ca orice alta salbaticiune, trebuie sa invatam sa o domesticim. Adica sa o dominam.
    Sunt multe lucruri de spus despre frica si despre cum ne inhiba/exacerbeaza ea reactiile. O monografie precum "Despre frica la romani - Sentimentul de insecuritate in societatea romaneasca..." a lui Toader Nicoara ofera, din punctul meu de vedere, o multime de raspunsuri la nedumeririle noastre de azi.

    RăspundețiȘtergere
  2. P.S. Cine e Paula Seling? Ar trebui pus un album de-al ei in cutia de care vorbeai. Sa lasam misterul asta in seama inteligentelor superioare :))

    RăspundețiȘtergere
  3. Ar trebui facuta diferenta intre spaima, frica si teama. Frica - un sentiment spontan, provocat de un anume motiv, si teama, o stare pe termen lung, cu motive vagi.

    Cât despre Paul Seling - are voce si e dragalasa, compune, canta si la pian (sau chitara, ca nu mai stiu:) Lumea muzicii, in România si aiurea, e plina de fetite vulgare cu voce îndoielnica, a caror muzica câtusi de putin originala se tot cumpara. Nu e ea cel mai prost exemplu autohton, totusi. Recunosc, în afara de Omul cu Sobolani, ceva colinde, interbelice si muzica lautareasca, nu am muzica româneasca în casa, nu am simtit nevoia. Honni soit qui mal y pense:)

    RăspundețiȘtergere
  4. Dap Misule, exact legatura asta "tensionata" cu frica, dragostea pentru ce vine strain si periculos ne aseamana si ne aduce la aceiasi masa. Altfel de ce naiba nu ai sta cumintel acasa si ai intra in masina aia de la SMURD care ia curbele cu 140, pentru a ajunge la o strada insangerata.
    Mai e si partea mai "pop" a frici, aia cu: Imi place viata periculoasa; atat de cautata, asa cum stii de voluntarele noastre sub 18 ani. Pe asta insa o lasam.
    Ce am vrut sa spun, e ca Frica nu e un lucru atat de rau si rusinos, ci cum spui si tu se incadreaza intr-o adevarata cultura.

    RăspundețiȘtergere
  5. E buna observatia ta Antoaneta si dupa definitie cred ca e mai degraba Teama; frica insa suna mai bine :), e mai generica.

    Oricum ma bucur sa te regasesc, cale de alte trei bloguri si in Calatoria mea... bine mi te-ai alaturat.
    O sa te pun pe dreapta blogului (inca nu stiu cum se cheama partea aia, unde pui alte bloguri).

    Iar Paula Seling o vad ca un flagel, un om in regula, dar care simt ca forteaza, ca incerca sa te ucida cu modestia si muzica "buna" pe care o face. Uneori prefer un manelist just in locul unui artist prea incordat. In plus era la TV cand scriam :))

    RăspundețiȘtergere