Vreţi să cuceriţi femeia? Folosiţi săpunul Cheia!

Bologna mirosea a iarbă proaspăt tăiată în Giardini Marqerita şi praf dulce de cărămită roşie, de aia de adăpostea biblioteci, bodegi şi beciuri. În NJ mirosea a şipcă tocită pe boardwalk, bere şi Echos. Iaşiul mereu a cărţi de anticariat, vin cald şi parfum de domniţă silitoare. Williamsburg adia istorie şi bumbac, în timp ce Aachen-ul mirosea a ciocolată proaspătă şi biscuţi calzi Lindt, dar mai ales a ploaie. Galaţiul însă...

Galaţiul meu: Muzeul de Artă

Galaţiul avea şi el esenţele lui, însă spre deosebire de celelalte surate, ale sale erau tari: cocs viguros de la Combinat, trolebuz fară aer condiţionat vara, hazna pe faleză (asta am văzut-o şi la case mai mari: Veneţia pute la fel vara); dar şi a tei primăvara pe Domnească, sau piele proaspătă de cuconet voluptos în Ţiglina.
Mie însă îmi e dor de un anumit miros, specific unei anumite zone a oraşului, poate cea mai veche. Îmi e dor de Vadu' Ungurului şi al lui Apolo, vechea fabrică de săpun, detergent şi vopseluri. Apolo a durat în Galaţi cam 120 de ani, până când acum 3 ani a fost demolat, vândut cărămidă cu cărămidă şi înlocuit cu un splendid teren viran.

Galaţiul meu: pe lângă Grădina Publică

Uneori Apolo mirosea atât de tare a grăsime şi chimicale, că îţi dădeai maţele afară. Puţea îngrozitor chiar dacă lângă era liceul şi Casa Veche, Casa Studenţilor, iar ceva mai departe casa lui Răzvan şi a mea. Ca o ironie arhitectonică, la mai puţin de 100 de metri de fabrică se afla chiar fiorosul spital TBC, acolo unde pacienţii cu plămâni firavi, visau la vindecare...

Galaţiul meu: ceas pentru maxi-taxişti, lîngă Parcul CFR

Când urcam pe Radu Negru sperând să nu întârzii la psihologie, sau când fugem la repetiţii la teatru, când eram romantic şi mă plimbam cu dudui, sau când Activul o cerea, mereu a trebuit să trec pe lângă Apolo şi să îi inhalez mirosurile îngrozitoare...

În Naples miroase acum a ocean, palmieri scuturaţi de briză şi multe lucruri scumpe. Însă în serile scurte de interminabilă vară, atunci când de pe terasă văd cum ţâşnitori inteligente udă grădini perfecte, iar pielea  mea e răsfăţată de parfumuri faine, pornind de la factoria Apolo şi săpunul Cheia, gîndul mă poartă iarăşi pe fermecătoarele poteci ale adolescentei... fie şi doar olfactiv.

...

Vara asta

Blues-ul e o stare de spirit, e cu tine mereu, te pândeşte, dar nu ca un hoţ, ca un pungaş gata să îţi înfigă briceagul în burtă, ci ca un prieten bun. E genul ăla de amic gata să îţi dea de baut când ai rămas fără bani şi să te ducă acasă, când nici tu nu mai ştii unde e. E cu tine când ţi-ai pierdut frumoasa, când maşina e răsturnată în şanţ, sau când eşti atât de bucuros că lumea toată te priveşte de undeva de foarte jos, ameţitor de jos.    

Blues-ul de felul lui e un plod cu mulţi taţi şi o singură mamă: Delta Mississippiului. În plămada lui au intrat lacrimile sclavilor africani puşi să crească ghemurile de bumbac şi frunzele de tutun, a intrat divinul efervescent al gospelui şi ritmul ciocanelor care au batut şinele căilor ferate americane, a intrat liniştea serilor tropicale din New Orleans şi singurătatea drumeţului care se încumetă să apuce Route 61 vrând să scape în paradisul numit: Chicago.

 

Ei bine şi pentru că serile din Florida aduc cu alea din New Orleans, pentru că Route 41 care se înşiră la 100 de metri de casă, seamănă al naibii de bine cu Route 61, sau poate pentru că înainte să aflu poveştile Mississippiului, le-am ascultat cuminte şi uneori rescris pe ale Dunării... ei bine pentru toate la un loc, vara asta nu vreau să văd frumuseţea Americii şi nici măcăr să urmăresc visul american. Vara asta pentru mine e dată, ca a 7-a zi pentru Dumnezeu, să caut muzica Americii şi atunci când va fi cazul: liniştea ei. 

Vara asta mă prinde pe Mississipi, înotând în blues, ieşind la mal doar în serile fierbinţi, pentru whisky şi tutun. Vara asta o să fie al naibii de lungă şi o să fiu al dracului de fericit! Iar când toamna o să vină, că vreau sau nu, o să fie vară iar!        

...