Putana Vecchia

Totul începe cu întrebarea nevinovată, pusă aproape în glumă unui copil de 3 ani şi jumătate, pe numele lui Albert, Maya, Cosmin, Mihnea, sau Medeea. La vârsta aia bunica îl întreabă: ce vrei să fii când o să fii mare!?!

Anul trecut de ziua mea 7000 de kilometri şi un ocean mă separau de bunica. În seara aia eram într-o insulă tropicală, pe treptele unei biserici, singur. Încă mai căutam răspunsul... 

De pe la 3 ani şi jumătate bunica mă lua cu ea peste tot: la piaţă şi la biserică, la cimitir, la spital, în vizită la alte prietene... Cu ea mi-am petrecut cele mai reale zile de vară ale copilăriei, în oraş, ascultând-o pe Madam Elevira pe patul de moarte, lăsând florile luate din grădina lui Madam Vrânceanu la Catedrală şi un acatist la moaştele Sfântului Andrei. Ea m-a dus într-o singură zi pentru prima dată la Biserica Catolică, aia de pe Domnească şi la Sinagoga de pe Bălcescu. 

Biserica Catolică, aia de pe Domnească '06

Mereu eram pe fugă cu ea, între brutăria de pe Radu Negru şi rândul la lapte de la Ialomiţa, de lângă Cămine. Alergam continuu pentru că mereu bunicul aştepta nervos acasă... de fapt de asta mă şi lua cu ea, ca să o acopăr; iar eu o acopeream pentru că îmi plăcea. Îmi plăcea mirosul de tămâie şi formol, bujori puşi pe masă de femei odată frumoase şi relaxarea bunică-mii, felul detaşat în care lua moartea şi viaţa la un loc cu un pahar de coniac. 

Când ajungeam târziu acasă, nu îi spuneam lui bunică-miu că am fost la ghicitoare şi nici că am plâns la înmormântări ale unor oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată. Nu ziceam nimic despre cum am învăţat eu că de fapt sufletul e un abur, că nimeni nu ştie nimic, că tuturor le e frică, că în final toţi plătim, toţi trăim şi murim... democratic fie ortodocşi, catolici, evrei, ţigani, greci, bogaţi sau săraci. Îi spuneam însă că autobuzul a făcut pană. Şi ea cu sufletul ei de femeie uşuratică mă iubea şi se bucura.

Anul ăsta de ziua mea bunica e deja trecută într-o altă lume. 

Totuşi aşa cum m-a învăţat odată, nimic nu e pierdut, pe Domnească o altă bunică îşi poartă nepotul la Catedrală şi la Teatru de Păpuşi.  
Pentru că în sfârşit am înţeles astea şi pentru multe altele, anul ăsta de ziua mea aş fi vrut bunica să fie cu mine, sa mergem într-o plimbare lungă şi grăbită pe malul Oceanului sau prin Ybor City, să vorbim despre fata aia frumoasă şi cuminte cu care m-am plimbat pe la Ialomiţa, sau mai încolo pe Bălcescu, pe lângă Cuza. Despre cât de dragă îmi e şi cum o ţineam de mână, la fel de străns ca pe ea atunci când eram mic, sau cum o bucuram pe frumoasă eu, ca Gheltz pe ea când era mică şi cuminte. 
Dar mai mult ca oricând aş fi vrut să îi răspund întrebării ăleia, smerit şi liniştit ca după o mare încleştare. Aş fi vrut să îi spun că în sfârşit am găsit... că am găsit, şi la fel de important, fără acatiste şi biserici, fără ţigănci cu har şi cuvintele lui Madam Elvira, ei bine nu doar că am găsit, dar în sfârşit am început să şi cred...  

Anul ăsta e primul an când pot să mulţumesc bunicilor şi ţiganilor, evreilor şi frumoasei ăleia, e primul an când sunt cu adevărat liber, când am rost şi destinaţie. 
Anul ăsta e primul an când aş putea să îl iau pe Albert sau Medeea la o primbare lungă şi grăbită şi să vorbim.    

...

Rătăcituri

o plajă în sud-vestul Floridei, mijloc de septembrie tropical

 Preţiosul meu Camarad,

Some people claim that there's a woman to blame

But I know it's nobody's fault

Sunt momente când doar mimez, când drumul către sud e de fapt o dureroasă rătăcire. Clipe când privind în urmă, realizez că am mers atât de mult, încât că am ieşit de pe hartă. Iar ăsta e de fapt unul din acele momente, în care după ce am acceptat competiţia cu seriozitatea unui corsar de performanţă, realizez că am rămas singur, pe mare. Rămâne acum fie să abandonez, or să mă las înecat de primul val, asemeni colegilor competitori, fie aşa cum am să şi fac: să tot ţin sudul. Speranţa e că la un moment dat farul vreunei insule răsfăţate de soare şi populate de oameni buni, are să îmi facă cu ochiul.

Juan Ponce de Leon '12

Până atunci mimez şi fac asta cu o voluptate care mă surprinde. Discut vasăzică galant cu târfe notorii despre morală şi virtuţi, pentru ca la despărţire să le sărut mâinile, deloc străine de proeminenţele omeneşti, cu vârful buzelor mele delicate. Ba mai şi aduc sfioase completări unor găunoase argumentaţii, susţinute de oameni putrezi de bogaţi şi măcinaţi de rotirea în gol a ideilor puţine. Cultiv vasăzică o societate rafinată, care mă propulsează în sus cu graţia şi uşurinţa moravurilor ei... Muzica e tare, fustele scurte, se poartă dungile, a se vedea aici influenţa temei marinăreşti, iar acul busolei se învărte ca un bezmetic. Ştiu bine însă că multe din lucrurile astea nu îţi sunt nicidecum străine.
Dacă nu aş fi avut mereu în nări mirosul de cogniac vechi şi plajă fierbinte, la un loc cu vocile alea vechi din galena telefonului, voci care iarăşi nu te stingheresc, cu siguranţă că aş fi rătăcit la infinit într-un labirint al succesului facil, continuat probabil într-un naufragiu prematur cântat de sirene ştoarfe. De fapt Mishule, ideile puţine pe care le detest la alţii, tot alea m-au şi ţinut viu, întreg...

Sanibel Island  '12

Mi-am imaginat mereu că fiind pe mare Columb nu avea de fapt idee unde ar fi capătul... ţinea vestul şi în timp ce toţi îi cereau să se întoarcă, el tot privea acul turbat al busolei. Iar când toţi ceilalţi erau disperaţi, prima pişcătură de ţânţar şi prima pasăre, primele mirosuri de flori şi vântul care aducea nisipul fierbinte de pe plajele din caraibe, l-au făcut să nu abandoneze. Aşa cred eu că s-a născut America, olfactiv, senzorial mai întâi, din instinctul de a-ţi urma al 6-lea simţ...                

Aşadar cap-compas sud! Iar dacă ar fi să tot rătăcesc mai degrabă o fac în mările calde, cu un ochi hodinit pe teme marinăreşti şi cu altul aşteptând strălucirea unui far ce dacă nu se vede deja, cu siguranţa are să o facă curând! Ca harababura asta plutitoare să fie completă, tu mai lipseşti amice, tu şi ale tale înţelepte sfaturi de rătăcire, rostite prin valuri de tutun bun!

Cu drag,

credinciosul tău amic, mereu ţinând sudul

H.

P.S. Ea tocmai ce a descoperit voluptatea unui Courvoisier cu gheaţă şi asta sub atenta mea supraveghere; în plus cu sacoul ei culoare oceanului furios, tinde către rangul unui serios ofiţer de punte.        

...

Curţile mele constituţionale

O vreme am crezut că dreptul de a mă judeca îl au doar fetele frumoase cu părul creţ; ele să fie, ziceam eu  marţial: curţile mele constitunţionale. Aveau ceva dramatic, ceva din aerul grandios al statuilor de marmură, alea cu legături la ochi şi ceacâie în mâna dreaptă. Numai că domniţele mele, asemeni suratelor lor reci cocoţate pe faţadele curţilor de judecată, fie refuzau să vorbească, fie atunci când o făceau, alegeau să mă trăsnească cu sentinţe draconice, absurde.
De asta am căutat să transfer puterea asta despotică, grupului mult mai coerent şi de departe mai vorbăreţ al prietenilor, al fraţilor în alegeri. Lor le-am încredinţat dezbaterea destinului meu şi am făcut asta în nopţi lungi cu lumină puţină, mult alcool şi cuvinte alese. Aici însă deciziile picau iute, categoric, fără nuanţe, seci. Toate îmi erau favorabile însă, toate decretau în argoul juridic: NUP (neînceperea-urmăririi-penale)! Da, mi-am iubit prietenii şi cred că de cele mai multe ori şi ei pe mine, sincer!         

Curtea cu juraţii...

Totuşi, după cruzimea primelor şi indulgenţa ultimilor, a mai fost un pas până la descurajare, la neîncrederea în dreptate, în clarificări. Nimeni sub soare se părea că nu mă putea lămuri când orbecăiam, când alegeam bine, când pierdeam direcţia, sau când mă trădam.    

Am rătăcit apoi, pe la tot felul de curţi naţionale şi internaţionale, pe la judecători tereştri şi chiar extratereştri... am strans jurate oacheşe cu ani puţini în buletin, dar mulţi de experienţă şi am pledat în faţa unor domni spicuiţi, cu aură de magistrat. Fie şi aşa, cărările justiţiei au rămas întortocheate, asemenea unui labirint.
Aşa se face că răspunsurile, confirmările, sfaturile, dojenile, am încetat să le mai caut democratic. Instanţele au devenit cu timpul din ce în ce mai personale, legile din ce în ce mai vagi, până la estompare.
Pe zi ce trece am devenit, din punct de vedere juridic, un  fapt abominabil. Am ajuns să fiu un om fără lege, un nelegiut, sau dacă vreţi, am ajuns să fiu mai presus de lege.
Timpul m-a făcut să fiu măsura propriilor alegeri şi situaţii, norma întruchipată. Justiţia a devenit astfel, un lucru intim, empatic, pus în slujba propriilor idealuri, a propriei fericiri, un instrument de eliberare personală...

P.S. Mâine mă pun iarăşi la drum, drum lung cu destinaţie gingaşă ca ochii de furtună! Creţele ar fi decretat despre asta, că nu e decât o altă vanitate, o infatuare, în timp ce prietenii  m-ar fi sfătuit să beau şi pentru ei. Oacheşele cu puţini ani în buletin m-ar fi implorat să le iau cu mine, iar domnii bine, ei bine ei m-ar fi sfătuit să cumpăr un CD de muzică faină şi să îl ascult acasă. Eu însă, nelegiuit cum sunt, voi pleca oricum, asta doar şi pentru simplul fapt că Justiţia fie ea oarbă, nu e nicidecum fraieră... şi chiar dacă e greu de observat când priveşti statuile alea legate la ochi, e încă o femeie tânără, cu sfârcuri tari şi idei măreţe!  

...

Vaya con Dios

În clipa aia nu puteam vedea decât scene similare, cu tineri care o ascultau pe Vaya con Dios şi priveau aceiaşi ochi de felină închizându-se uşor, mascaţi de fumul de ţigară fină... Ştiam că în graba către aşternuturile ei cu miros de floare proaspătă, fugărind doar bucuriile simple ale unui pobresito imberb, puţini aveau să o întrebe, fie şi în fugă, de unde vin notele alea, în anume ce seară înainte le mai ascultase.    

Şi cu vocea aia de aducea uşor cu a Vayei con Dios, mi-a spus că e piesa pe care o asculta cu tati... Tati... tati cum nimeni nu va mai fi, bărbatul pe care avea să se amăgească de multe ori că l-a găsit, dar pe care într-un fel îl va arde pe rug, de câte ori va avea la îndemână pachetul de ţigări şi cutia de chibrituri... Şi iarăşi aceaiaşi voce de femeie care parcă urlă iubire: fairy tales tell you a good man will find you... 

Ştiam că suferea, că încă mai durea ca naiba, că atunci de fapt se năştea femeia, aia pe care mi-aş fi dorit să o întâlnesc peste ani, poate peste măcar 25 ai ei... Însă era o seară cu lună plină, cu lună plină şi femei interzise... o seară bine numită de marele meu amic: a Orgasmelor Interzise! 

... o seară de care îmi e dor, una în care taţii frumoşi şi poezia, alcolul niţel prea mult şi vocile de femeie din Americile Sudice se amestecă, în aşa măsură încât totul e posibil, chiar şi orgasmele, fie ele şi interzise! O  seară de partea asta a Oceanului, în care toţi ar asculta, fie ei flăcăiandri, ori masculi veritabili... o seară a  cuvintelor lungi şi ideilor negrăbite, una în care aceiaşi voce de femeie putenică, cu privire de felină abia născută, ar cere: baby, stay with me tonight!

 

...

Linişte

I find the great thing in this world is not so much where we stand, as in what direction we are moving: to reach the port of heaven, we must sail sometimes with the wind and sometimes against it - but we must sail, and not drift, nor lie at anchor. - Oliver Wendell HOLMES

Virginia '08

Şi da... ne-am născut burghezi, ataşaţi de lucruri fixe, de rutină şi previzibil. Numai că de acolo, din zona de comfort, din spaţiul unde nu e cald sau rece, unde nu plouă şi niciodată nu a nins, unde fluturi din burtă şi-au găsit sprijin în acul din insectar, de acolo nimic bun nu a ieşit. Einstein în felul lui zicea că inerţia, lipsa dinamismului omoară energia, că fără acceleraţie forţa noastră tinde către zero, se disipă. 

Rimini '10

Aşa se face că zilele astea am suflat praful de pe raftul proiectelor mele, am spânzurat poze cu farurile pe pereţi, am desfăcut iarăşi hărţile, am fixat porturi cu pionieze colorate şi stabilit destinaţii. A şi început să se strângă de-a valma echipamentul de călătorie, pălărie cu boruri largi, pipa cu tutun de Virginia şi radioul cu muzica New Orleans-ului. Vântul începe să sufle iarăşi în pânze, iar lumina fulgerelor să se piardă în depărtare, arătând direcţiile probabile. Din nou idei mari stau să se împlinească, altele abia să se nască, lăsând restul să ardă în flăcări, odată cu iadul numit linişte.        

Sulina '09

Zilele astea mi s-a făcut iarăşi dor de vreme când nimic nu era sigur, când lumina unui far făcea cât un GPS, iar scrisorile parfumate îndulceau singurătatea noastră, cum Facebook acum nici nu îndrăzneşte să o facă. Încep iarăşi să fiu nemulţumit, să vreau mai mult, să mă simt încorsetat, constrans... încep iarăşi să mă simt comod în trecut şi mai ales, să mă apropii de viitor.  Neliniştea mă face fericit şi productiv.

Zilele astea se ridică iarăşi ancora, se iese pe mare, se spune adio... zieele astea se caută furtuni... dar mai ales zilele astea promit, că la finele lor lumi noi se vor fi descoperit!   

North Carolina '08

 ...

Vreţi să cuceriţi femeia? Folosiţi săpunul Cheia!

Bologna mirosea a iarbă proaspăt tăiată în Giardini Marqerita şi praf dulce de cărămită roşie, de aia de adăpostea biblioteci, bodegi şi beciuri. În NJ mirosea a şipcă tocită pe boardwalk, bere şi Echos. Iaşiul mereu a cărţi de anticariat, vin cald şi parfum de domniţă silitoare. Williamsburg adia istorie şi bumbac, în timp ce Aachen-ul mirosea a ciocolată proaspătă şi biscuţi calzi Lindt, dar mai ales a ploaie. Galaţiul însă...

Galaţiul meu: Muzeul de Artă

Galaţiul avea şi el esenţele lui, însă spre deosebire de celelalte surate, ale sale erau tari: cocs viguros de la Combinat, trolebuz fară aer condiţionat vara, hazna pe faleză (asta am văzut-o şi la case mai mari: Veneţia pute la fel vara); dar şi a tei primăvara pe Domnească, sau piele proaspătă de cuconet voluptos în Ţiglina.
Mie însă îmi e dor de un anumit miros, specific unei anumite zone a oraşului, poate cea mai veche. Îmi e dor de Vadu' Ungurului şi al lui Apolo, vechea fabrică de săpun, detergent şi vopseluri. Apolo a durat în Galaţi cam 120 de ani, până când acum 3 ani a fost demolat, vândut cărămidă cu cărămidă şi înlocuit cu un splendid teren viran.

Galaţiul meu: pe lângă Grădina Publică

Uneori Apolo mirosea atât de tare a grăsime şi chimicale, că îţi dădeai maţele afară. Puţea îngrozitor chiar dacă lângă era liceul şi Casa Veche, Casa Studenţilor, iar ceva mai departe casa lui Răzvan şi a mea. Ca o ironie arhitectonică, la mai puţin de 100 de metri de fabrică se afla chiar fiorosul spital TBC, acolo unde pacienţii cu plămâni firavi, visau la vindecare...

Galaţiul meu: ceas pentru maxi-taxişti, lîngă Parcul CFR

Când urcam pe Radu Negru sperând să nu întârzii la psihologie, sau când fugem la repetiţii la teatru, când eram romantic şi mă plimbam cu dudui, sau când Activul o cerea, mereu a trebuit să trec pe lângă Apolo şi să îi inhalez mirosurile îngrozitoare...

În Naples miroase acum a ocean, palmieri scuturaţi de briză şi multe lucruri scumpe. Însă în serile scurte de interminabilă vară, atunci când de pe terasă văd cum ţâşnitori inteligente udă grădini perfecte, iar pielea  mea e răsfăţată de parfumuri faine, pornind de la factoria Apolo şi săpunul Cheia, gîndul mă poartă iarăşi pe fermecătoarele poteci ale adolescentei... fie şi doar olfactiv.

...

Vara asta

Blues-ul e o stare de spirit, e cu tine mereu, te pândeşte, dar nu ca un hoţ, ca un pungaş gata să îţi înfigă briceagul în burtă, ci ca un prieten bun. E genul ăla de amic gata să îţi dea de baut când ai rămas fără bani şi să te ducă acasă, când nici tu nu mai ştii unde e. E cu tine când ţi-ai pierdut frumoasa, când maşina e răsturnată în şanţ, sau când eşti atât de bucuros că lumea toată te priveşte de undeva de foarte jos, ameţitor de jos.    

Blues-ul de felul lui e un plod cu mulţi taţi şi o singură mamă: Delta Mississippiului. În plămada lui au intrat lacrimile sclavilor africani puşi să crească ghemurile de bumbac şi frunzele de tutun, a intrat divinul efervescent al gospelui şi ritmul ciocanelor care au batut şinele căilor ferate americane, a intrat liniştea serilor tropicale din New Orleans şi singurătatea drumeţului care se încumetă să apuce Route 61 vrând să scape în paradisul numit: Chicago.

 

Ei bine şi pentru că serile din Florida aduc cu alea din New Orleans, pentru că Route 41 care se înşiră la 100 de metri de casă, seamănă al naibii de bine cu Route 61, sau poate pentru că înainte să aflu poveştile Mississippiului, le-am ascultat cuminte şi uneori rescris pe ale Dunării... ei bine pentru toate la un loc, vara asta nu vreau să văd frumuseţea Americii şi nici măcăr să urmăresc visul american. Vara asta pentru mine e dată, ca a 7-a zi pentru Dumnezeu, să caut muzica Americii şi atunci când va fi cazul: liniştea ei. 

Vara asta mă prinde pe Mississipi, înotând în blues, ieşind la mal doar în serile fierbinţi, pentru whisky şi tutun. Vara asta o să fie al naibii de lungă şi o să fiu al dracului de fericit! Iar când toamna o să vină, că vreau sau nu, o să fie vară iar!        

...

Maturător de praf de stele...

La finalul unui an lung. Cel mai lung de până acum. Cel mai lung şi cel mai dur, cel mai plin şi cel mai gol, anul în care am mai câştigat o viaţa, o lume, o dimensiune. Anul în care m-am născut din nou, anul în care "acasă" s-a redefinit. Acel an în care fie şi o bătaie de vânt mă putea dărâma, dar în urmă căruia mă simt vântul însuşi.

Anul în care nu aş fi rezistat fară Piazza Maggiore si poveştile ei, fără Humanitas, fără Sulamita, fără Hand-ul din Iaşi şi Vamă, fără broasca mea dragă, fără planurile scrise în Giardini Marquerita, fără holurile RWTH Aachen, fără Grumăzescu şi ACTIV, fără florile din curtea aia din Vad, fără New Orleans şi Sin City care în sfârşit stau să vină... ei bine fără EA, fără EL, fără EI, chiar dacă fiecare în parte nici măcar nu intuiesc asta!   

2008

Un an la finalul căruia inefabila Fortună, faimoasă Statuie cu flacăra aprinsă, dar mai ales EA, zeiţa tristă a trecutului meu şi regina fericită a viitorului meu, mi-au şoptit simultan cu acelaşi glas suav: Dragul meu, dar tu esti The One!

P.S. Ţara în care trăiesc, e cea mai importantă după Imperiul Roman, mai ales pentru că cei care o formează au ales să îşi mai dea o şansă. 

Mereu în aşteptarea marilor poveşti:  

...

To ancient evenings and distant music

Azi m-am gândit la acasă, la iubire, la ce am lăsat în urmă, la ce am, la ce am pierdut pentru totdeauna. 

Plouă zgomotos şi tragic...

Citesc despre cavaleri medievali... despre cum erau trimişi de acasă pentru a nu împărţi averea cu fratele mai mare. La vârste mici, fraţi le deveneau alţi cavaleri, părinte noul patron, iar bogăţie doar ceea ce obţineau cu sabia. Uşor de înţeles cum au construit Europa, de ce au cucerit Ţara Sfântă. 

Palmieri au puţine crengi, dar mari. Când pică una, zici că e un întreg copac, iar ploia asta nu ajută deloc.

Bunicămea aia care cu Gheltz a murit acum aproape două luni... 3 ani înainte să facă 100! Cred că a dezamăgit pe toată lumea, inclusiv pe ea. Au îngropat-o lângă bunicămiu, chiar dacă eu aş fi adus-o în America, să traiască viaţa veşnică lângă EL.   

Ploaia s-a oprit, iar sticlele de Budweiser s-au aliniat de bătălie pe masa mea, ca floarea cavaleriei franceze... mâine o să fie iarăşi soare, mult soare... ca în Ţara Sfântă!

...

3 caractere

Din 15 mii de caractere ea a ales 3. Doar alea să îi fie tatuate neglijent pe gât, acolo unde părul le poate acoperii de ochii sfredelitori ai unui amic nepoftit şi mai ales, acolo unde aceleaşi păr, strâns cu meşteşug, le poate releva unui flăcău elevat. Trei caractere în cea mai pură cantoneză, mărturie ale dramei adânc îngropate în sufletul ei bine ostoit de dracii cu coarde ai amorului neîmpărtăşit. 

Trei caractere şi pantaloni roz, largi, de asistentă medicală sezonieră, la spitalul municipal din cel mai bogat oraş al coastei cu pricina. Pantaloni ăia răsfrânţi generos peste Nike-urile albe scumpe şi respălate la maşina apartamentului închiriat. Albi ca Dodge-ul pe care îl conduce dintr-un stat în altul, dintre spital şi chirie, dintre barul unde vede playoff-ul şi pizzeria din care îşi cumpăra felia de marqurita încălzită bine.

În fond nimic nu o făcea specială, dincolo de literele alea chinezeşti absurde, măzgălite într-un moment de furie, acolo unde el, din vreme în vreme o muşca plictisit. 

Era o după-amiază de primăvară care aducea, probabil din cauza palmierilor, a vară. Am privit-o cum şi-a plătit cu cardul roz felia de marquerita şi cum sfioasă şi-a desfăcut părul. Cum apoi a urcat în Dodge-ul ei alb şi grăbită a apăsat, cu unul din Nike-uri acceleraţia.
Pentru o clipă eram acolo, în maşina ei, unde sub o pereche de pantaloni roz, de asistentă medicală sezonieră, se ascundeau toate misterele lumii, unde mirosea a pizza şi unde chineza începea să capete sens...       

...

Limba noastră

În ultima vreme am serioase dubii legate de acest blog şi mai larg, de ideea  unei blogosfere în limba română. Pe scurt: la ce bun? 

Că suntem o cultură mică, fără anvergură şi cu o limbă vorbită doar de nativi, ştiam de multă vreme. Nimeni nu a dovedit-o mai limpede ca elitele noastre, mai toate împlinindu-se în alte graiuri şi mai ales în alte capitale, cât mai depărtate de Bucureşti.

Cum am spus ştiam toate astea, ştiam că a scrie în română înseamnă a te adresa câtorva milioane de oamneni, în timp ce a scrie în engleză înseamnă a te adresa câtorva miliarde. Ceva însă s-a schimbat, s-a agravat. 

o fotografie fără relevanţă, dar al cărui mesaj în engleză, pariez că îl înţelegeţi

Nu mai înţeleg de ce e bine să scrii într-o limbă pe care o rosteşti doar acasă şi pe care cu siguranţă nu o vei mai folosi în dezvoltarea ta. Un exemplu indirect, e că mai bine de jumate din cei care vin în Călătoria mea, folosesc în comunicarea cotidiană: italina, spaniola, engleza, germana, sau mai ştiu ce altă vorbă. Ce e şi mai absurd, e că mai toţi mânuiesc o română splendidă.   

Senzaţia e că rapid devenim un fel de degeneraţi cultural, care trăim în anumite lumi, de regulă occidentale, dar continuăm să ne adresăm unei alte lumi plăpânde şi nesemnificative, care poartă numele de românitate. O românitate pe care  ultimul recensământ a arătat-o în sfârşit într-o accelerată dezagregare. 

Nu spun că îmi voi închide (iarăşi) blogul; zic doar că nu e uşor să găsesc resurse pentru a scrie aici... aş fi intersant să aflu ce credeţi! Se pare că niţel consiliere/terapie mi-ar prinde bine!    

...

Marie Claire

Astăzi am răsfoit revista ei. Am privit câteva fotografii, un ruj, am mirosit o pagină după ce am frecat-o bine.  

Când am închis-o, ochii mi-au rămas fixaţi în stânga sus pe copertă, acolo unde era scris: FEBRUARIE 2012. Pentru asta, astăzi am avut sentimentul intens că trăiesc în viitor... în viitorul meu, în viitorul ei, în viitorul unei alte lumi, mult mai vechi!

de la Mutulică:

 

...

Ursa Mică

Cineva mi-a spus că nu e mod mai înţelept de a încheia frământarea unei zile, ca acela de a privi cerul. Să admir alcătuirea armonioasă a spaţiului şi să înţeleg că legi mai mari ca mine mută lucrurile în univers. Abia asta, spunea el degajat, e o cumsecade preocupare a unui om decent şi un semn al traiului său tihnit. 

7:00 AM fără Ursă, dar cu Lună

Tot mai des îmi propun să fac asta, semn probabil al grijilor care se înmulţesc; ori poate al anilor care reuşesc nu doar să mă îmbătrânească ci să mă facă şi cu un strop mai înţelept. 

Aşa se face că aseară am descoperit, după 3 luni de holbari inimoase la astre, locul Ursei Mici pe cer. Fiind alte coordonate geografice, harta cerului chiar dacă aceiaşi, capătă aici o altă înclinaţie. Acum Ursa mea nu mai e în centrul bolţii cereşti, ci retrogradată aproape de pământ, spânzurată deasupra unor palmieri.     

7:01 AM

Nu ştiu dacă privitul stelelor îmi potoleşte frământările, dar ştiu că următoarele seri am de găsit Ursa Mare. Şi asta înainte de a-mi pune la treabă telescopul... ăla primit de Crăciun. 

Vom reveni curând cu noi informaţii!       

...

Ally McBeal

Îmi amintesc că Ally McBeal se termina de regulă într-un bar. Acolo, după o săptămâna  lungă, după procese şi răfuieli, toate personajele îşi găseau liniştea, relaxarea. La un loc amanţi şi duşmani, colegi şi prieteni, toţi aveau un final de săptămână cumsecade, cu licori tari, muzică live şi discuţii aşezate. 

Zilele astea mă macină gândul unei astfel de extra-ore săptămânale, sau măcar a unei extra-zile alocate anual, pentru o cinstită întâlnire cu personajele importante de peste săptămână, de peste an.
Îmi şi imaginez un rum sorbit în faţa unui ex care recunoaşte beneficiile despărţirii de tine, completată însă de propria mărturisire a multiplelor infidelităţi; pe fundal şeful ar silabisi o piesă de karaoke. Seara s-ar încheia cu o bere oferită de cel căruia i-ai împrumutat cei mai mulţi bani fără să îi mai vezi şi de un dans cu bârfitoarea locului.

Poate că vieţile noastre ar căpăta astfel atât de necesarele armistiţii, sau ca în basme, ar păşi pe tărâmul magic al păcii şi înţelegerii... măcar la zile festive.

a se trece peste primele replici,
rostite în limbi pe care nici eu nu le mai recunosc:

...