Să o spun pe aia dreaptă: Penultima Postare!

Înainte să plec la Roma, colega mea Renata, m-a sfătuit misterios, ca atunci când voi fi acolo, să închid ochii, să ascult strada şi să mă gândesc la miile de ani de istorie ai locului; voi înţelege multe şi voi fi inundat de senzaţii.

Visările unui hoinar singuratic

Atunci când s-a strâns capota maşinii, eram pe bancheta din spate, răstignit ca un Isus fericit. Am deschis ochii şi am văzut cum deasupra mea, pe un cer azur de caraibe, se uneau crengile palmierilor, atât de armonius că aduceau cu arcadele mult mai sinistrelor catedrale gotice. În faţă două femei frumoase, bronzate bine şi cu ochelari de soare, trâncăneau în spaniolă şi reuşeau să se audă, chiar dacă urla la radio bachata dominicană. În dreapta era oceanul...

Nu prea luăm decizii. Cu adevărat în viaţă luăm câteva decizi importante, căci restul sunt de regulă consecinţe. Majoritatea nu decid deloc, dar despre aştia nu vorbim aici. Uite, eu de exemplu am decis de câteva ori: atunci când făceam de serviciu în liceu şi am luat de la Mişu Visările lui Rousseau! Am decis când am ascultat gagica de la 11H şi am început să facem teatru! Am decis când am spus că fac istorie, cu orice risc şi până la capăt! Am decis atunci când am făcut grevă în 5 şi am baricadat universitatea cu sârmă ghimpată şi am mai decis atunci când i-am mai spus Te Iubesc...
şi mai decid acum când spun că într-un an mă întorc acasă... în Florida, de tot! Mă pun cu burta pe carte, pe făcut bani şi mai ales: Bag pula, îmi iau barca aia odată!

... eu în Roma, sâmbătă, bucuros de parcă am făcut-o eu...

E genul de moment surprins de titlul unui roman semnat de Murakami care se chiama La sud de graniţă, la vest de soare. E vorba despre o boală psihică, sau o stare, a inuiţilor din Siberia, un soi de eschimoşi. Ei trăiesc liniştit, în ritmul lor ancestral şi nescormonit de nimic, însă la un momentdat, se întâmplă ca ei să lase baltă tot şi să pleacă către vest, brusc, neanunţat, ca un ciborg activat de la distanţă... e poate ce spune şi Jim "The west is the best. Get here and we'll do the rest."

Legenda lui Shimamoto

După ani în care dipăruse pur şi simplu, Shimamoto intră în barul lui de jazz şi îl răpeşte o noapte, o singura noapte într-o cabană în munţi. Acolo cu Nat King Cole în surdină, ea îl impinge în fundul unei canapele cu şemineul în faţă, îngenunchează şi îl ţintuieşte cu privirea ei ascuţită de japoneză fatală. Îi desface prohabul cu mană şi îi scoate penisul în erecţie... urmează un sex oral perfect, cu o ea care lasă celaltă mână să îi intre sub fustă, acolo unde numai necuratul ne ispiteşte să ne gândim. El e gata să uite tot, să lase barul, familia, să rămână cu ea o viaţă... numai că dimineaţă realizează că Shimamoto nu e decât un rezid, o plăsmuire a minţii lui, va să zică: o iluzie. Asta putem citi la Murakami (fără legătură: dacă săritul cu paraşuta e mai bun ca sexul, atunci şi Murakami e mai bun decât Coelho; nu că ar fi greu).

căci femeile iubesc poeţi, dar mai ales profeţi...

Ea/El e până la capăt o iluzie, un avatar perfect şi în cel mai bun caz unul care a pornit de la ceva, de la o pereche de ochi caprui, albaştri sau verzi schimbători! De asta câştigă orice război, de asta nu dispare, de astă şi după ani, cu un sex oral bunicel şi un disc bun, ne face să ne pierdem miţile. Asta pentru că e creaţia noastră, pentru că fără dorinţa noastră ea nu poate exista...
De asta întotdeauna două zile cu ea, într-o toamnă cu frunze ruginii, va face mai mult decât o viaţă cu neroada de nevastă, care sărmana face plăcinte cu mere în foi de casă şi ciulamaua cu smântână şi ciuperci, başca o mămăligă perfectă. Uiţi tot şi fugi cu nebuna în munţii, atât de relaxat, că l-ar face pe bunul Dan să spună percutant: "da bine-nţeles"! Şi de ar fi asta tot... dar o mai aştepţi şi o viaţă peormă...

... tot eu cu Coloseumul în spate, poza justificativă-standard,
înainte de ghiaţă cu ceva...

De fapt asta vreau să zic, smerit, punându-mi cenuşă în cap: că te voi aştepta fie şi o viaţă pe o plajă perfectă în Florida, între palmieri, cu un Capiroska, sau un cogniac cu gheaţă în mână, dansând modest bachata!

Aşa cred că suntem noi, nu putem altfel, pentru că aşa cum ar spune Nea' Bachus: "Viaţa fără poezie e pustiu, Victore!"

Am închis ochii când eram în mijlocul Romei şi am ascultat strada; se auzeau toate graiurile pământului şi toate drăcoveniile inventate de om sau de dumnezeu. La un moment dat însă, din marea de voci cineva a spus textual: Bag pula băăă, eu mă întorc acasă! Ca unui oracol, am mulţumit şi Renatei şi vocii cu accent ardelenesc, am scuipat în sân, am zâmbit şi am înţeles că tare cotlonite mai sunt căile destinului!

...

Scrisoare dintr-o Veneţie Ideală!

UPDATE: epistola răspuns AICI

Dragă Mişule,

Îţi scriu de această dată pentru a vorbi poate despre cel mai delicat, mai intim şi mai important lucru pentru noi: iubirea! În perioada asta am avut mult timp să mă întreb multe lucruri şi să îmi răspund altora, fără ca măcar să năzuiesc să pătrund cu adevărat misterul acestei arte. M-am întrebat ce anume iubim şi de ce iubim, când iubim şi când încetăm să mai iubim, cine e ea şi dacă exită, cât o vom mai căuta şi dacă nu vom obosi odată să tot întoarcem lumea pe dos în căutarea ei!
Ştii, poate că niciodată nu o să pot răspunde întrebărilor de mai sus şi poate că până la urmă nici nu e important să fie un răspuns anume, însă mereu am ştiut că odată pronunţat acel blestemat Te iubesc, ceva fundamental se schimbă în armonia universului. Când iubeşti ai de-a face cu marile energii ale lumii, cu moartea şi cu viaţa, cu un soi de magie neagră sentimentală şi dacă nu eşti suficient de implicat, dacă faci echilibristică, dacă flueri în biserică, rişti să te arzi pe tine şi pe cei din jur ireversibil.

din Before Sunrise, devenit film de cult pentru noi

Pentru asta am ştiut mereu bunule prieten că trebuie să jucăm corect, să stăm cu cărţile pe masă, să aruncăm tot înainte, să riscăm tot, inclusiv viaţa, sentimentele, idealurile, visele! Mereu când am iubit, am iubit până la capăt şi mereu am ştiut că din marile iubiri nu se poate pleca fluierând pentru ca apoi să aştepţi să îţi fie bine. Dintr-un proiect important nu se plecă decât atunci când el e consumat şi ai sacrificat şi ultima fărâmă de energie pentru succesul lui; ei dar să să nu faci asta, cum spuneam odată, reuşeşti să îţi creezi un Gheltz, îţi atragi un blestem groaznic. Cu toate astea uneori, oricât de mult am lupta, oricât de tare am dori, orice am face şi am fi dispuşi să facem, uneori lucrurile nu ies, eşuează, sunt jucate de celălalt.

Îmi amintesc de o scenă din Before Sunrise, când El îi cere Ei pe care nici nu o sărutase măcar, să coboare din tren, cu el, în Viena, o zi! Ea ezita, aşa cum e normal să fie, dar el îi spune despre clipa când va fi bătrână, va ţine nepoţica pe picior şi îşi va trece în revistă viaţa. Atunci, printre o sumedenie de iubiţi blazaţi, şterşi, printr-o sumededie de eşecuri, unul poate chiar în căsnicie, va apărea chipul unuia, care i-a cerut odată să coboare cu el din tren o zi doar în Viena, sau de ce nu în Veneţia! Mereu mi-a fost teamă de acea discuţie cu nepotul meu şi milă de cea care va discuta cu nepoţica ei!

şi un vals al Vienei, de la Adina, cu mulţumiri şi scuze

"Femeile sunt poveşti" am citit la Zorba odată şi mereu de atunci am găsit argumente pentru asta. Uneori sunt intense, alteori uşoare ca un şpriţ, uneori horor, alteori XXX, uneori de război, alteori romantice, uneori SF, alteori casnice, uneori fără sens, alteori profetice, ei bine şi măcar una sau două poveşti de familie. Pe unele le uiţi repede, altele şi după mult timp te fac să scuipi în sân, unele le reciteşti cu plăcere, iar unora continui chiar să le mai descoperi capitole noi. Toate sunt frumoase, dar mereu eşti gata să le laşi pe toate, să le uţi simpla exitenţă, dacă al naibii să o ia, ar fi una atât de frumoasă încât să nu aibă capăt, să rămână o poveste care se scrie continu...
Aşa că din nou în căutarea Ei ridic pânzele amice, de aici, dintr-o ideală Veneţie, confundată din neatenţie probabil cu o Ithaca, către... a 18-a poveste de adormit copii! Şi cât de fericti aş fi să mă opresc într-o reală Genovă; atât de fericit că în prostia mea aş numi-o iarăşi acasă!

Şi acum... să aprindem iarăşi noaptea prieten vechi şi de nădejde! Câtă vreme sunt porturi în lume, cât timp e apă în ocean, bere neagră în butoaie şi ochi sfredelitori pe chipuri de zeiţe păcătoase, să ascundem măcar bine focul iubirilor irosite!

...

2 chestii fără legătură şi uşor incoerente!

Prima chestie: Poporul Meu!

Poporul meu e uşor de recunoscut. Întâi şi întâi e un popor nou, format din tineri, relaxaţi şi liberi. Pe ai poporului îi poţi vedea în aeroporturi, cu ghiozdane în spate, îi mai poţi vedea la festivaluri de film stând în cur, la cântări idie-rock, la Siget ajunşi pentru că le-a spus cineva că e noul Woodstock, la Avignon sau Edinburg unde cu o bere ieftina privesc teatru făcut pe butoaie. Poporul meu nu e bogat, dar zboară mereu, vede lumea, nu ratează mai nimic şi în felul lui e monden; face atât de bine astea că a facut hostelul, low-costul şi undergrundul o modă.

Colegi mei de popor sunt oameni citiţi, care ştiu să vorbească frumos, care fac vreun master pe antropologie politică, sau fie şi din greşeală pe inginerie atomică, dar ştiu că mai e mult timp până se hotărăsc cu adevărat să urmeze o carieră.

Priviţii pe unii cum ştiu să facă muzică şi pe alţi cum ştiu să asculte:

Tot poporul e fără o ţară, adică nu e apatrid, ci doar toate ţările sunt ale lui. Un caz clasic ar fi că s-a născut în Cehia, a facut facultatea în Germania, a muncit o vară şi a băut la Ibitza, are un iubit care vrea să plece în Franţa, mulţi prieteni suedezi şi la vară vrea să danseze în Croaţia!
Toţi iubim plajele, mai ales cele goale de umbrele, trenurile mai ales cele care nu sunt de mare viteză şi toţi vrem să mergem în America fie şi să o putem critica mai bine.
Poporul meu e total antiglobalist, antisocial, dar nu e nici agresiv şi nici anarhist, revoluţia lui se face învârtind o ţigară de tutun, doar pentru că e mai ieftină. Poporul meu iubeşte şi caută marea iubire, nu cred nici în egalitatea femeie-bărbat, nici în alcolul-tutunul-marijuana ucide, nici în aruncând hârtia la coş salvezi lumea şi cu atât mai puţin în ţinuta business... dar e tolerant într-un mod natural. Poporul meu duce în lesă un câine mare şi ascultă muzică bună, nu se laudă... poporul meu creşte şi sper din toată inima să facă copii... să umple lumea de copii.
Când devii parte a lui îi recunoşti locurile, oameni, ideile şi îţi dai seama că nu mai e nişă, accident, excentric, ba că uneşte ţările şi lumea într-o mare ţară.
Poporul meu visează!

Trebuia să îi pun... pentru pălării măcar şi chitările mici... şi pentru mutatul în Franţa...

Aşa cum visează şi tribul nostru... al meu şi al tău! De asta suntem frumoşi, pentru că visul ne face să fim liberi, ne întâlnim cu noi, cu partea noastră luminoasă... va să zică iubim!

A doua chestiune: Orgasme Interzise!
Când un nomad strânge cortul ea cu el puţine lucruri, dar preţioase! Nu e deloc întâmplător că migraori sunt recunoscuţi de arheologi după tezaurele de aur, sau că negustori medievali purtau cusute în haine pietre preţioase. De fapt când nu stai locului eşti obligat să investeşti în lucruri care pot fi adunate în inimă, în suflet, în gând... sau aşa cum cineva drag m-a învăţat, în carapacea ta de broască ţestoasă colorată!
Aşa am făcut noi, aşa am făcut şi eu H., am strans amintiri, senzaţii, ideii, zâmbete, aplauze uneori, poate lacrimi şi planuri... pe toate le avem în căruţă, le dăm un şmotru şi sunt ca noi, o iau de unde le-ai lăsat! Sunt iarăşi bune, gata să crească, să facă loc!

Zilele astea zeii mei îşi întind oasele, mari lucruri stau să se întâmple. Ca de bătălie, oştile îţi ascut săbiile, cântă în jurul focului şi ascultă poveştile bătrânilor ca să îşi facă inimă pentru ce urmează. Aşa e viaţa mea zilele astea, e poezie, e vers divin în cadenţă ancestrală... e iarăşi în lumină.

Un alt fel de Orgasme Interzise... evident câştigă echipa clovnilor:

Zilele astea fac plimbări lunci cu Brumaru şi Mayakovsky, cu Vulcănescu şi Lorca... zilele astea s-a promis redeschiderea nopţilor de Orgasme Interzise. Poate lipsea muza, poate iubirea, poate locul, poate oameni... să putem spune iarăşi: scumpi noştri declarăm deschisă seara în care orgasmele sunt rezervate doar zeilor şi muzelor noastre!
Dar cum ziceam, zilele astea pământul înebuneşte, se aude zgomot de arme... în curând marile poveşti se vor revela! Noroc că am mai salvat în căruţă câte ceva...

...