Hoţomănii

Priveşte-mă în ochi, mi-a spus, nu înceta nicio clipă să mă priveşti în ochi, altfel nu mă pot opri la timp şi murim.

lui CTP în Copilul Pur 
de către frageda domniţă japoneză Jun Ko

o melodie şterpelită de la Scoifulici:

 

...

Si me das a elegir

Si me das a elegir/ Entre tú y la gloria/ Pa que hable la historia de mi/ 

Por los siglos/ Si me das a elegir/ Me quedo contigo

Manu Chao - Me Quedo

Comnunismul e rău, iar fascismul e şi mai rău. Regimurile extremiste sunt rele în general, iar doctrinele lor sunt doar o mască al aceluiaşi monstru: al dictaturii şi al lipsei de libertate. Asta e o constantă istorică şi totuşi...

I. Anul trecut din dosarul făcut de Securitate, am aflat că bunicul din partea tatălui a fost unul din liderii legionari importanţi din Galaţi, şef de cuib şi participant la câteva dubioase întâlniri naţionale. Pentru jumătate de an însă, cât au fost la conducere legionari şi încă un an cât a luptat în Uniunea Sovietică, a suferit următorii 25. 

De la celălalt bunic am medalie şi certificat semnat de Gheorghiu Dej, plus carnetul de student al Academiei Ştefan Gheorghiu, principalul instrument de pregătire al politrucilor.

E important pentru că acum, cu un bunic fascist şi unul comunist, cel puţin nu pot fi acuzat de partizanat. Cum să alegi când amândoi erau tineri, amândoi vroiau să facă lucruri bune, să schimbe lumea, să o îndrepte. Amândoi au ales o idee şi au luptat pentru ea... şi în final amândoi au greşit. 

Amândoi şi-au văzut în timpul vieţii cauzele năruite, vieţile copiilor ciunţite... pentru ca în final să îşi vadă nepoţii fugind de lumea construită de ei.

un comunist cântă despre dragoste:

II. De câţiva ani sunt oarecum comod cu istoria ambelor mişcări şi mai ales cu biografiile câtorva lideri. Şi totuşi nu mă dumiresc cum tânărul medic Che Guevara ajunge să moară în Bolivia pentru cauza comunistă, sau cum splendida noastră elită interbelică, în frunte cu Cioran şi Eliade, ajunge să sprijine mişcarea fascistă. Îmi e greu să înţeleg cum naţiunea germană, una educată, prosperă şi cu o istorie verticală, a căzut pradă nazismului; dar peste putinţă să înţeleg ce i-a adus pe Panait Istrati, Camus şi Manu Chao în tabăra marxistă.

Dar noi ce am fi făcut! Într-o lume în plin război mondial, în plină criză, în care totul îşi pierdea sensul, şi în care absurdul devenea logică: eu ce aş fi ales... voi ce aţi fi ales?

Acum când lumea pare să o ia din nou razna, când locuri sigure ca Norvegia sunt lovite de veninul rasismului, iar problema lumii e cine va conduce Korea nucleară, eu aleg să mă aşez la umbră. Aleg să îmi desfac o cola rece şi să mulţumesc lumii că mi l-a oferit pe Jim Morrison, Zorba Grecul şi  Isusul ăla hipiot, înaintea lui Lenin, Hitler şi Mao! Apoi deschid Jurnalul pe Motocicletă a lui Guevara şi realizez că pentru adevărata revoluţie, pentru Woodstock... sărmanul mai avea de aşteptat doar 2 ani!

P.S. Aş da multe să fiu acum în metroul lui Ceauşescu! Să merg către ceva, să fug poate de altceva, să închid ochii şi să uit că oricât m-aş deghiza, nu sunt decât o babă comunistă!

http://lyricstranslate.com

...

http://lyricstranslate.com...

Wrong Things

There we understood that our vocation, our true vocation, was to move for eternity along the roads  and seas of the world. Always curious, looking into everything that came before our eyes, sniffing out each corner but only ever faintly - not setting down roots in any land or staying long enough to see the substratum of things; the outer limits would suffice.

Ernesto Che Guevara - "The Motocycle Diaries"

I miss you good old friend, I miss Italy and the way she knew to give herself to us! Sometimes reading you, I even miss myself...
But we both know that the roads, the seas, and even some folks are asking for us. So maybe now it's close again that right time to do, what some flat people might call: wrong things!

thanks to DM:

...

Tiramisu

În Mica Italie în care trăiesc de ceva timp, am aflat denumirea acelei senzaţii, a iubirii în care te pierzi, a călătoriilor în care arunci harta, a construcţiilor ingineresc năruite... a direcţiilor revelate. Şi aşa cum numai europeni sudici pot oferi definiţii, aceasta vine sub forma unei prăjituri, a unui desert, unul toscan cu nume de stare, de fericire... o fericire pe care cred că am trăit-o şi eu cândva şi pe care niciodată nu am încetat să o caut: Tiramisu (Aruncă-mă în sus!).   

Sunt clipe când tot ce ai de făcut e să închizi ochii, să mergi pe mâna destinului şi să spui mulţumesc. Dacă nu ai face asta, seniorul meu amic Mike te-ar avertiza: God can squeeze your balls in a second!

Casa de vacanţă a lui Dumnezeu

 ...

Simfonia a IX-a

 a se citi ascultând asta

Suspendat pe autostradă, ca un abces în spaţiu-timp, cu mişcarea a 2-a din simfonia lui Beethoven urlând în boxe. 

Gândurile continuă să alerge cu 100 de mile, ancorate zdravăn în şirul nesfârşit al bolizilor care zburdă ca într-o invazie spre Ocean. Le văd depărtându-se cu viteză farurile purpurii, în timp ce din sens opus cu o turbare şi mai mare, un şir de faruri albe gonesc spre cealaltă coastă. 

Viorile ţin ritmul violent, iar în mlaştină aligatori înfuriaţi de gravitatea sunetelor, căscă fălcile ameninţător. Pe geamurile deschise generos, pătrunde odată cu îndoielile şi întrebările un aer umed, eliberat de ţânţari furioşi pe zgomotul cult al clarinetelor.

De ce fiecare în câte un colţ al lumii... de ce Starbucks şi nu cafeaua la ibric băută în balcon? Pentru numele oricărui zeu ar fi acolo sus, de ce J. e poliţist şi nu actor... dar ce s-o fi ales de Doruleţ? De ce nu i-am spus că paşaportul e hârtie care arde? Ce mâini s-or mai pierde în părul Adrianei... de ce nu Germania... degli Angeli 3 sau 2... Sulamita oare a plans, dar Astrid? Îmbătrânesc... Contrabasul continuă să răspândească optimist, în aerul serii tropicale, forţă brută, senină. Şi iarăşi încordarea viorilor ca o şarjă de cavalerie ce alungă mătăhăloasele SUV-uri Chevrolet, Ford sau Dodge.    

Sulamita (sau despre a VII-a poruncă) "De Ce Ficatul" - octombrie 2011

Dar îngerii lui Brumaru chiar există? Dar E. de ce nu pleacă în Grecia acum, de ce s-a abandonat aşa uşor... ce puteam face mai bine... de ce aşa greu... cum era gustul ciulamalei cu mămăligă... mai ştiu să dansez descălţat, dar să patinez sâmbătă dimineaţa cu ochii mici... a existat vreodată oraşul ăla, dar Hand-ul... îşi mai aminteşte când la filarmonică priveam spectacolele ca nişte hoţi prin uşile întredeschise... orchestra îşi reia fuga nebună, iar capul meu îşi pierde reperele... portocala mecanică a lui Kubrick, parcă ieri am desfăcut-o în parc... toamna în Boon... o să mai simt vreodată toamna? Îşi mai aminteşte camera mea prăfuită... patul cu 3 picioare... poeziile din cărţi răpciugoase... i-am spus oare că narghileaua era cu vodkă... motanul lui Grumăzescu mai are tricolor la gât... drumul spre Roma prin dealurile Toscanei şi pana de benzină... pfff...

Clacsoane, semnalizare... şi pleacă... timidă ca un copil ajuns târziu la joacă; viteza creşte până aproape zboară, geamurile se închid, aerul condiţionat porneşte, iar semnalul radio se pierde,  Beethoven e departe, de fapt e mort de 200 de ani... sunt iarăşi în cockpit, alerg către o destinaţie, mintea îşi pierde zbuciumul, e aproape goală... la orizont se vede Miami, zgârâie norii lui, luminiile, şirul de faruri e acum ca un canal de energie care vine sau pleacă dinspre oraş... parcă mă bucur că farurile mele înoată în acest curent de lumină... chiar dacă ticăloasele viori încă îmi mai sună în urechi.         

        

...

Torna a Surriento

În atmosfera aia barocă, o mică corabie părea să îşi ridice pânzele şi să iasă din port. În urma ei rămânea satul urcat pe stânci. Oamenii erau mai aproape de Dumnezeu, iar femeile purtau flori proaspete în păr... era un loc cu fundul întors uscatului şi cu faţa îndreptată spre mare.

o amintire cu pânze, şterpelită la plecare

Aşa părea să arate desenul de pe cutia ei frumos meşteşugită şi aşezată elegant pe noptieră. Când am deschis-o, odată cu razele unui soare de amiază, un cântec sfâşietor a inundat dormitorul.
Pentru câteva clipe am uitat unde mă aflam, Mediterana era în faţa ochilor mei, iar aerul purta mirosuri de pâine proaspătă şi lămâi coapte bine. Un glas de tânără meridională, cânta trist, privind pânzele imaculate ale unei bărci care se depărta: da la terra de’ll ammore... tiene’o core en un turná...

Pe spatele cutiei muzicale adusă de departe, din prea buna Italie, am găsit numele melodiei pe care o tot cânta, dacă din vreme în vreme o deschideai şi îi mai întorceai cheiţa: Torna a Surriento. 

Am lăsat camera ei sfios, zicându-mi că ar fi trebuit să ştiu de la început că nu acolo era locul meu. Totuşi, am realizat cât de mult semănăm şi am înţeles câtă nevoie are fiecare dintre noi de un Surriento pentru supravieţuire, pentru a avea unde să se întoarcă. 


...               

Crying

Trei zile de ploaie tropicală, cu fulgere mari şi 30 de grade. Multă linişte în aşteptarea sezonului,  a celor din nord alungaţi de iarnă şi normalitate. Se curăţă palmieri, se repară drumurile oricum impecabile, se spală yachturile.
Pe la colţuri, ai locului îşi frecă mâinile şi bârfesc muşterii ce stau să vină. Într-o lună locul va redeveni tărâmul făgăduinţei, raiul celor 1%, a prea-bogaţilor lumii.

Eu ascult Roy Orbison, lucru rar de altfel ca florile de cactus. Mă pune pe gânduri, mă poartă departe în anii '50, poate început de '60, atunci când lumea nu mai avea nici o grijă. Sfârşitul lumii abia avusese loc, Hitler dispăruse, iar oameni zburau în spaţiu.
Se plângea şi se suferea naiv, doar din dragoste... superb: 

 

...

Cast Away

Broscuţele ţestoase
Pentru marile popoare ale lumii, cele vechi de mii de ani, noţiunea de patrie are cel puţin două nuanţe. La evrei, greci, sau chinezi diaspora uneori devine al doilea centru al universului lor.
Aşa se face că sărbătorile chinezeşti sunt la fel de efervescente în Shanghai ca în chinatownul din Toronto, bisericile ortodoxe din Chicago rivalizează în splendoare cu cele din Salonic, iar alături de Jerusalim, New Yorkul  sau Londra pot fi socotite liniştit noile capitale ale Israelului.    

Broasca Mea Călătoare: model şi muză

Ceva ţine atât de vii aceste comunităţi, încât pot rezista chiar şi atunci când ţara nu mai există, e ştearsă de pe hartă lumii; deloc întâmplător fiecare din cele trei popoare au o vechime de măcar 4000 de ani.
De vină e poate faptul că fiecare dintre ei poartă o patrie în ghiozdan, exact ca broaştele ţestoase cu ale lor case purtate în spinare.

Naufragiaţii

Privind de departe România, mulţimea de prieteni şi rude plecaţi de acolo, dar şi ceilalţi rămaşi, nu pot să nu observ opusul aceluiaşi fenomen. Atât de uşor ne integram, ne lăsăm cuceriţi de minunile lumii, de farmecul altor culturi, încât ne risipim în marele ocean al existenţelor dezrădăcinate, fără ancore şi fără hărţi de întoarcere. 

Dar mai ales atât de aspru de judecăm, încât cei plecaţi devin simpli trădători, iar cei rămaşi nimic altceva decât laşi. Niciunii nu sunt demni de respectul celorlalţi, în aşa măsură încât primii îşi pierd definitiv patria, iar cei din urmă şansa unui al doilea cal la căruţă, poate chiar al celui de-al doilea membru esenţial sprijinului.

"Willson the Volleyball" naufragiind din nou

Toate astea se petrec chiar dacă ştim că Herta Muler şi Eliade, Brancuşi sau Enescu au reuşit să se impună şi pentru că erau în marile capitale culturale ale lumii.
În timp ce 20 de milioane de români sunt prizonieri în România, cu un sentiment de reală claustrofobie, alţi 6-7 milioane navighează fără direcţie, conştienţi că acasă a dispărut pentru totdeauna.

muzică primită de acasă, de la buna A:

 

...

Montaigne Russe

Jersey Shore, sfârşit de septembrie 

Dragă Mişule, 

(răspuns târziu la rândurile de departe I şi II)

We knew that no one was going to do anything for us if we didn't do it on our own. We realized we had magic together. We used to call ourselves "The Two-Headed Monster." We had more power together than apart. We coud do shit.  

(Flea despre el şi Kiedis)

Rolling Stones 1138, 1 septembrie 2011

Zilele astea într-un efort pe cât de straniu pe atât de futil, încerc să înregistrez toamna, să o răpesc şi să o ascund adânc în inimă. Vreau să o am cu toate emoţiile, mirosurile şi atribute ei. De asta uneori umblu pe stradă ţinând ochii închişi, plonjând în toamnă, lăsând-o să mă învăluie, să mă ascundă sub fustele ei lungi şi colorate trist. 

Când în final bogata memorie a toamnei reuşeşte să se amestece cu frageda şi fragila ei realitate, de după un oblon vişiniu mirosul de castane proaspăt coapte începe să îmi atace simţurile, iar şcolarii somnoroşi şi întârziaţi aleargă grăbiţi pe Radu Negru, înspre şcoală. Atunci frunzele uscate pe care păşesc prind viaţă şi ca un covor al lui Aladin, mă poartă pe aleile blânde din Giardini Margherita, unde ceaţa caldă şi dulceagă de pe Lousberg face scut în jurul emoţiilor mele chinuite. 

toamnă germană

După colţ, Casa Veche mă aşteaptă cu perdele trase şi sunet de blues leneş, ca un bar clandestin din Prohibiţie... în clipa următoare mă surprind umblând cu tine vechi prieten, pe Domneasca udată bine; miroase a ploaie şi a tei, iar cafeaua de proiect, aia de 1 leu în pahar de plastic, ca de fiecare dată se varsă pe mâini.

Zilele astea împachetez pentru tropice... curând toamna şi cu atât mai mult iarna vor fi gonite din arhitectura existenţei mele. O vară s-a încheiat, o alta însă stă să înceapă şi simt că într-un fel întorc la spate mâna naturii, o fentez. Poate de aia mai mult ca oricând am senzaţia vie că trăiesc în afara lumii, că sunt un sucit, că ceva e anapoda la mine; nu mă mai satur de toamnă, dar suprim  zilele pănă la zbor cu o bucurie sinceră. 

toamnă italiană

Mă gândesc că într-un fel mereu am trăit în afara lumii, bunul meu amic, în exteriorul unei ordini fireşti; mereu am căutat extravaganţele existenţiale, uneori cu o aparentă plăcere masochistă, însă niciodată minţindu-ne. Încep să cred că poate tocmai asta e magia noastră, forţa noastră e taman suceala neordinară. 

Probabil de la început, de pe la Scaunele şi Gazeta Liceenilor am fost buni în a oferi oamenilor aşezaţi excursii în afara lumii la preţ de 1 leu. Şi ei ne-au urmat entuziaşti de fiecare dată, cu bucuria celor care într-un parc de distracţii se urcă în cel mai nou montagne russe... numai că  totul durează 4 minute. Poate că e bine, poate că e rău, oricum nu o putem lua decât ca pe un dat; aşa se face că zilele astea privesc ploaia ca pe o dezmierdare, ca pe un ultim tango şi continui să împachetez. 

toamnă americană

Spuneai odată că regele odată rege nu se mai poate ascunde, de asta în loc să mă înspăimânt scuip în sân şi asemeni blândei, dar totodată vajnicei noastre Elisabeta Rizea, fac cruce cu limba şi merg înainte. Aşa că în loc de Garden State, curând voi muta circul în Sunshine State! De acolo voi continua alături de tine, chiar dacă câteva mii de kilometri şi un Ocean ne despart, să bat cuie şi să prind şipci în Marel Montaine Russe.

Zâmbesc dragă Mişule, pentru că exact acum, scriindu-ţi, mi-am amintit de funicularul lui Zorba! 

Aşadar suntem bine Domnule!   

Al tău saltimbanc

şi prieten pentru totdeauna,

E. 
 

o piesă de la Domnişoara C. a cărei toamnă spaniolă 
ascunde măcar la fel de multe poveşti şi mistere:

...

On the road again... and again...

"Tu – cel ce ca Ulisse vii acasă - 

ajuns pe prag, priveşte-o clipă-n sus:
Apollo te mai ţine-n marea-i plasă,

Ca pe-un vânat captiv, dar nesupus."

Ştefan Augustin Doinaş - Ulisse

 (from windwhisperer)

Între tânărul care poate orice, care poartă în rucsacul lui bastonul de mareşal şi şarlatanul care păcăleşte viaţa cu o familie palidă şi o carieră banală, se dezvoltă o adâncă malformaţie, un spectaculos efect schizofrenic. Ceva îl face să abandoneze Marea Iubire, Marele Plan şi în general Marele din viaţa sa. Treptat învăţă să funcţioneze cu micile iubiri, micile planuri, micile prietenii şi în general cu jocul mic.

One Shot

În camera mea două lumânări îşi trag ultimele suflări, un ventilator de mărimea unui ghiozdan de şcolar încearcă să răcorească seara, iar o sticlă de vin rose îşi dă obştescul sfârşit. O vară stă să se încheie, bagajele aşteaptă iar să fie făcute şi altor oameni remarcabili urmează să le spun, aşa cum obişnuiam cu Mişu odată: iar de nu ne vom mai revedea, îţi doresc o viaţă minunată înainte...

Cine mai e acum "piele roşie"

Dacă iei în mână un glob pământesc, îl învârţi şi pui la întâmplare degetul pe harta nu ai să dai de un loc unde nu a fost, sau nu este unul din prieteni mei. Şi sunt puţini la număr. Însă sunt pe drum şi încă mai poartă în raniţa lor măciuca aia de mareşal, oricât de grea ar fi; continuă să meargă înainte, chiar dacă îmbătrânesc, chiar dacă uneori rămân singuri. 

Toţi au valsat cu schizofrenia, cu tihna, dar în final toţi au reuşi să se elibereze, să mergem mai departe. De aia îi iubesc, de asta prefer să merg asemeni lor înainte, ca un fanatic, cu riscul de a mă risipi, de a pierde şi puţinul agonisit. De asta ei sunt pentru mine extraordinari, iar ceilalţi simpli ordinari. De asta îmi lipsesc atât de mult.

Baletul Maurice Bejart  - "The show must go on" Queen:

 

P.S. Spectaculoaselor tale scrisori bologneze (scrisoarea 1 şi scrisoarea 2) le pregătesc zilele astea dragul meu prieten şi camarad neobosit de drum, un răspuns cumsecade!

...

Postare de criză

Ordinea de evacuare

o geantă, o pernă, o pătură...

Evacuarea

Weather  Update

Concurs de Talente: dans turcesc

Adăpostul

Criza televizată

Inundaţia

Aşteptarea

:D

Go away Irene!

Soarele

Aftermath

...

Irene mamă, Irene!

Update: bună mamă sunt bine sănătos; evacuarea a durat doar trei zile, cât am lipsit hoţi nu mi-au spart casa, iar apa aici nu a ajuns nici măcar la genunchi!  Vasăzică totul e minunat!

New Jersey Shore, 26 august 

anul Domnului 2011

Dragă mamă,

Nu ai de ce să fii îngrijorată, cutremurul a fost o nimica toată, a durat doar 30 de secunde, m-am ţinut bine pe picioare şi nimic nu mi-a picat în cap. Foarte intersant e că aici a fost cel mai puternic din ultimii 120 de ani. 

În rest toate sunt bine cum le ştii, ceea ce vă doresc şi vouă.

plouă, plouă, babele se ouă... (foto: eu)

Ah, uitam să vă zic de Irene care se apropie. Irene este mamă o furtună tropicală transformată în uragan. Mi-ar fi plăcut să fiu pe malul Oceanului... numai că de aseară apa a început să se cam retragă. Oricum, vom fi evacuaţi astăzi.

De asta voi opri aici scurta mea scrisoare; ultimele autobuze pleacă la prânz şi autostrăzile fiind aproape blocate, sperăm să ieşim la timp din zona cea mai dificilă. Promit să scriu însă în 3 zile când revin.

asta e făcută de Stephen

Sa nu fii îngrijorată, am cu mine pelerina de ploaie şi în fiecare seară voi bea un ceai cald! Te pup tare!

cu drag fiul tău iubit, 

Haiawatha

 

...

Majestate!

Nu am găsit niciodată stăpâni mai autoritari ca lecturile mele. Cărţile pe care le citesc sunt monarhii stărilor mele de bine. O carte odată începută intră în mecanismul existenţei mele şi nu îl părăseşte decât atunci când o sfârşesc.
Nu pot fucţiona decât atunci când alerg prin ea şi nu pot fi liber decât atunci când se isprăveşte. Puţine lucruri îmi provoacă angoase mai mari ca un volum nedeschis de câteva zile. Îmi formează sau deformează aura şi nu mă pot relaxa până nu citesc măcar câteva pagini.

T.E. Lawrence (al Arabiei)

Cărţile mele sunt ca nişte cămătari de timp şi asemeni lor mă ajută mult, dar dacă nu am grijă îmi taie vreun deget sau îmi scot dinţii... fireşte spiritual. 

De asta încerc să îmi aleg bine cărţile. Dacă tot sunt sclav măcar să evit anturajul vreunui satrap lipsit de haz, sau guberniile îngheţate ale intelectului. Prefer mai degrabă să fiu bufon la curtea unui principe luminat. 

P.S. Ieri am fost la Ocean; am înotat jumătate de oră, am citit altă jumătate de oră şi având astfel permisiunea domnului T.E. Lawrence, am dormit altă jumătate de oră. Apoi m-am împachetat şi am plecat.

...

Mesecina

Când eram în Germania mi se spunea că par rus. Când eram în Italia mi se spunea că par brazilian. Când sunt aici mi se spune că par, ce să vezi: italian.

Astăzi la muncă cântat Mesecina cu o bulgăroaică şi o macedoneancă. Amintit de sârboaică şi de bosniacă, de Jo, dar mai ales de petrecerile din liceu. Vorbit despre Emir Kusturica şi Kazantzakis, pomenit de Nostalghia. 

Una peste alta zilele astea redescoperit balcanii profunzi, tristeţea neserioasă, angoasa, dragostea violentă, sictirul, furia bucuroasă, inima uşoară...

Nu ştiu cât de mult am fost vreodată român, dar mereu am ştiut că sunt din Balcani, din locul ăla aproape de Mediterana, de Corcovado şi Dumnezeu!

P.S. Actualmente tratez sănătosul dor de Balcani cu bere americană!

O piesă de Vamă şi "Hand" de la cea mai tânără colegă de blogosferă şi prietenă dani.

 

...

Nu se mai poate!

Mereu am avut un dinte împotriva interzicerilor de tot felul, mai ales când acestea îmi pun la îndoială discernământul, sau calitatea alegerilor. Chiar şi în Ţara Tuturor Posibilităţilor anumite asemenea restricţii mă fac să mă crucesc şi să mă declar nesatisfăcut de justificările care le-au activat. Două în mod special mă calcă pe nervi:   

Prima restricţie: alcoolul în spaţii publice este interzis tinerilor sub 21 de ani

Ori cum spune plină de năduf Sarah (îmi place numele ăsta şi trebuia să îl scriu aici) până la 21 în US poţi să conduci maşină, poţi să te măriţi, să faci copil, poţi să îţi cumperi arme, să faci stripteas şi să joci în filme XXX, ba poţi chiar să mergi la război, dar nici în ruptul capului nu ai dreptul să bei. A se nota că Sarah are 19 şi nu a spus chiar "ruptul capului".

Să nu bei e una, dar legea atrage o serie întreagă de alte limitări, nu poţi intra într-un club unde se consumă alcool, deci mai pe nicăieri, nu poţi lucra într-un bar, restaurant etc. Numai tânăr de 19 sa nu fii... şi fără ID fals!

Briant Park (6ave/42st)

A doua restricţie (pot paria că e preferata Mishului meu): fumatul în parcurile publice este interzisă

Deocamdată numai în New York; sună de parcă nu ar fi suficient. A se nota că nu sunt fumător.
Poate începe o discuţie lungă şi aprinsă pe tema asta, aşa cum de regulă purtam cu dragii mei prieteni de cealaltă parte a Oceanului. Ce m-a enervat însă a fost tocmai forma shic şi plină de grija la adresa sănătăţii şi stării mele de bine, în care mi s-a prezentat interzisul fumatului: acesta este un parc în care mirosul florilor nu va mai fi viciat de cel al ţigărilor.

Dacă aşa salvăm planeta şi trăim mai fericiţi, e bine! Însă eu cred că aşa doar pierdem vremea şi intenţionat sau nu, atenţia noastră este mutată pe subiecte false!

...

Româncele

Chiar şi departe de casă, continui să aud vorbindu-se la superlativ despre frumuseţea româncelor. 

Multă vreme am crezut că e doar un mit, dar când am auzit atâţia oameni în atâtea locuri laudându-mi compatrioatele, m-am văzut obligat măcar să iau în calcul ideea. Numai că din clipa aia mă tot frământ să aflu explicaţia, motivul: de ce româncele sunt considerate foarte frumoase?

O explicaţie anemică o găsisem în diversitatea genetică a poporului român, în mixul de populaţii şi de teme rasiale care au vânturat mii de ani plaiul carpatin.  Puţin de ici, puţin de colo s-au ales domniţe oacheşe... mă gândeam eu ca Moromete.

Asta până azi, când singur pe el ca orice britanic de rasă, B. mi-a spus că frumuseţea femeilor  spune mult de fapt despre selectivitatea bărbatului român.

Vasăzică nu ele, ci noi suntem răspunzători...
Ce să mai, am clipit şi m-am fâstâcit la auzul complimentului, aşa cum s-ar îmbujora o adolescentă la o privire aruncată de un bărbat frumos pe sâni ei abia înmuguriţi. Brusc România îmi devenise mai simpatică!

...

Stuffed Peppers

La Ocean Oasis s-a pregătit luni o cină specială. Betsy a gătit printre altele stuffed peppers, adică ardei umpluţi. Chiar dacă puţin diferiţi, ardeii ne-au făcut să ne gândim la casă şi la mamele noastre.
Pentru românii a fost şi mai greu pentru că s-a făcut şi zacuscă. Unele fete aveau ochi umezi, dar noi băieţii ne-am ţinut tari şi le-am făcut repede să râdă, să uite. 

Eu de dimineaţă a trebuit să ornez tortul. Pentru că sunt prea multe naţii, am ales să fac steagul Americii din căpşuni şi coacăze.

...

Flutură în vânt...

Zilele astea am văzut Tramsformers: Dark of the Moon (3D), probabil cel mai prost film parcurs de mine până acum. La final Optimus Prime vasăzică robotul-camion, şef al maşinăriilor prietenoase ţine un discurs sentenţial... având fireşte pe fundal desfăşurat un splendid steag american.

Coconul Optimus Prime (camion în viaţa civilă)

Filmul idiot, însă scena m-a făcut să mă gândesc că America nu e de fapt realitatea de fiecare zi, nu e doar o ţară.
America e o idee şi încă una importantă, un vis format din vise mai mici, care parafrazându-l pe Delavrancea nu e a trecutului, nu e nici a prezentului şi cu siguranţă nu e a zilei de mâine. America e pur şi simplu viitorul şi pentru asta aparţine în exclusivitate copiilor care cu Optimus Prime în mână, cel cumpărat cu sacrificii de părinţi, se emoţionează auzind discursul şi văzând steagul fluturând. Toate astea independent de naţionalitatea puştiului. 

Aşa se face că numai eu şi Louis am rămas treji tot filmul, el însă pentru că de mic e un mare fan. Restul găştii noastre internaţionale a dormit la propriu în scaun, după prima jumătate de oră. Au fost treziţi însă la final de aplauzele restului sălii, semn că ceva fundamental le-a scăpat.

...

4 iulie

Magazinul meu preferat e în sărbătoare:

...

Profesorul T.

Profesorul T. spunea odată că important în viaţă e să găseşti locul ăla perfect care te aştepta dinainte să apari şi pe care îl visai dinainte să îl cunoşti. De fapt, după ce descoperi spaţiul acela totul e floare la ureche. 

Asemeni tuturor oamenilor buni Profesorul T. a trait frumos şi a dispărut repede, zic eu cu un zâmbet mare pe faţă, unul greu de înţeles. 

Dialogurile în Democraţie ale ACTIV-ului: Stelian Tănase şi Sergiu Tofan (mai 2009)

Şi probabil multe se pot spune despre ce înseamnă să fii în locul potrivit, mai ales într-un moment optim... dar iarăşi probabil nu există locuri bune, cum nu există nici locuri rele. Există însă decizii şi alegeri, unele asumate, altele luate tocmai de indecizie şi unele pur şi simplu vinovate şi păguboase. 

Aşa se face că o grămadă de oameni minunaţi se prăpădesc fie şi pentru că trăiesc sub limitele lor, într-un spaţiu care le interzice întâlnirea fie şi numai mentală, dintre visul cu ochi deschişi şi niscavai realitate. Ori cum ar spune cineva bun şi cuminte, ştiu o mulţime de oameni care fac disociere cognitivă de dimineaţă până seara... cei mai mulţi probabil fără ruşine chiar şi noaptea, mai ales în pat.    

Ei bine mereu am păstrat aproape vorbele profesorului T. şi mereu am ştiut că nu mă pot opri... oricât de scump ar fi preţul, oricât de singur ai impresia că rămâi uneori, oricât de tare ar durea. Ştiu dintotdeauna că vine un anume val pe care te poţi ridica, poţi să te ţii în picioare pe placă şi poţi în sfârşit surfa; şi e bine să fii pregătit pentru el.
De fapt atât aş spune în completarea ideii Profesorului T.: împlinirea nu  ţine atât de găsirea unui loc perfect, cât despre îmblânzirea unui val sălbatic, unul care te va purta unde imaginaţia abia se poate chiorî... de asta prima mea mare achiziţie va fi placa de surf.

 

...

Missing

În traiectoria oricărui om întreg vine un moment în care trebuie să meargă în pădure, în peşteră, pe mare... Are de trecut o linie şi nu poate face asta decât singur; asta pentru a reveni mai apoi întreg, gata de luptă. E o călătorie spirituală, o anume cale pe care trebuie să păşească şi să o urmeze până la capăt. Însă mai mult decât o rătăcire, totul devine aici o împlinire, o ieşire de cocon, o deschidere de aripi. E clipa dintre cristalizarea proiectului şi începutul marilor poveşti.

Probabil de asta un gând bun îmi flutură prin minte acum şi o inimă uşoară îmi atârnă prin piept. Lucrurile se arată simple, răspunsurile la îndemână, iar rezolvările după colţ. Uneori câte o trompetă mai purie îmi umple seara, iar norii se risipesc dezvelind harta stelelor. În plus, e mereu Oceanul care îmi şopteşte că de acum nu am de ce să mă mai tem.

...

Nu ştiu să spun adio...

Am auzit că atunci când pleci din pârnaie spui adio şi niciodată la revedere.  

Las celula mea tapetată de cărţi şi trandafirii înfloriţi din curte, las cei mai frumoşi oameni din oraşul ăsta trist, fanatici gata să îşi fărâme oasele pe scenă, las  nopţi lungi de aşteptare şi visare, las tangouri leneşe şi multe poveşti.

Câţiva frumoşi fanatici (din Sulamita)

Le las pe toate şi se presupune că ar trebui să le pot spune adio, însă nu o pot face decât furişându-mă din aşternuturi dimineaţa şi lăsând pe pat un bileţel gol. Probabil laşitatea şi instinctul de conservare e mai puternic în situaţiile astea. Nu sunt deloc demn în plecări, nu am fost deloc bun la asta şi e cam târziu să încep să învăţ acum. 

Un spectacol s-a încheiat, un altul stă să înceapă! Singurul gând care mă mai consolează e că de acum în trei zile voi înota în ocean! Călătoria continuă!

Pe curând!       

...

Pursuit of happiness

"All men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness"

United States Declaration of Independence

Primii oameni care s-au gândit să nu mai hoinărească, să cultive plante şi să construiască un bordei durabil, au trăit în neolitic acum aproape 10.000 de ani; omul avea însă în spate alte 2 milioane de ani de existenţă nomadă.

Aşa a început perioada pasivă a existenţei noastre, care ne-a învăţat să aşteptăm ploaie pentru recoltă, să construim garduri şi să lăsăm fiarelor sălbăticia. Şi probabil a fost bine, având în vedere că eu mă găsesc acum tolănit în pat, tastându-vă şi bând Coca-Cola rece.    

Însă tot atunci am început să avem ceva de pierdut. Instinctele care ne ajutau să prindem mistreţi cu suliţa au anchilozat, iar mentalul nostru s-a fixat geografic. Şi asta mai ales din vina lucruri neînsemnate, imposibil te pus în căruţă, în desagă, de purtat cu noi. De pe atunci am început să trăim cu obsesia statorniciei, a căminului, a punctelor imobile. Atunci angoasa a picat între noi ca o nicovală.

Însă 2 milioane de ani nu se pot şterge cu buretele şi de asta uneori ne apucăm violent să dărâmăm, să risipim, să alergăm. Asta noi oameni moderni chemăm: libertate. 

De notat este că practicată cu metodă şi pe termen lung, în condiţii optime, libertatea asta poate deveni fericire, sau oricum e un indicator bun al ei.

Aşadar, antropologic vorbind, subsemnatul e pe cale să reînnoade legătura cu cei 2 milioane de ani de tradiţie, riscând inconştient să fie fericit!

de la şefa de camin G şi bună colegă Ela:

 

...

Vor fi beţii de rouă se va dansa cadril

Galaţi, pe graniţa Imperiului 

Bunule A.

Citeam zilele astea că beduinii atunci când atacă deşertul şi nesfârşitele lui dune, consumă mare parte din apă şi provizii în primele zile. Astfel, fiecare prima etapă a unei călătorii e o adevărată sărbătoare, în timp ce finalul mereu vine ca o zdravănă încercare a simţurilor şi minţii.    

Aşa e şi cu marile aventuri, marile întreprinderi, cu poveştile care contează; sau măcar aşa ar trebuii. Fără să ne gândim la furtunile de nisip, la fierbinţeala zilei şi la pericolele nopţilor ce au să vină, începuturile ar trebui sărbătorite fie şi pentru că se petrec. Dacă inima e uşoară, dacă sunt insomnii, dacă e încredere oarbă în acel ceva, uneori până la harţă cu ăla care ne-ar contrazice şi dacă simţim entuziasmul copilăresc, cred că merită  deschisă şampania. Oricum vom ajunge la oază, va fi şi greu, multe se vor întâmpla, însă toate în final îşi vor găsi răzbunarea în gustul fabulos de curmală şi în paharul de Coca-Cola cu gheaţă.

Acum când prima şampanie s-a deschis şi când o a doua urmează, îmi amintesc un vers; unul care tapeta pereţii casei noastre de pe Via degli Angeli: Vor fi beţii de rouă se va dansa cadril!

Ed.

iar de la Adina:

 

...

Egal - Egal

Cred că adevăratele confirmări le poţi avea doar între egali. Poţi construi doar împreună cu ei şi mai departe, nu poţi iubi altceva decât un egal. Poţi străluci, poţi sparge carapacea, te poţi împlini doar având de mână cu un egal. De asemenea, nu poţi fi egal cu tine până nu eşti egal cu iubitul, prietenul, colegul. 

Ei bine de asta cred că fericirea e imposibilă fără egali. Atât doar că în lume sunt puţini şi greu de găsit; probabil de asta şi fericirea e atât de greu de atins. Dar  tocmai de asta cred că merită căutaţi!

Eu unul nu am încetat o clipă să îi caut; asta chiar dacă sentimentul e uneori că la fiecare nou descoperit, alţi doi pică. Pe unii eu chiar îi ştiu, dar ei nu vor să recunoască şi se complac în inegalitate. Eu continui să le ţip în faţă, chiar dacă ei mă urăsc sincer pentru asta. De asta uneori nu am încotro şi las unii egali în urmă.  

Şi ca să fiu mai aplicat, de asta cred că aţi citit asta şi altele de aici şi de asta vă citesc şi eu;  pentru că undeva adânc rezonăm. Şi mai mult, probabil de asta şi scriem aici; pentru ca în final, fie şi numai în infinitul spaţiu virtual: să ne putem auzi şi în final să ne putem regăsi.

o piesă de la o tănără domnişoară pe care o cunosc doar virtual:

 

...

Lucruri mici

Fericirea a stat mereu în lucrurile mici... invizibile de fapt: hormoni, neuroni, testosteron şi adrenalină. Ei bine, zilele astea vreau să nu rămân corigent la niciuna din materiile astea! Zilele astea vreau să lucrez pe brânci la alchimie şi beţie!

primita de la Teona (adică Scoifulici)

În plus, tânjesc după o cafteală pe cinste cu un mardeiaş, cu vreo jigodie de prin Regat!

Zilele astea asemeni regilor barbari, e cazul să mă întorc de la luptă: pe scut sau sub scut!! Zilele astea, mai mult decât Lacrimi şi sfinţi, se cade să fie Blod, Sugar, Sex Magik.
Şi să nu îmi spuneţi mie Haiawatha dacă nu o fi aşa... 

 

...