19 chestii care îmi plac la tine - DESPRE MUZICĂ 1/2

În 1977 au fost lansate în spaţiu sondele Voyager 1 şi 2 pentru explorarea exteriorul Sistemului Solar. Alături de echipamente, sondele conţineau un disc audio făcut din aur, care avea imprimat sunetele Pământului, ale diferitelor animale, fenomene, saluturi în peste 60 de limbi şi mai ales muzică (printre care Chuck Berry, Blind Willie Johnson, dar şi Mozard, Bach, Beethowen). În prezent sondele Voyager sunt obiectele lansate de om în spaţiu, aflate la cea mai mare depărtare... când noi nu vom mai fi existat de mult, ele vor continua să poarte muzica nostră prin univers.

Am făcut o mică investigaţie, fără metodă, dar cu scop precis. Sursa a fost indicativul "views" al Youtube-lui, din josul clipurilor. Artişti au fost ales aleator, iar piesele în funcţie de cifre; făcută în fugă lista aşteaptă multe corecturi, adăugiri:

Britney Spears - Womanizer - 2.264.589
Edith Piaf - Non, Je Ne Regret Rien - 5.734.997
Red Hot Chili Peppers - Snow - 6.985.422
Led Zeppelin - Stay Away to Heaven - 10.013.594
Marlyn Manson - Sweet Dreams - 10.435.647
The Beatles - Yesterday - 10.569.461
The Doors - Touch Me - 11.048.569



Discul de aur al sondelor Voyager

Madona - Give It 2 Me - 14.846.808

Elvis Presley - Always on my Mind - 16.918.640
Cristina Aquilera - Fighter - 18.732.299
Nirvana - Come As you Are - 18.868.217
Metalica - Enter Sandman - 23.365.375
Pink Floyd - Wish You Were Here - 33.012.852
Guns and Roses - Sweet Child - 33.248.406
Queen - Bohemian Rhapsody - 40.735.991
Michael Jachson - Best Ever Monwalk - 47.319.720

Şi acum ţineţi-vă bine:

Selena Gomez (18 ani) - Naturaly - 35.649.581
Jonah Brothers (23, 21, 18 ani) - Burnin'Up - 80.601.466
Miley Cirus (18 ani) - 7 Things - 119.964.810

Înţelegeţi? Lumea se schimbă şi încă repede. Mie îmi e de ajuns muzica să văd asta, dar dacă nu v-a convins investigaţia, încercaţi 16 and pregnant. Lumea se schimbă cu un accent pe biologie, pe coborâre pragurilor, pe dizolvarea lor. O să vedeţi în videoclipurilor zeilor noii lumi, fetiţe cu aparat dentar plangând pentru iubiţi lor şi domnişoare cu ursuleţul în braţe, care îi spun Lui că este insecure.
Dacă daţi timp puştilor de 15, 16, 17 ani, o să vă spună ce drame au trăit ei în amor, o să vă dea sfaturi utile şi dacă aveţi noroc, o să vă spună pe ce site e colega lor de clasă, făcând acele lucruri vechi decând lumea! La vârstele la care noi sărutam, acum în sfârşit se face dragoste, la vârstele când noi bulăneam, acum se fac copii.

Lumea se schimbă şi după mine mai mult în bine, decât în rău. Cred că umanitatea se întoarce cu matricea ei culturală, în limitele biologice, se ajustează, se împacă cu ea. În fapt, dacă nu ţi-ai răspuns marilor întrebări până la 17, 19, 21 de ani, nu prea cred că o să o mai faci satisfăcător la 27, 29 şi cu atât mai puţin la 31. Napoleon spunea că nimic nu a mai învânţat după prima bătălie, chiar dacă aş adăuga eu, a strălucit cu adevărat la Austerlitz, câţiva ani mai târziu.

O să îmbătrânesc pe drum şi o să fiu fericit!

P.S. Chiar dacă nu va gâştiga niciodată, anul ăsta ţin tot cu Germania la Eurovision. Acum e Lena (19 ani), care inspirată poate de sondele Voyager, după ce Îl informează printre altele că şi-a cumpărat lenjerie albastră, spune într-o engleză-germană că asemeni unui satelin: "I’m in an orbit all the way around you"... bravo domnişoară!

...

The way I am...

Încercăm mereu să salvăm lumea, să sortăm gunoaile, să folosim becuri ecologice, să promovăm pe blog campanii pro şi anti, să încercăm cariere în domenii umanitare, să participăm la teledon, să mergem la vot, să platim impozite, să iubim animalele fără stăpân, să donăm 2%, să mergem la concertele caritabile ale Mihaelei Radulescu, să face tot felul de alte lucruri... însă ingrata lumea tot nu se schimbă. Ea ramane tot aşa posacă, ignorantă, ca o calotă glaciară într-o mare tropicală. Dar nimeni nu are nevoie de toate aste; în cel mai bun caz s-ar bucura acel cineva de bani noştri.
Îmi amintesc însă mereu de povestea Sodomei şi Gomorei, unde doar 10 drepţi ar fi putut să le salveze de foc şi pucioasă... dacă ar fi fost de găsit. Atenţie, drept în Biblie înseamnă cel care iubeşte Dumnezeul, aproapele, duşmanul, creaţia divină. Doar 10 oameni, ar fi putut salva lumea şi numai prin iubire, prin curăţenie, prin iertare, prin împăcare, prin generozitate, prin bucurie.

Ei bine poate tocmai de asta pe Strada Îngerilor a devenit miză majoră salvarea lumii; de asta când o să treceţi pe aici, o să vedeţi oameni dansând îndrăcit, o să auziţi râsete de la depărtare, o să aflaţi clovni iubind balerine şi poeţi fericind regine. Pe Strada Îngerilor lumea se salvează nu prin bun simţ şi responsabilitate ci prin bucurie, prin râs, prin dans şi mai ales prin iubire. Pe strada asta sfântă, zeiţe slavone cu ochi verzi aprind stelele pe cer şi adorm fricile.

Ei bine, pe strada noastră buldozere, macarale, pirotehnişti celebri, simpli hamali, ingineri iscusiţi şi chiar vestiţi teroristi buni în demolări ideologice, fărâmă statui vechi, piramide, imperii cu influenţă, cu frenezia unor oameni fericiţi. Dar mai mult decât orice, toţi aceştia, sfidând legile fizicii şi luând în balon geologia, sapă un tunel vârtos, care începe din colţul străzii, de lângă liliacul ăla sacru şi reapare pe lângă Pere Lachaise, aproape de Jim, în luminosul Paris. E un tunel ritualic, dar în acelaşi timp e o poartă către fericire.

Cuz I love the way you say good morning

And you take me the way I am

Poate din cauza teatrului, poate pentru că aduc în vreun fel anume şi misterios, de multe ori am primit cadou de la persoane dragi: clovni. S-a strâns acasă o frumoasă colecţie de astfel de bufoni, giumbuşlucari, măscărici, ghiduşi şi paiaţe. Mă gândeam că poate aşa sunt, poate aşa mă vede lume şi poate nici nu e rău. Însă acum, de numai câteva clipe, zile, momente, acum mai mult ca oricând înţeleg că sunt un om norocos... un caraghios cu nas roşu, un fericit!
Iar de acum, de nu o fi cu păcat, bucuros aş intra în solda, la curtea unei regine blânde. Aş fi clovn bun, aş plange, aş şti să tac, aş ţine în braţe; aş face astea toate şi câte şi mai câte...

Piesa următoare, e arvună pentru angajare, chiar dacă la prima ascultare am urât-o. Zilele astea însă pe Strada Îngerilor se bate din palme în ritmul copiilor din piesa asta, aşa că e esenţial să o ascultaţi şi să învăţaţi ritmul... nasuri roşii primiţi aici!

...

I can die when I'm done...

UPDATE: Aurora Liiceanu spune despre perioada dintre relaţii că ar trebui să fie un "doliu erotic"... (via Andreea)

În istorie perioada care separă Antichitatea de Renaştere e cunoscută drept Epoca de Mijloc, Evul Mediu, sau Veacurile Întunecate. De aproape 200 de ani, specialişti încercă să reabiliteze acestă epocă istorică; până acum însă nu s-au înregistrat progrese majore.

Lumea noastră are cultul fericirii în relaţie şi mai nou pe cel al omului liber, independent, puternic. Atât de mult gravităm în jurul celor două ipostaze, că ieşirea din relaţie devine o veritabilă catastrofă, începutul unui deşert nesfârşit, degradarea în forma ei supremă. Totuşi fără perioada asta dintre, nu putem merge mai departe întregi.
În momente ca astea e cazul să te punem din nou în acord cu noi, să ne recâştigăm, să te calibrăm. E perioada când facem multe lucruri idioate, tâmpite de-a dreptul, dar când în sfârşit dăm telefoanele care trebuiau date, purtăm discuţiile care trebuiau discutate, cunoaştem oameni care trebuiau cunoscuţi. E perioada când trebuie să ne lingem rănile, să ascuţim săbiile, să planificăm iarăşi, să stam cu burta pe hartă.

E dacă vreţi o formă de doliul, dar în forma lui corectă. Adică perioada aia plină de ritualuri, când porţi negru, laşi barbă, faci pomeni şi te ocupi exclusiv de sufletul defunctului. Dar după un timp, lepezi şi barba şi straiele negre, primeneşti casa, schimbi culoarea părului. Parte bună e că atunci când ai ţinut bine doliul şi se face că te iei cu altcineva, nimeni, nici cea mai clefetitoare gură a satului, nu are caz de atac. În fond un mort e un mort, îl treci pe pomelnic, dar nu mai ai de-a face cu mutra lui în veci.

My heroes had the heart to lose their lives out on a limb
Pentru mine chestia asta de mijloc, e vremea în care pui în cutie pozele cu ea, cadourile, amintirile comune şi numărul ei de telefon, o închizi bine şi o sigilezi cu multe rânduri de scoci, cât să reziste în pod neatinsă. Apoi o urci acolo, urmând acelaşi drum, atât de comun că îl poţi face cu ochii închişi; sus îi găseşti loc printre alte cutii, unele mai mari, altele mai mici, unele colorate, altele negre de-a dreptul. Înainte însă să stingi lumânarea, să pui zăvorul şi să cobori, mai priveşti odată cutiile, dar mai ales pe ultima şi oftezi: Nu a fost să fie, poate următoarea!
Într-un fel e un omagiu adus Ei, pe care asemeni vechilor căpetenii vikinge o urci pe barcă, îi aşezi armele şi prăzile de-a dreapta şi de-a stânga şi o trimiţi în larg. Păstrezi tăcerea şi când e suficient de departe, când soare se pregăteşte să apună, ridici arcul, îl întinzi şi trimiţi către barcă o săceată arzând. Atunci, toţi vor şti că o altă poveste de iubire s-a încheiat! Cei din jurul tău vor face roată, te vor purta pe braţe, vor cânta cântece vechi şi vor turna cidru şi bere în pocale, până când totul se va pierde într-o noapte lungă şi înegurată.

Abia după toate astea, te poţi deştepta, merge la rău şi îmbăia cumsecade, strigând din toţi rărunchi că eşti liber şi lumea e a ta. Abia atunci inima poate iar să bată, sângele să alerge prin vine, iar ochi să scruteze în depărtare. Când toate astea se vor fi petrecut şi numai atunci, poţi ştii cu siguranţă că Veacurile Întunecate s-au risipit.

...

Lived in Bars

There's nothing like living in a bottle
and nothing like ending it all for the world

Ca să o înţelegi pe Cat Power e bine să nu te repezi, să nu dai note mai repede decât e cazul, să aştepţi. Domnişoara asta timidă, cu bretonul ei căzut peste ochi, e acolo când te aştepţi mai puţin şi mai ales când îţi e cel mai aiurea.
Nu pot să vorbesc despre Cat Power fără să o aşez de o parte sau de alta a barului şi fără să o imaginez primindu-te cu braţele deschise şi bucurie sinceră. Apoi, nu o pot vedea altfel decât lăsând tăcerea şi rotocoale de fum de ţigară să înlocuiască trăncăneala fără rost. Ea e femeie care atunci când nu mai poţi duce paharul la gură, te adună, te duce acasă, te descalţă de cizme şi te lasă să dormi până dimineaţa, când te va trezi cu jazz şi cafea.
Cat Power te înţelege fără să îţi ştie numele, urăşte dezinteresat femeia care ţi-a făcut toate astea şi te iarnă chiar înainte de a-ţi da voie în patul ei. De la ea ai să înveţi că iubirea nu înseamnă război şi cucerire, ci pace şi renunţare. În faţa ei nu ai să minţi niciodată, iar pentru asta o să îţi păstreze poza în bar, între sticlele de coniac şi wihsky... chiar şi după ce vei fi plecat demult. Îmi place să cred că nu o să îţi declare niciodată iubirea, dar că atunci când în sfârşit va zâmbi, vei şti că ai inima ei pentru totdeauna.
Cat Power e în primul rând o Femeie care iubeşte şi care cu duioşie şi tandreţe vorbeşte despre asta.

Când începe să cânte, glasul ei devine un urlet de felină răpusă, fără ca măcar o clipă flacăra din ochi să dispară. Pentru mine Cat Power are mult din timbrul lui Janis Joplin şi din tristeţea lui Kurt Cobain; însă faptul că nu a dispărut încă asemeni celor doi, o pun mai degrabă pe seama şansei şi mai puţin pe seama deciziilor. Vocea guturală, fumul de ţigară, alcolul, iubirile nebune, poveştile spuse bine şi forţa mişcărilor, amintesc însă (şi nu fac cadouri) de muzica lui Tom Waits.
Pe de altă parte, amestecul sănătos de blues şi jazz sudic, peste fondul country specific Georgiei, cămăşile ei bărbăteşti şi privirea în pământ, roşeaţa obrajilor şi atitudinea de femeie greu de cucerit cu nimicuri, fac din Cat Power o prezenţă fermecătoare, unică... în aşa măcură că dă dependenţă.

P.S. Când am început să adun însemnări în Cutia cu voci şi sunete, am vrut să scriu mai ales despre acele voci şi acei artişti care nici nu au murit intrând în legendă, sau mai rău în uitare , dar nici nu sunt atât de populari încât să intre pe păcătosul mainstream. Până acum Cat Power e singura care le riscă pe amândouă. Pentru mai multe referinţe muzicale: AICI şi AICI.

...

Povestea lui Gheltz

Mahalaua Vadului

Când ajungi în Galaţi, trebuie neapărat de pe Domnească, cum treci de complexul studenţesc, să faci prima la dreapta, pe lângă benzinărie. Acolo o să descoperi, revărsată pe multe străduţe şi alei ce se deschid către Brateş şi Prut: Mahalaua Vadu' Ungurului. Despre ce o face mahala, despre amestecul straniu de urban interbelic şi rural, la doar 5 minute de centru şi despre cum civilizaţia, asfaltul şi prosperitatea pot distruge o cultură, e mult de spus şi cere o dezvoltare independentă...

Dicolo de pitorescul spaţiului însă, acolo trăieşte bunicămea... încă. Bunicămea s-a născut în 1916, aşa că a adunat un amar de ani, pe care dacă o întrebi, mereu îi număr cu 5 mai puţin. Ei bine, dacă Vadu' Ungurului e mahala, bunicămea e prin excelenţă mahalagioaică: înşiră pomenile şi mormântările cu bucuria unui adolescent care merge la discotecă, e datoare vândută la 5 zile după pensie, formează în jurul ei pâlcuri de surate bârfitoare şi transformă chiar şi mersul la pâine (pentru că merge al naibii de mult şi repede) într-o escapadă de jumătate de zi.

Domnişoara Florica (1938)

Bunicămea are în mahala prietenii vechi şi duşmănii de moarte, vendete persoanale şi interese ascunse; bunicămea lipseşte regulat nopţile, nu se dă la o parte de la un pahar de coniac şi e bisericoasă, chiar dacă atunci când o întrebi spune că sufletul e un abur şi că nimeni nu s-a întors să spună. Mai mult, bunicămea e femeia de 90 şi ceva care nu are haine pentru moarte şi nici nu se gândeşte să cumpere. Bunicămea e pentru cartier Madam Florica, chiar dacă o cheamă Eufrosina şi în linii mari e analfabetă.


Madam Florica
Bunicămea l-a îngropat pe bunicămiu acum 13 ani. De atunci niciodată nu a mers la cimitir şi nici nu intenţionează; pomeni nu i-a făcut şi cam tot ce a atins şi iubit el, a înstrăinat la cel mult câteva săptămâni după. Bunicămea mereu a spus că nu l-a iubit şi că a fost salteaua lui, că ea a fost frumoasă ca o actriţă şi că se omorau bărbaţi pentru ea; oricum merita altceva. Bunicămea întotdeauna a privit gospodăria ca pe o puşcărie şi pe copii ei ca pe o penitenţă de care merită să se descotorosească; bunicămea dincolo de toate astea, e o persoană agreabilă, care te poate descoase cu tact şi îţi poate povestii cu bucurie cât de mult a suferit ea sub dictatura Nebunului (a se citi bunicămiu). Dincolo de asta bunicămea nu are poveste; sau aşa credeam.

Bunicul meu P.. (1940)

Ştiam că s-a luat cu bunicămiu pentru că era un rus cu bani şi prăvălii, un bărbat fabulos de 1.90 şi ceva, temut, admirat, iubit, respectat, care a iubito ca un prost, dar care niciodată nu a fost iertat pentru asta... 66 de ani; până a murit.

Gheltz... Gheltz... Gheltz...
Acum câţiva ani, bunicămea privindu-mă cum vorbeam la telefon cu mai ştiu eu cine, a izbucnit în plâns. Am lăsat naibii telefonul şi am stat cu ea, am ascultat-o. Atunci, pentru prima dată, unul din familia noastră a aflat Povestea lui Gheltz.
Gheltz în perioada interbelică, era un tânăr evreu sărac, ca mulţi alţi, orfan de tată, cu două surori; eram muncitor şi onest, amorezat straşnic de Florica o fată tot săracă, dar al naibii de frumoasă. Din puţinul lui îi făcea cadouri, îi oferea flori şi o purta pe la balurile muncitoreşti, sioniste, sau de cartier. Florica îl iubea al naibii pentru toate astea, dar mai ales pentru că împreună căştiga coroniţa de Regină Balului... negreşit.
Numai că Gheltz a plecat la armată... 3 ani. Între timp a apărut bunicămiu, băgat pe gât de mama ei... şi ea, Florica, a zis DA. Aşa s-a pogorât blestemul asupra lor.
Cu venirea comuniştilor bunicămiu a sărăcit, iar Gheltz a emigrat ca orice evreu în Statele Unite, unde probabil s-a chivernisit binişor. De atunci, sunt sigur că de câte ori se priveşte în oglindă, bunicămea se vede cu o coroniţă în cap. Se face însă că DA-ul ăsta al ei a însemnat un iad măcar pentru copii ei, pentru bunicămiu, Gheltz, nevasta ăstuia, copii lor şi câţi alţi în plus, dar în primul rând pentru ea, pentru Florica... un iad pentru că ea, din prostie, sau dintr-un pragmatism îndoielnic, a decis prost.

Scurtă încheiere
Am spus Povestea lui Gheltz pentru că sub alt nume, o văd reprodusă în viaţa multor oameni nefericiţi, trişti, banali şi în general în orice fericire livrată sec, sub masca unei familii, a unor copii nevinovaţi şi însoţită de cele mai multe ori de o stupidă prosperitate... Frica de fericire, prostia şi pragmatismul, într-o formă sau alta face mai mult rău decât 1000 de războiaie mondiale. Aşa că, ar fi bine cred, mai devreme sau mai târziu, să forţăm destinul, să riscăm şi măcar să eşuăm, dar să eşum încercând să fim fericiţi.
Povestea lui Gheltz e până la urmă povestea marilor iubiri irosite pentru nimic şi dacă vreţi un advertisment: nu lăsaţi Gheltzi să vă scape!

P.S. În vremea războiului, chiar dacă i-a supravieţuit, Gheltz s-a văzut de partea victimelor acestei monstruase construcţii, în vreme ce bunicămiu se afla în cealaltă tabără ca lider legionar (aşa cum am aflat din dosarul de urmărit al fostei Securităţi comuniste); după război însă poziţiile aveau să schimbe iute. La distanţă de aproape 70 de ani, poate ca o compensare, mi-am ales ca spaţiu de cercetare, studiile ebraice şi istoria recentă a evreilor.

...