Sabaticul Junkie

Pe vremurile tinereții mele compulsive și impulsive (diferită de tinerețea progresistă pe care o trăiesc acum) îmi visam un an sabatic departe de familie, prieteni, chestii cunoscute, obligații, responsabilități. Ceva similar reveriilor lui Rousseau, stoicismului lui Henry David sau idioțenieie devenite cult a lui Chris McCandless.  
Vasăzică o perioadă de golănelă dârză, de vagabondaj și mai înrăit decât deja practicam. Nu am găsit niciodată tupeul să fac dreptate visului ăsta și vis a rămas. 

Între tinerețea aia bezmetică, care ar fi zburat 12 ore ca să se holbeze la un piept generos și prezent: lumea s-a schimbat. Cu un swipe up piepturi generoase curg valuri pe Tik-Tok. Pe Instagram tineretul compulsiv de acum își prezinta ceea ce se chema pe timpuri: hainele de duminică, uneori împreună cu camera mare de la strada. Pe Facebook e și mai rău; chiar dacă nu mai sunt deloc tineri: bătrânii au apucături copilărești. 

Și uite așa arc în timp mi-am spus că e timpul unui alt sabatic: virtual. Mi-am suspendat conturile, am spus adio piepturilor tinere și primitoare, hainelor de duminică și dus am fost. Prima luna a fost ok... sevraj. A doua luna... denial și relapse. Acum pot să zic în fața celor mai intimi colegi de călătorie: Salut sunt Haiawatha și sunt Social Media Junkie. În loc de Sabatic am descoperit că sunt dependent de o chestie care nici măcar nu exista până de curând. 

Speranță însă există. Mai mulți oameni m-au căutat analogic în ultima perioadă decât în ani pe virtual, am început să citesc mai mult, să am timp, inclusiv pentru Rousseau... 

Și totuși sunt indivizi celebri răposați care au conturi virtuale funcționale de parcă sunt nemuritori. Întrebarea este: ce fac acum pe blog e de fapt încercarea mea de a atinge nemurirea, sau doar un alt relapse?   

...

Tangouri, moldovence și frați

Tangouri șmechere și țigări poștite. Șprițuri cu apă minerală și discuții la scară. Vama e de cacat, da abia aștept să mergem la Expirat. Și apoi ce te faci cu moldovencele... Fotbal și semințe, 2 shaorme... și un capucino.

Cine zice că nu îi e dor de Romania minte ca un super nesimțit. Țara aia e șmecheră, mai ales vara, când ești turist. Când stai vreo două săptămâni și o arzi cu oameni de ăia super faini, oameni buni de stau la porțile raiului cu pâine și sare. 

De asta 3 milioane de romani tot vin acasă și nu se duc pe Cote d'Azur, la Miami, Santa Monica sau Malibu. O lună pe an în august Romania e pentru expatriați ca Mecca pentru musulmani. Odată pe an faci o epilare braziliană, îți faci unghiile, cumperi cadouri și mergi acasă. În august 3 milioane de români merg în țara aia de la capătul Imperiului, sa își fu_ă mașinile, bani și timpul pentru restul de 15 milioane de frați care încă nu au plecat încă.

...

Băi îs tot aici...

Have I lived enough?/ Have I loved enough?

...have I come to any conclusion?

Câteodată cel mai bun lucru pe care îl poți spune despre ceva care se încheie: e doar că i-ai supraviețuit! Cam așa e și cu 2016, care cât pe ce să nu se mai termine.

Asta după ce săptămâna trecută pentru a doua oară în doar câteva luni moartea mi-a zâmbit frumos. Elegantă de altfel, într-un Mustang roșu a aterizat pe capotă.

Unul câte unul, cu zecile, iar alteori cu miile și zecile de mii oamenii mor. Boli, ploii de bombe, cu noimă sau în accidente, în New York, Timișoara sau Alep moartea bate la ușă... iar uneori pică din cer. 
Și rar, când te aștepți mai puțin e rândul cuiva drag să plece. Și rămâi gol, tâmp că nu poți face nimic. Pentru că în general pe cât de aiurea e pe atât de puțin știm și vorbim. De parcă e o mică rușine, o acoladă.

Așa cum ani în urmă, împins de familie m-am dus să iau viza de Germania în loc să merg la mormântarea lui Tataie. Iar mai târziu aici în State, am aflat despre bunicămea Florica 2 săptămâni mai târziu. 

Ciudat cum ai mei au considerat peregrinările fiului mai importante ca dispariția părinților. 

Una peste alta îs tot aici și cu excepția Golfului Persic și autostrăzilor americane 2016 a fost un an în regulă. De la 2017 vreau însă alte lucruri. Mai mult ca orice o să pun mana pe telefoane și o să bat mai des la tastele astea, bețiile cu oameni buni vor fi mai ritmice, iar poeziile de amor rușinos, florile de sezon și nopțile albe au să fie livrate cu cadență... pentru că nu știi niciodată ce o să aterizeze mâine pe capotă.

și Bunul Domn David

...

La sud de graniţă

O căruţă de idei şi nici un chef să le mai vând uşor! Am devenit un pesimist în limba noastră şi fericit în limbi străine! Albert îmi spune pe Skype: OPEN THE DOOR, iar ei toţi se mărită în statusurile de facebook. 

În babilonul perfect, printre renegaţi şi regăsiţi, îmi recâştic la pas umanitatea, libertatea şi liniştea. Sunt iarăşi Haiawatha!

 

...

Curţile mele constituţionale

O vreme am crezut că dreptul de a mă judeca îl au doar fetele frumoase cu părul creţ; ele să fie, ziceam eu  marţial: curţile mele constitunţionale. Aveau ceva dramatic, ceva din aerul grandios al statuilor de marmură, alea cu legături la ochi şi ceacâie în mâna dreaptă. Numai că domniţele mele, asemeni suratelor lor reci cocoţate pe faţadele curţilor de judecată, fie refuzau să vorbească, fie atunci când o făceau, alegeau să mă trăsnească cu sentinţe draconice, absurde.
De asta am căutat să transfer puterea asta despotică, grupului mult mai coerent şi de departe mai vorbăreţ al prietenilor, al fraţilor în alegeri. Lor le-am încredinţat dezbaterea destinului meu şi am făcut asta în nopţi lungi cu lumină puţină, mult alcool şi cuvinte alese. Aici însă deciziile picau iute, categoric, fără nuanţe, seci. Toate îmi erau favorabile însă, toate decretau în argoul juridic: NUP (neînceperea-urmăririi-penale)! Da, mi-am iubit prietenii şi cred că de cele mai multe ori şi ei pe mine, sincer!         

Curtea cu juraţii...

Totuşi, după cruzimea primelor şi indulgenţa ultimilor, a mai fost un pas până la descurajare, la neîncrederea în dreptate, în clarificări. Nimeni sub soare se părea că nu mă putea lămuri când orbecăiam, când alegeam bine, când pierdeam direcţia, sau când mă trădam.    

Am rătăcit apoi, pe la tot felul de curţi naţionale şi internaţionale, pe la judecători tereştri şi chiar extratereştri... am strans jurate oacheşe cu ani puţini în buletin, dar mulţi de experienţă şi am pledat în faţa unor domni spicuiţi, cu aură de magistrat. Fie şi aşa, cărările justiţiei au rămas întortocheate, asemenea unui labirint.
Aşa se face că răspunsurile, confirmările, sfaturile, dojenile, am încetat să le mai caut democratic. Instanţele au devenit cu timpul din ce în ce mai personale, legile din ce în ce mai vagi, până la estompare.
Pe zi ce trece am devenit, din punct de vedere juridic, un  fapt abominabil. Am ajuns să fiu un om fără lege, un nelegiut, sau dacă vreţi, am ajuns să fiu mai presus de lege.
Timpul m-a făcut să fiu măsura propriilor alegeri şi situaţii, norma întruchipată. Justiţia a devenit astfel, un lucru intim, empatic, pus în slujba propriilor idealuri, a propriei fericiri, un instrument de eliberare personală...

P.S. Mâine mă pun iarăşi la drum, drum lung cu destinaţie gingaşă ca ochii de furtună! Creţele ar fi decretat despre asta, că nu e decât o altă vanitate, o infatuare, în timp ce prietenii  m-ar fi sfătuit să beau şi pentru ei. Oacheşele cu puţini ani în buletin m-ar fi implorat să le iau cu mine, iar domnii bine, ei bine ei m-ar fi sfătuit să cumpăr un CD de muzică faină şi să îl ascult acasă. Eu însă, nelegiuit cum sunt, voi pleca oricum, asta doar şi pentru simplul fapt că Justiţia fie ea oarbă, nu e nicidecum fraieră... şi chiar dacă e greu de observat când priveşti statuile alea legate la ochi, e încă o femeie tânără, cu sfârcuri tari şi idei măreţe!  

...

To ancient evenings and distant music

Azi m-am gândit la acasă, la iubire, la ce am lăsat în urmă, la ce am, la ce am pierdut pentru totdeauna. 

Plouă zgomotos şi tragic...

Citesc despre cavaleri medievali... despre cum erau trimişi de acasă pentru a nu împărţi averea cu fratele mai mare. La vârste mici, fraţi le deveneau alţi cavaleri, părinte noul patron, iar bogăţie doar ceea ce obţineau cu sabia. Uşor de înţeles cum au construit Europa, de ce au cucerit Ţara Sfântă. 

Palmieri au puţine crengi, dar mari. Când pică una, zici că e un întreg copac, iar ploia asta nu ajută deloc.

Bunicămea aia care cu Gheltz a murit acum aproape două luni... 3 ani înainte să facă 100! Cred că a dezamăgit pe toată lumea, inclusiv pe ea. Au îngropat-o lângă bunicămiu, chiar dacă eu aş fi adus-o în America, să traiască viaţa veşnică lângă EL.   

Ploaia s-a oprit, iar sticlele de Budweiser s-au aliniat de bătălie pe masa mea, ca floarea cavaleriei franceze... mâine o să fie iarăşi soare, mult soare... ca în Ţara Sfântă!

...

Limba noastră

În ultima vreme am serioase dubii legate de acest blog şi mai larg, de ideea  unei blogosfere în limba română. Pe scurt: la ce bun? 

Că suntem o cultură mică, fără anvergură şi cu o limbă vorbită doar de nativi, ştiam de multă vreme. Nimeni nu a dovedit-o mai limpede ca elitele noastre, mai toate împlinindu-se în alte graiuri şi mai ales în alte capitale, cât mai depărtate de Bucureşti.

Cum am spus ştiam toate astea, ştiam că a scrie în română înseamnă a te adresa câtorva milioane de oamneni, în timp ce a scrie în engleză înseamnă a te adresa câtorva miliarde. Ceva însă s-a schimbat, s-a agravat. 

o fotografie fără relevanţă, dar al cărui mesaj în engleză, pariez că îl înţelegeţi

Nu mai înţeleg de ce e bine să scrii într-o limbă pe care o rosteşti doar acasă şi pe care cu siguranţă nu o vei mai folosi în dezvoltarea ta. Un exemplu indirect, e că mai bine de jumate din cei care vin în Călătoria mea, folosesc în comunicarea cotidiană: italina, spaniola, engleza, germana, sau mai ştiu ce altă vorbă. Ce e şi mai absurd, e că mai toţi mânuiesc o română splendidă.   

Senzaţia e că rapid devenim un fel de degeneraţi cultural, care trăim în anumite lumi, de regulă occidentale, dar continuăm să ne adresăm unei alte lumi plăpânde şi nesemnificative, care poartă numele de românitate. O românitate pe care  ultimul recensământ a arătat-o în sfârşit într-o accelerată dezagregare. 

Nu spun că îmi voi închide (iarăşi) blogul; zic doar că nu e uşor să găsesc resurse pentru a scrie aici... aş fi intersant să aflu ce credeţi! Se pare că niţel consiliere/terapie mi-ar prinde bine!    

...

Ursa Mică

Cineva mi-a spus că nu e mod mai înţelept de a încheia frământarea unei zile, ca acela de a privi cerul. Să admir alcătuirea armonioasă a spaţiului şi să înţeleg că legi mai mari ca mine mută lucrurile în univers. Abia asta, spunea el degajat, e o cumsecade preocupare a unui om decent şi un semn al traiului său tihnit. 

7:00 AM fără Ursă, dar cu Lună

Tot mai des îmi propun să fac asta, semn probabil al grijilor care se înmulţesc; ori poate al anilor care reuşesc nu doar să mă îmbătrânească ci să mă facă şi cu un strop mai înţelept. 

Aşa se face că aseară am descoperit, după 3 luni de holbari inimoase la astre, locul Ursei Mici pe cer. Fiind alte coordonate geografice, harta cerului chiar dacă aceiaşi, capătă aici o altă înclinaţie. Acum Ursa mea nu mai e în centrul bolţii cereşti, ci retrogradată aproape de pământ, spânzurată deasupra unor palmieri.     

7:01 AM

Nu ştiu dacă privitul stelelor îmi potoleşte frământările, dar ştiu că următoarele seri am de găsit Ursa Mare. Şi asta înainte de a-mi pune la treabă telescopul... ăla primit de Crăciun. 

Vom reveni curând cu noi informaţii!       

...

Ally McBeal

Îmi amintesc că Ally McBeal se termina de regulă într-un bar. Acolo, după o săptămâna  lungă, după procese şi răfuieli, toate personajele îşi găseau liniştea, relaxarea. La un loc amanţi şi duşmani, colegi şi prieteni, toţi aveau un final de săptămână cumsecade, cu licori tari, muzică live şi discuţii aşezate. 

Zilele astea mă macină gândul unei astfel de extra-ore săptămânale, sau măcar a unei extra-zile alocate anual, pentru o cinstită întâlnire cu personajele importante de peste săptămână, de peste an.
Îmi şi imaginez un rum sorbit în faţa unui ex care recunoaşte beneficiile despărţirii de tine, completată însă de propria mărturisire a multiplelor infidelităţi; pe fundal şeful ar silabisi o piesă de karaoke. Seara s-ar încheia cu o bere oferită de cel căruia i-ai împrumutat cei mai mulţi bani fără să îi mai vezi şi de un dans cu bârfitoarea locului.

Poate că vieţile noastre ar căpăta astfel atât de necesarele armistiţii, sau ca în basme, ar păşi pe tărâmul magic al păcii şi înţelegerii... măcar la zile festive.

a se trece peste primele replici,
rostite în limbi pe care nici eu nu le mai recunosc:

...

Tiramisu

În Mica Italie în care trăiesc de ceva timp, am aflat denumirea acelei senzaţii, a iubirii în care te pierzi, a călătoriilor în care arunci harta, a construcţiilor ingineresc năruite... a direcţiilor revelate. Şi aşa cum numai europeni sudici pot oferi definiţii, aceasta vine sub forma unei prăjituri, a unui desert, unul toscan cu nume de stare, de fericire... o fericire pe care cred că am trăit-o şi eu cândva şi pe care niciodată nu am încetat să o caut: Tiramisu (Aruncă-mă în sus!).   

Sunt clipe când tot ce ai de făcut e să închizi ochii, să mergi pe mâna destinului şi să spui mulţumesc. Dacă nu ai face asta, seniorul meu amic Mike te-ar avertiza: God can squeeze your balls in a second!

Casa de vacanţă a lui Dumnezeu

 ...

Cast Away

Broscuţele ţestoase
Pentru marile popoare ale lumii, cele vechi de mii de ani, noţiunea de patrie are cel puţin două nuanţe. La evrei, greci, sau chinezi diaspora uneori devine al doilea centru al universului lor.
Aşa se face că sărbătorile chinezeşti sunt la fel de efervescente în Shanghai ca în chinatownul din Toronto, bisericile ortodoxe din Chicago rivalizează în splendoare cu cele din Salonic, iar alături de Jerusalim, New Yorkul  sau Londra pot fi socotite liniştit noile capitale ale Israelului.    

Broasca Mea Călătoare: model şi muză

Ceva ţine atât de vii aceste comunităţi, încât pot rezista chiar şi atunci când ţara nu mai există, e ştearsă de pe hartă lumii; deloc întâmplător fiecare din cele trei popoare au o vechime de măcar 4000 de ani.
De vină e poate faptul că fiecare dintre ei poartă o patrie în ghiozdan, exact ca broaştele ţestoase cu ale lor case purtate în spinare.

Naufragiaţii

Privind de departe România, mulţimea de prieteni şi rude plecaţi de acolo, dar şi ceilalţi rămaşi, nu pot să nu observ opusul aceluiaşi fenomen. Atât de uşor ne integram, ne lăsăm cuceriţi de minunile lumii, de farmecul altor culturi, încât ne risipim în marele ocean al existenţelor dezrădăcinate, fără ancore şi fără hărţi de întoarcere. 

Dar mai ales atât de aspru de judecăm, încât cei plecaţi devin simpli trădători, iar cei rămaşi nimic altceva decât laşi. Niciunii nu sunt demni de respectul celorlalţi, în aşa măsură încât primii îşi pierd definitiv patria, iar cei din urmă şansa unui al doilea cal la căruţă, poate chiar al celui de-al doilea membru esenţial sprijinului.

"Willson the Volleyball" naufragiind din nou

Toate astea se petrec chiar dacă ştim că Herta Muler şi Eliade, Brancuşi sau Enescu au reuşit să se impună şi pentru că erau în marile capitale culturale ale lumii.
În timp ce 20 de milioane de români sunt prizonieri în România, cu un sentiment de reală claustrofobie, alţi 6-7 milioane navighează fără direcţie, conştienţi că acasă a dispărut pentru totdeauna.

muzică primită de acasă, de la buna A:

 

...

Nu se mai poate!

Mereu am avut un dinte împotriva interzicerilor de tot felul, mai ales când acestea îmi pun la îndoială discernământul, sau calitatea alegerilor. Chiar şi în Ţara Tuturor Posibilităţilor anumite asemenea restricţii mă fac să mă crucesc şi să mă declar nesatisfăcut de justificările care le-au activat. Două în mod special mă calcă pe nervi:   

Prima restricţie: alcoolul în spaţii publice este interzis tinerilor sub 21 de ani

Ori cum spune plină de năduf Sarah (îmi place numele ăsta şi trebuia să îl scriu aici) până la 21 în US poţi să conduci maşină, poţi să te măriţi, să faci copil, poţi să îţi cumperi arme, să faci stripteas şi să joci în filme XXX, ba poţi chiar să mergi la război, dar nici în ruptul capului nu ai dreptul să bei. A se nota că Sarah are 19 şi nu a spus chiar "ruptul capului".

Să nu bei e una, dar legea atrage o serie întreagă de alte limitări, nu poţi intra într-un club unde se consumă alcool, deci mai pe nicăieri, nu poţi lucra într-un bar, restaurant etc. Numai tânăr de 19 sa nu fii... şi fără ID fals!

Briant Park (6ave/42st)

A doua restricţie (pot paria că e preferata Mishului meu): fumatul în parcurile publice este interzisă

Deocamdată numai în New York; sună de parcă nu ar fi suficient. A se nota că nu sunt fumător.
Poate începe o discuţie lungă şi aprinsă pe tema asta, aşa cum de regulă purtam cu dragii mei prieteni de cealaltă parte a Oceanului. Ce m-a enervat însă a fost tocmai forma shic şi plină de grija la adresa sănătăţii şi stării mele de bine, în care mi s-a prezentat interzisul fumatului: acesta este un parc în care mirosul florilor nu va mai fi viciat de cel al ţigărilor.

Dacă aşa salvăm planeta şi trăim mai fericiţi, e bine! Însă eu cred că aşa doar pierdem vremea şi intenţionat sau nu, atenţia noastră este mutată pe subiecte false!

...

Româncele

Chiar şi departe de casă, continui să aud vorbindu-se la superlativ despre frumuseţea româncelor. 

Multă vreme am crezut că e doar un mit, dar când am auzit atâţia oameni în atâtea locuri laudându-mi compatrioatele, m-am văzut obligat măcar să iau în calcul ideea. Numai că din clipa aia mă tot frământ să aflu explicaţia, motivul: de ce româncele sunt considerate foarte frumoase?

O explicaţie anemică o găsisem în diversitatea genetică a poporului român, în mixul de populaţii şi de teme rasiale care au vânturat mii de ani plaiul carpatin.  Puţin de ici, puţin de colo s-au ales domniţe oacheşe... mă gândeam eu ca Moromete.

Asta până azi, când singur pe el ca orice britanic de rasă, B. mi-a spus că frumuseţea femeilor  spune mult de fapt despre selectivitatea bărbatului român.

Vasăzică nu ele, ci noi suntem răspunzători...
Ce să mai, am clipit şi m-am fâstâcit la auzul complimentului, aşa cum s-ar îmbujora o adolescentă la o privire aruncată de un bărbat frumos pe sâni ei abia înmuguriţi. Brusc România îmi devenise mai simpatică!

...

Flutură în vânt...

Zilele astea am văzut Tramsformers: Dark of the Moon (3D), probabil cel mai prost film parcurs de mine până acum. La final Optimus Prime vasăzică robotul-camion, şef al maşinăriilor prietenoase ţine un discurs sentenţial... având fireşte pe fundal desfăşurat un splendid steag american.

Coconul Optimus Prime (camion în viaţa civilă)

Filmul idiot, însă scena m-a făcut să mă gândesc că America nu e de fapt realitatea de fiecare zi, nu e doar o ţară.
America e o idee şi încă una importantă, un vis format din vise mai mici, care parafrazându-l pe Delavrancea nu e a trecutului, nu e nici a prezentului şi cu siguranţă nu e a zilei de mâine. America e pur şi simplu viitorul şi pentru asta aparţine în exclusivitate copiilor care cu Optimus Prime în mână, cel cumpărat cu sacrificii de părinţi, se emoţionează auzind discursul şi văzând steagul fluturând. Toate astea independent de naţionalitatea puştiului. 

Aşa se face că numai eu şi Louis am rămas treji tot filmul, el însă pentru că de mic e un mare fan. Restul găştii noastre internaţionale a dormit la propriu în scaun, după prima jumătate de oră. Au fost treziţi însă la final de aplauzele restului sălii, semn că ceva fundamental le-a scăpat.

...

Missing

În traiectoria oricărui om întreg vine un moment în care trebuie să meargă în pădure, în peşteră, pe mare... Are de trecut o linie şi nu poate face asta decât singur; asta pentru a reveni mai apoi întreg, gata de luptă. E o călătorie spirituală, o anume cale pe care trebuie să păşească şi să o urmeze până la capăt. Însă mai mult decât o rătăcire, totul devine aici o împlinire, o ieşire de cocon, o deschidere de aripi. E clipa dintre cristalizarea proiectului şi începutul marilor poveşti.

Probabil de asta un gând bun îmi flutură prin minte acum şi o inimă uşoară îmi atârnă prin piept. Lucrurile se arată simple, răspunsurile la îndemână, iar rezolvările după colţ. Uneori câte o trompetă mai purie îmi umple seara, iar norii se risipesc dezvelind harta stelelor. În plus, e mereu Oceanul care îmi şopteşte că de acum nu am de ce să mă mai tem.

...

Pursuit of happiness

"All men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness"

United States Declaration of Independence

Primii oameni care s-au gândit să nu mai hoinărească, să cultive plante şi să construiască un bordei durabil, au trăit în neolitic acum aproape 10.000 de ani; omul avea însă în spate alte 2 milioane de ani de existenţă nomadă.

Aşa a început perioada pasivă a existenţei noastre, care ne-a învăţat să aşteptăm ploaie pentru recoltă, să construim garduri şi să lăsăm fiarelor sălbăticia. Şi probabil a fost bine, având în vedere că eu mă găsesc acum tolănit în pat, tastându-vă şi bând Coca-Cola rece.    

Însă tot atunci am început să avem ceva de pierdut. Instinctele care ne ajutau să prindem mistreţi cu suliţa au anchilozat, iar mentalul nostru s-a fixat geografic. Şi asta mai ales din vina lucruri neînsemnate, imposibil te pus în căruţă, în desagă, de purtat cu noi. De pe atunci am început să trăim cu obsesia statorniciei, a căminului, a punctelor imobile. Atunci angoasa a picat între noi ca o nicovală.

Însă 2 milioane de ani nu se pot şterge cu buretele şi de asta uneori ne apucăm violent să dărâmăm, să risipim, să alergăm. Asta noi oameni moderni chemăm: libertate. 

De notat este că practicată cu metodă şi pe termen lung, în condiţii optime, libertatea asta poate deveni fericire, sau oricum e un indicator bun al ei.

Aşadar, antropologic vorbind, subsemnatul e pe cale să reînnoade legătura cu cei 2 milioane de ani de tradiţie, riscând inconştient să fie fericit!

de la şefa de camin G şi bună colegă Ela:

 

...

Egal - Egal

Cred că adevăratele confirmări le poţi avea doar între egali. Poţi construi doar împreună cu ei şi mai departe, nu poţi iubi altceva decât un egal. Poţi străluci, poţi sparge carapacea, te poţi împlini doar având de mână cu un egal. De asemenea, nu poţi fi egal cu tine până nu eşti egal cu iubitul, prietenul, colegul. 

Ei bine de asta cred că fericirea e imposibilă fără egali. Atât doar că în lume sunt puţini şi greu de găsit; probabil de asta şi fericirea e atât de greu de atins. Dar  tocmai de asta cred că merită căutaţi!

Eu unul nu am încetat o clipă să îi caut; asta chiar dacă sentimentul e uneori că la fiecare nou descoperit, alţi doi pică. Pe unii eu chiar îi ştiu, dar ei nu vor să recunoască şi se complac în inegalitate. Eu continui să le ţip în faţă, chiar dacă ei mă urăsc sincer pentru asta. De asta uneori nu am încotro şi las unii egali în urmă.  

Şi ca să fiu mai aplicat, de asta cred că aţi citit asta şi altele de aici şi de asta vă citesc şi eu;  pentru că undeva adânc rezonăm. Şi mai mult, probabil de asta şi scriem aici; pentru ca în final, fie şi numai în infinitul spaţiu virtual: să ne putem auzi şi în final să ne putem regăsi.

o piesă de la o tănără domnişoară pe care o cunosc doar virtual:

 

...

La melacolie...

Mereu am crezut că timpul rezolvă lucruri. Timpul vindecă răni, ne face să uităm, naşte oportunităţi, aduce noi experienţe, alte chipuri! Timpul permite mereu să o iei de la capăt, să refaci, să îndrepţi şi bineînţeles timpul înţelepţeşte, învaţă, iluminează. 

Zilele astea mi-am amintit de Ionica; ea zicea că timpul de fapt nu aduce nimic bun, el doar trece. Pe atunci părerile ei mă scoteau din sărite şi sincer cred că nici ea nu era foarte comodă cu ele, nu o făceau mai fericită. M-am făcut mare însă şi am ajuns să cred şi eu că timpul de fapt e cea mai parşivă fustă în spatele cărei ne putem ascunde.

foto cu ceas, executată de subsemnatul

Aşteptarea, tergiversarea, amânarea devin treptat cele mai importante argumente ale noastre, scuza perfectă. Am devenit astfel maeştri la a masca capitulări în spatele tărăgănărilor şi fricile cele mai meschine, în spatele păsuirilor nevinovate şi perfect justificabile!

De fapt totul e pe dos: maine nu e nimic, totul e acum! Tot ce avem, tot ce reprezentăm e aici, imposibil de proiectat! Dar ştiu, nimic nu e mai descurajant ca asta! 

Iubita mea însă adoră ceasurile, iar eu încep să nu mai am timp!  

            

 

...

Geronimo

Love gives you wings. It makes you fly. I don't even call it love. I call it Geronimo. When you're in love, you'll jump right from the top of the Empire State and you won't care, screaming Geronimo the whole way down. Jerry Fletcher (Mel Gibson) - Conspiracy Theory 

Geronimo lider şi simbol al luptei pentru libertate

Pericolul mereu s-a ascuns în lucrurile mici, în rutină, în chestiile călduţe. Îmi e din ce în ce mai frică de detaliile cele mai nevinovate, de perdelele de la geam, de mâncarea făcută de mama, de relaxarea dată de o gaşcă de conjunctură. Începe să mă crispeze gândul că zilnic fac zeci de kilometri, fără a ieşi din oraş; zi de zi simt că devin tot mai static, în timp ce lumea prinde o viteză tot mai mare.
De asta simt că e vremea să deschid iarăşi cutia, să scot sabia şi să încep să o ascut; încă mai zâmbesc, încă mai urc în maxi-taxi, încă mai răspund la telefon... dar cine va privi atent o să observe în colţul gurii, abia schiţat, un rânjet. Se apropie clipa, când voi răsturna iarăşi mesele, voi zdrobi statuiile cu paloşul şi voi pune foc castelului... ce mai sărbătoare o să fie!

Am să rămân iarăşi cu drumul, dragostea şi prieteni, fie ei şi împrăştiaţi în lumea largă! Am să închid din nou ochi şi cu braţele deschise, voi plonja în gol... şi voi putea striga iarăşi: Geronimo!

P.S. Operaţiunea de eliminare a lui Bin Laden a purtat numele de cod Geronimo. Aşa se face că de acum numele celebrului luptător apaş - care în locul capitulării în faţa americanilor, a ales să se arunce de pe stânci - va rămâne lipit de imaginea unui prosper criminal arab instruit de CIA!   

...

Ţara mea

Ghiveciul perfect între kazaciocul slav, peşcheşul otoman şi furculisionul occidental, pe scurt: România, e unul din cele mai idioate locuri de pe pământ. Printr-un joc tragicomic, barza mea m-a basculat tocmai aici; acum nici măcar nu ştiu dacă să o înjur sau să o pup.

în Ţiglina, acum vreo 3 ani

Ţara asta a mea, strâmbă încă de la croire, e genul de chestie care nici nu te omoară, dar nici nu te lasă să trăieşti. România e ca o o nevastă care sare gardul la vecin, dar când îţi sufleci mânecile să o baţi, contraatacă cu o ciulama perfectă. 

Dacă o laşi pentru alte zări, te prinde din urmă şi ajungi să te stafideşti de dorul ei; dacă rămâi ajungi să îţi blestemi zile grele şi afurisite, iar la beţie să îţi alergi plozii prin curte.  

În plus ţara asta cretină, e plină de nerozi dominaţi doar de instinct şi nevoi primare. Măi da apare câte unu'  care te face să scoţi leafa din buzunar, să o pui pe masă şi să zici: de băut pentru toţi.

Şi mai e ceva, suntem foarte buni, plini de talent şi geniu. Atât doar că asta se aplică  pe distanţe scurte, individual şi eventual când suntem în alte părţi ale lumii. 

 

Asta e România mea, cea mai solidă incoerenţă, un profund abces cultural, genetic, istoric, social şi economic. Aşadar o ideală supă primordială pentru excepţie şi excepţional, dar un la fel de arid deşert pentru regulă şi construcţii funcţionale. 

Eu însă de mic sunt un patriot... mai ales că ador ciulamaua!

P.S. Îmi tot frământ mintea, pentru că nu mă dumiresc cum naiba primul sfat "afară", spus tot de români e invariabil: să te fereşti de români!.

...