Ce prostie 20-20

E o modă acum să faci printuri ale palmelor și piciorelor și să le agăți pe pereți. Foarte mișto ca un fel de paleo peșteră.

 

Așa e și anul ăsta 2020 care ne arată măsura a ceea ce am ajuns să fim: ură, ambiție, frică, angoasă, vanitate, simplificare. Dacă știrile ar fi pereții caselor noastre am vedem doar urma palmelor și tălpilor noastre. 

Ca într-o poveste polițistă fiecare mânuță, piecare tălpig și piciorog se adaugă ca o dovadă a crimelor pe care le facem zi de zi. Mai întăi am umplut pereți peșterilor cu labele noatre, am umplut apoi copaci și orașele, apele, cerurile și am ajuns să ne putem amprentele pe fețele celorlați, să ni le tatuăm pe piele și mai departe pe suflet. 

Am pus și eu palme și piciorușe pe pereți și am votat din frică, am tăiat copaci, am făcut pe alții să plângă și am furat inimi fără să fac ceva cu ele. Mereu am avut însă dreptate și niciodată nu mi-a părut rău. Părerea de rău e o super prostie oricum! 

Apocalipsele antice nu încep de regulă cu cataclisme, debutează când omenii îs prea răi și urâți; șfârșitul e apoi doar o consecință a ceea ce oameni sunt. Cum și 2020 e doar o consecință a tot ce am fost până acum.

Sper totuși să conteze că de ceva vreme am făcut pasul în altă direcție și am înțeles să îmi țin măinile acasă. Sper și ca știrile din 2021 să semene mai mult cu ceea ce am devenit nu ceea ce am fost... a nu se înțelege că m-am spălat pe mâini de trecut.   

...

Câțiva poli

Halep, la olimpiadă sau ca ăla la polul nord. Aia nu a câștigat niciodată cu adevărat, fraieru' nu a ajuns la poli, iar Grecia are la olimpiada doar 3 atleți; ce prostie. 

Heave! Heave! Heave! strig și am impresia că toți mă urăsc. Într-o milă intrăm în furtună și trebuie să punem parâmele sub punte. Heave! Heave! Avast! și se opresc; au mâiniile roșii și gâfâie ca după futai. După un an jumate sunt iar pe mare, fără semnal, cu filme pe Netflix și 90 Tomahawaks sub pat. Toată lumea vomită, e Atlanticul in ianuarie; eu am însă picioarele de marinar cu mine.

#nofilter

All lines cast off !!! strig ca un apucat și bat palma cu toți... toate lumea sub punte, ne vedem iar în 5 zile când intrăm în port. Așa se cresc marinarii, luptătorii și bețivii... cu ură și dragoste. 

Ca Halep când pierde mereu în finală, ca Grecii care nu știu să patineze, ca o aventură la polul nord care mereu te cheamă în sud. Ca la olimpiadă unde uneori să câștigi înseamnă să închizi ochii și să îți dai drumul pe pârtie, ca în tenis unde abandonezi cu capul sus, sau ca atunci când vezi furtuna și mergi cu toată viteza înainte. 

Dacă nu ce îți rămâne: canapeaua unde clefetești împotriva furtunilor, o dimineață fără polul nord sau sud, sau lupta pentru doi poli și 3 linii de semnal.

...

Contradicții

Am învățat să trag la țintă atârnat la 10 metri, să înot cu o mână iar cu alta să trag un înecat și să sufoc un inamic în 5 secunde. Am învățat să alerg cu un camarad în spate și să beau fără să mă îmbăt. 

Știrile au început să mă scoată din sărite. Mă întreb dacă lumea pe nesimțite se tâmpește sau dacă sunt doar eu care o văd cu alți ochi.

În rest citesc poezie, încerc să beau vin franțuzesc și abia aștept să mă apuc de doctorat. Îmi e dor de Europa; sper să nu dispară.

...

Oraşul port

Ultimul port, ultima noapte albă, ultimul toast, ultimul adio... măcar pentru o vreme. În sfârşit mergem acasă. Le-am făcut pe mai toate ale mării, ciolanele îmi zic însă că e timpul lucrurilor pământeşti. E toamnă vreme de iubit pe îndelete, de făcut vin şi strâns lemne pentru iarnă.
Ai fost o gazdă bună Canado, însă e vremea să ţinem sudul. Rămâi cu bine!

de la piaţă de peşte şi biserică, la bordel 

Până atunci, dintr-un volum semnat Langston Hughes, găsit într-un butic plasat în rând cu 5 baruri şi un club de striptease:

Port Town

Hello, sailor boy,/In from the sea! 
Hello, sailor,/Come with me! 
Come on drink cognac./Rather have wine? 
Come here, I love you./Come and be mine.

Lights, sailor boy,/Warm, white lights. 
Solid land, kid./Wild, white nights.
Come on, sailor,/Out o' the sea. 
Let's go, sweetie!/Come with me. 



 ...

Piața Traian

When you were here before,

Couldn't look you in the eye...

MMVI
Era fârșit de noiembrie în Iași, aproape de miezul nopții. Câțiva din cei mai buni oameni ai locurilor alea, prieteni dragi de altfel se închesuiau într-un colț al anticariatului. Se consuma poezie, povești cu tâlc și vinuri fierte. Eram acolo și simțeam cum viața aștepta să fie luată la dans.
Toți așteptam zăpada. Am luat-o la fugă pe Lăpușneanu spre Piața Traian. Cine ar fi ghicit că alea aveau să fie primele versuri ale poeziei. Și a nins și ne-am îmrățișat.       

MMXIV
South Beach ceva mai târziu, aproape de miezul nopții. Un hobo cânta Creep, noi purtam trandafiri și vrăjeam femei frumoase. Viața dansa cu noi pe Washington Avenue. Știam că nu avea să ningă; în loc de vin fiert serveam Fireball. 
În Iași studențeam, jucam teatru și iubeam. În Miami o grămadă de ani după sugeam de la țâța vieții cu poftă. În numele nostru al tuturor venerabilul domn A. îi bătea obrazul kitchului.  

Țestoșenia Sa  

Rămân un răsfățat al soții. Ca atunci când toată familia, în cap cu bunicămea mă gâdilau și mă pupau pe burta mea de copil dolofan. Din Galați, prin Bologna, Koln și Virginia viața a fost anormal de generoasă. 
Am vrut să înțeleg lumea ca William of Baskerville, să mă pierd în ea ca Panait Istrati și să o călăresc ca Zorba. Mulți ani pe drum, drum mare cât un ocean și planul încă ține.

O puzderie de momente fabuloase și oameni incredibili s-au adunat ca în salba unei țigăci. Și măcar pentru asta al dracului să fiu dacă mă opresc. De asta îs încă aici; cuiva trebuie să mă confesez. 

...

Schimbări

Am plecat în lume cu 300 din ce mai buni marinari ai lumii, un distrugător și un arsenal bun pentru un mic război. Am navigat 51.000 mile marine, 241 de zile și jumate de glob. Sunt acasă acum și chiar dacă viața revine la normal, ceva pare schimbat. Ce anume însă? 

Mi-am imaginat că să descoperi lumea îți trebuie un ghiozdan, jurnalul, broasca cu noroace, o hartă și biletul de tren. În ultimul an însă chibzuiala călătorului cumsecade s-a dus dracului.

...de multe ori apusul și răsăritul arată la fel; ăsta cred că e un apus... 

Din Atena până în Bahrain și din Ierusalim până în Lisabona am venit dinspre mare cu detaliu de securitate, elicoptere, cu ambasadori și oficiali așteptând la mal. Veștile care veneau însă vorbeau despre războiul de acasă. Tot mai mult terorism, tot mai multă ură și intoleranță. Pokemoni invadau planeta.

Răspunsul nostru a fost să proiectăm și mai multă democrație. Am băut cât pentru toate 7 mări și am cheltuit cu generozitatea oamenilor care se duc să poarte război la capătul lumii. Barurile, hotelurile, mall-urile și cazinourile au fost în sărbătoare.  

Dincolo de astea am făcut treabă bună în Golf, în Yemen și pe oriunde am umblat. Genul ăla de treabă care a meritat articole în NY Times și Washington Post.

    

Când te întorci după atâta timp impresia e că lumea a rămas exact acolo unde ai lăsat-o. Și totuși ceva e altfel!

...

5 ani on the Moon

Acum 5 ani când am început Călătoria credeam că lucrurile ireversibil vor evolua. Credeam că la final EA va fi aproape, că raspunsurile vor fi bătute în piatră ca textele la epigrafie în anul 2, că voi pierde entuziasm, dar voi câştiga înţelepciune... 

5 ani au trecut şi sunt tot acolo, gata să încep o noua călătorie ca Tudor Chirilă gata să scrie un nou album despre Vamă. 5 ani în care am realizat că dacă e să fie de căcat, măcar să fie aici. 5 ani în care dragostea şi geopolitica au ajuns să aibă în comun: Punctul G.  

De când Haiawatha se născu, prietenii mei s-au dus dracu', iar fostele fără excepţie s-au prăjit. 5 ani în continuarea celor 5 dinainte. 5 ani să se facă 30. Acelaşi bun amic e lângă mine în aceiaşi cursă fără competitor. Maturitatea e aceiaşi dezordine de acum 13 ani, cu mai puţine erecţii însă.   

Cu adevărat, ce s-a schibat în ultimi 5 ani?

     

 

...

Shimamoto

Uneori visele devin realitate. Cum ar fi Shimamoto în Philadelphia, într-un bar din Downtown, cu părul prins de un creion ascuţit. Frumoasă, aproape plutind printre sticlele de Burbon şi Curvoaisier, printre domesticul Bud şi mai ştiu eu ce hipster cu pantaloni mai căzuţi ca ai mei. O realitate în care pe Shimamoto o aşteaptă acasă un copil dormind liniştit; pentru care tu faci linişte şi te prefaci că îţi pasă.   

by Emily Soto (o Shimamoto cunoscută in Fl.)

De multe ori realităţile devin mai importante ca visele; pentru că sunt mai simple, dulci şi înţelegătoare atunci când tu nu mai înţelegi nimic. Pentru că ea are să scrie pe nota de plată numărul de telefon cu prefix de New Jersey, chiar cu vârful creionului ascuţit... iar părul o să îi cadă. 

...şi măcar pentru o vreme nimic nu o să te oprească şi pe tine să cazi; crezând însă că zbori!

 

...

Răpirea din Serai

 "I'm obsessed with the mess that's America..."

La tanti Neta în sufragerie era o Răpire din Serai. Pe un fond albastru pufos, un flăcau călare gonea cu o frumoasă către corturile lui, alea mici din dreapta, dinspre uşa de la balcon. Îmi amintesc că mereu era vară, pentru că toţi canafii de la carpetă stăteau în răspăr din cauza ventilatorului; iar ventilator e doar vara, că e mare, face vânt şi cosumă mult. 

La mine pe prispă e mereu vară, iar doi palmieri enormi ţin locul pantalonilor scenei de teatru. În spatele lor actorii îşi potrivesc măştile, se îmbrăţişează, iar unii mai inconştienţi se sărută. Un nou spectacol stă să înceapă, iar paiaţele sunt gata să primească viaţă, să înceapă să joace nebunele de ele, să râdă de râsul lumii. Saltimbancii sunt iarăşi în oraş, iar asta face gospodinele mai harnice, dar şi mai atente la croiala capoatelor. Brusc la băcănii au crescut vânzările de săpun şi lichior pretenţios. 

februarie la prânz

Ca un regizor care cu o oră jumate înainte de premieră, când sala e goală şi lumina mică, măsoară decorul pentru ultima dată, acum câteva minute priveam luna. Semăna leit cu cea de pe carpetă. E cam a 4-a premieră, mi-am zis, a patra ţară...

Mereu era cald la tanti Neta, aşa cald că fără ventilator îmi imaginam că nu se poate trăi. Aşa cum în Florida nu se poate fără aer condiţionat în acasă, în maşină, la Ea acasă... şi fără ochelari de soare. Asta pentru că Florida e extravagantă, bogată, colorată şi ciudată ca un circ. E cel mai fierbinte loc al Americii şi e atât de nouă încât mă gândesc că e viitorul însuşi, unul cu o rasă comună, mai multe limbi şi infinite posibilităţi. 

Aici de aproape doi ani un spectacol se pregăteşte, începând cu teatrul însuşi, scena, actorii şi publicul. Cu fiecare carte cumpărată, cu fiecare petrecere, beţie şi seară de blues, cu fiecare zi de plajă depare de iarna din nord, cu fiecare depozit făcut la bancă, filă ruptă din calendar, drum la universtate şi oră de pregătire, ei bine cu fiecare îmbrăţişare şi nou contact trecut în telefon, mă simt din ce în ce mai sigur, mai lipsit de regrete, mai liber, mai acasă. 

 

miami bro 

De pe prispă, în serile răcoroase de februarie, privesc uneori cerul cu o acută senzaţie de deja vu. E atât de frumos încât pare un vis, sau un decor nerealist de Hollywood; aduce uşor cu luna şi stelele căzătoare de pe carpeta lui tanti Neta. Şi parcă înţeleg de ce flăcăul ăla arab gonea cu Ea pe poale, către oază, urmat de tovaraşul său de călătorie. Nu pentru că cineva îi urmărea, în spatele lor nu era decât deşertul şi noaptea; mă gândesc că vroiau doar să ajungă mai repede la cortul lor. Voiau să şadă pe covoraş cu prada lor, să  tragă din ciubuc şi să privească cum luna se ascunde în spatele palmierilor imenşi, mari ca pantalonii scenei de teatru. 

Fuga s-a încheiat! Urmează spectacolul! Până atunci ultima gură de ceai negru, ultimul fum din ciubuc şi ultima privire aruncată decorului ireal; mai e vreme doar pentru o superstitie de regizor, ca aia cu o ora jumate...

din La Florida,

H.

P.S. În definitiv de ce nu, dacă tot a atârnat pe perete zeci de ani, ca o fantezia absolută, eu de ce sa nu trăiesc în ea... în Răpirea din Serai!  

...

Brioşă cu afine

Un băietan slăbănog cu urechile mari, a ieşit pe terasă ţinând cu două mâini farfuria de desert. Privea cu ochi mari şi zâmbet ştrengăresc la brioşa cu afine şi era fericit. Pentru el, azi la prânz nici o altă realitate nu era posibilă. Pentru mine însă, chiar acum când scriu, totul e posibil în cel mai perfect dintre universe...

dezordine:

Fiecare decizie dă naştere unei alte poveşti, una cu aceeaşi istorie, dar cu prezent şi deznodământ diferit. Totul începe când şezând în cur pe bordură, spui: băi frate, eu mă mut în... Italia! Atunci de fapt, cu polonicul, începi să învârţi în borşul universal, să faci dezordine, să împrăştii posibilităţi, să naşti alte universuri. În clipa aia, viaţa ta se mută într-un alt spaţiu, un alt real, cu alte dileme, cu alte miliarde de decizii... de acolo înainte un univers va trăi decizia, iar un altul îl va continua pe acela în care bordura nici măcar nu a existat.

Aşa am plecat în Germania, în Italia, mai departe peste ocean, aşa am facut ACTIVUL şi mi-am făcut şcoala, aşa am aflat de ce ficatul, aşa m-am îndrăgostit, aşa mi-am făcut prieteni... dar mai ales aşa am stricat, am distrus, am pierdut! 
Într-o altă lume sunt sigur că un alt eu face teatru, sau predă istoria românilor, că un alt Haiawatha e însurat şi are copii cu părul creţ, că are o viaţă tihnită şi o carieră predictibilă...      

Tot chinuit de gripă, umflat de medicamente şi cu senzaţia de dezgust la adresa propriului trup, astăzi am continuat să privesc la băietanul ala şi brioşa lui ridicol de mare. A ciugulit migălos fiecare afină, pănă când brioşa a rămas cheală, jupuită, obscenă... Era bucuros, maică-sa încă tânără şi frumoasa bea un cappuccino şi privea la flăcăii din jur, indulgentă cu bacilii lor de gripă. 

Şi atunci am înţeles, am înţeles ca universul perfect e ăla în care te bucuri, în care alegi afinele şi dezgoleşti brioşele. Universul perfect e cel al alegerilor tale, al urmăririi propriilor bucurii, nicidecum al nealegerilor, al plauzibilului. 

ordine:

 

Suntem în definitiv urmaşii stelelor neatente din univers, care au sfărâmat alţi aştri şi pe ele însele în goana lor pe traiectorii impredictibile. Şi mai suntem şi urmaşii nomazilor care au ieşit din Africa, care au alergat mamuţii, au inventat roata şi au scobit prima barcă dintr-un trunchi de copac. 

Astăzi ştiu că fie şi cu gripă, murdar, nervos, jumate de an depărtare de România şi cu proiectele abia începute, răspunsul e mereu în faţă. Azi băiatul ăla cu urechile clapăpăuge şi mamă frumoasă, m-a învăţat că de fapt universul perfect e cel al bordurii, acela cel mai greu de existat, dar cu cel mai mare potenţial în cazul în care se naşte... 

...

Putana Vecchia

Totul începe cu întrebarea nevinovată, pusă aproape în glumă unui copil de 3 ani şi jumătate, pe numele lui Albert, Maya, Cosmin, Mihnea, sau Medeea. La vârsta aia bunica îl întreabă: ce vrei să fii când o să fii mare!?!

Anul trecut de ziua mea 7000 de kilometri şi un ocean mă separau de bunica. În seara aia eram într-o insulă tropicală, pe treptele unei biserici, singur. Încă mai căutam răspunsul... 

De pe la 3 ani şi jumătate bunica mă lua cu ea peste tot: la piaţă şi la biserică, la cimitir, la spital, în vizită la alte prietene... Cu ea mi-am petrecut cele mai reale zile de vară ale copilăriei, în oraş, ascultând-o pe Madam Elevira pe patul de moarte, lăsând florile luate din grădina lui Madam Vrânceanu la Catedrală şi un acatist la moaştele Sfântului Andrei. Ea m-a dus într-o singură zi pentru prima dată la Biserica Catolică, aia de pe Domnească şi la Sinagoga de pe Bălcescu. 

Biserica Catolică, aia de pe Domnească '06

Mereu eram pe fugă cu ea, între brutăria de pe Radu Negru şi rândul la lapte de la Ialomiţa, de lângă Cămine. Alergam continuu pentru că mereu bunicul aştepta nervos acasă... de fapt de asta mă şi lua cu ea, ca să o acopăr; iar eu o acopeream pentru că îmi plăcea. Îmi plăcea mirosul de tămâie şi formol, bujori puşi pe masă de femei odată frumoase şi relaxarea bunică-mii, felul detaşat în care lua moartea şi viaţa la un loc cu un pahar de coniac. 

Când ajungeam târziu acasă, nu îi spuneam lui bunică-miu că am fost la ghicitoare şi nici că am plâns la înmormântări ale unor oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată. Nu ziceam nimic despre cum am învăţat eu că de fapt sufletul e un abur, că nimeni nu ştie nimic, că tuturor le e frică, că în final toţi plătim, toţi trăim şi murim... democratic fie ortodocşi, catolici, evrei, ţigani, greci, bogaţi sau săraci. Îi spuneam însă că autobuzul a făcut pană. Şi ea cu sufletul ei de femeie uşuratică mă iubea şi se bucura.

Anul ăsta de ziua mea bunica e deja trecută într-o altă lume. 

Totuşi aşa cum m-a învăţat odată, nimic nu e pierdut, pe Domnească o altă bunică îşi poartă nepotul la Catedrală şi la Teatru de Păpuşi.  
Pentru că în sfârşit am înţeles astea şi pentru multe altele, anul ăsta de ziua mea aş fi vrut bunica să fie cu mine, sa mergem într-o plimbare lungă şi grăbită pe malul Oceanului sau prin Ybor City, să vorbim despre fata aia frumoasă şi cuminte cu care m-am plimbat pe la Ialomiţa, sau mai încolo pe Bălcescu, pe lângă Cuza. Despre cât de dragă îmi e şi cum o ţineam de mână, la fel de străns ca pe ea atunci când eram mic, sau cum o bucuram pe frumoasă eu, ca Gheltz pe ea când era mică şi cuminte. 
Dar mai mult ca oricând aş fi vrut să îi răspund întrebării ăleia, smerit şi liniştit ca după o mare încleştare. Aş fi vrut să îi spun că în sfârşit am găsit... că am găsit, şi la fel de important, fără acatiste şi biserici, fără ţigănci cu har şi cuvintele lui Madam Elvira, ei bine nu doar că am găsit, dar în sfârşit am început să şi cred...  

Anul ăsta e primul an când pot să mulţumesc bunicilor şi ţiganilor, evreilor şi frumoasei ăleia, e primul an când sunt cu adevărat liber, când am rost şi destinaţie. 
Anul ăsta e primul an când aş putea să îl iau pe Albert sau Medeea la o primbare lungă şi grăbită şi să vorbim.    

...

Rătăcituri

o plajă în sud-vestul Floridei, mijloc de septembrie tropical

 Preţiosul meu Camarad,

Some people claim that there's a woman to blame

But I know it's nobody's fault

Sunt momente când doar mimez, când drumul către sud e de fapt o dureroasă rătăcire. Clipe când privind în urmă, realizez că am mers atât de mult, încât că am ieşit de pe hartă. Iar ăsta e de fapt unul din acele momente, în care după ce am acceptat competiţia cu seriozitatea unui corsar de performanţă, realizez că am rămas singur, pe mare. Rămâne acum fie să abandonez, or să mă las înecat de primul val, asemeni colegilor competitori, fie aşa cum am să şi fac: să tot ţin sudul. Speranţa e că la un moment dat farul vreunei insule răsfăţate de soare şi populate de oameni buni, are să îmi facă cu ochiul.

Juan Ponce de Leon '12

Până atunci mimez şi fac asta cu o voluptate care mă surprinde. Discut vasăzică galant cu târfe notorii despre morală şi virtuţi, pentru ca la despărţire să le sărut mâinile, deloc străine de proeminenţele omeneşti, cu vârful buzelor mele delicate. Ba mai şi aduc sfioase completări unor găunoase argumentaţii, susţinute de oameni putrezi de bogaţi şi măcinaţi de rotirea în gol a ideilor puţine. Cultiv vasăzică o societate rafinată, care mă propulsează în sus cu graţia şi uşurinţa moravurilor ei... Muzica e tare, fustele scurte, se poartă dungile, a se vedea aici influenţa temei marinăreşti, iar acul busolei se învărte ca un bezmetic. Ştiu bine însă că multe din lucrurile astea nu îţi sunt nicidecum străine.
Dacă nu aş fi avut mereu în nări mirosul de cogniac vechi şi plajă fierbinte, la un loc cu vocile alea vechi din galena telefonului, voci care iarăşi nu te stingheresc, cu siguranţă că aş fi rătăcit la infinit într-un labirint al succesului facil, continuat probabil într-un naufragiu prematur cântat de sirene ştoarfe. De fapt Mishule, ideile puţine pe care le detest la alţii, tot alea m-au şi ţinut viu, întreg...

Sanibel Island  '12

Mi-am imaginat mereu că fiind pe mare Columb nu avea de fapt idee unde ar fi capătul... ţinea vestul şi în timp ce toţi îi cereau să se întoarcă, el tot privea acul turbat al busolei. Iar când toţi ceilalţi erau disperaţi, prima pişcătură de ţânţar şi prima pasăre, primele mirosuri de flori şi vântul care aducea nisipul fierbinte de pe plajele din caraibe, l-au făcut să nu abandoneze. Aşa cred eu că s-a născut America, olfactiv, senzorial mai întâi, din instinctul de a-ţi urma al 6-lea simţ...                

Aşadar cap-compas sud! Iar dacă ar fi să tot rătăcesc mai degrabă o fac în mările calde, cu un ochi hodinit pe teme marinăreşti şi cu altul aşteptând strălucirea unui far ce dacă nu se vede deja, cu siguranţa are să o facă curând! Ca harababura asta plutitoare să fie completă, tu mai lipseşti amice, tu şi ale tale înţelepte sfaturi de rătăcire, rostite prin valuri de tutun bun!

Cu drag,

credinciosul tău amic, mereu ţinând sudul

H.

P.S. Ea tocmai ce a descoperit voluptatea unui Courvoisier cu gheaţă şi asta sub atenta mea supraveghere; în plus cu sacoul ei culoare oceanului furios, tinde către rangul unui serios ofiţer de punte.        

...

Curţile mele constituţionale

O vreme am crezut că dreptul de a mă judeca îl au doar fetele frumoase cu părul creţ; ele să fie, ziceam eu  marţial: curţile mele constitunţionale. Aveau ceva dramatic, ceva din aerul grandios al statuilor de marmură, alea cu legături la ochi şi ceacâie în mâna dreaptă. Numai că domniţele mele, asemeni suratelor lor reci cocoţate pe faţadele curţilor de judecată, fie refuzau să vorbească, fie atunci când o făceau, alegeau să mă trăsnească cu sentinţe draconice, absurde.
De asta am căutat să transfer puterea asta despotică, grupului mult mai coerent şi de departe mai vorbăreţ al prietenilor, al fraţilor în alegeri. Lor le-am încredinţat dezbaterea destinului meu şi am făcut asta în nopţi lungi cu lumină puţină, mult alcool şi cuvinte alese. Aici însă deciziile picau iute, categoric, fără nuanţe, seci. Toate îmi erau favorabile însă, toate decretau în argoul juridic: NUP (neînceperea-urmăririi-penale)! Da, mi-am iubit prietenii şi cred că de cele mai multe ori şi ei pe mine, sincer!         

Curtea cu juraţii...

Totuşi, după cruzimea primelor şi indulgenţa ultimilor, a mai fost un pas până la descurajare, la neîncrederea în dreptate, în clarificări. Nimeni sub soare se părea că nu mă putea lămuri când orbecăiam, când alegeam bine, când pierdeam direcţia, sau când mă trădam.    

Am rătăcit apoi, pe la tot felul de curţi naţionale şi internaţionale, pe la judecători tereştri şi chiar extratereştri... am strans jurate oacheşe cu ani puţini în buletin, dar mulţi de experienţă şi am pledat în faţa unor domni spicuiţi, cu aură de magistrat. Fie şi aşa, cărările justiţiei au rămas întortocheate, asemenea unui labirint.
Aşa se face că răspunsurile, confirmările, sfaturile, dojenile, am încetat să le mai caut democratic. Instanţele au devenit cu timpul din ce în ce mai personale, legile din ce în ce mai vagi, până la estompare.
Pe zi ce trece am devenit, din punct de vedere juridic, un  fapt abominabil. Am ajuns să fiu un om fără lege, un nelegiut, sau dacă vreţi, am ajuns să fiu mai presus de lege.
Timpul m-a făcut să fiu măsura propriilor alegeri şi situaţii, norma întruchipată. Justiţia a devenit astfel, un lucru intim, empatic, pus în slujba propriilor idealuri, a propriei fericiri, un instrument de eliberare personală...

P.S. Mâine mă pun iarăşi la drum, drum lung cu destinaţie gingaşă ca ochii de furtună! Creţele ar fi decretat despre asta, că nu e decât o altă vanitate, o infatuare, în timp ce prietenii  m-ar fi sfătuit să beau şi pentru ei. Oacheşele cu puţini ani în buletin m-ar fi implorat să le iau cu mine, iar domnii bine, ei bine ei m-ar fi sfătuit să cumpăr un CD de muzică faină şi să îl ascult acasă. Eu însă, nelegiuit cum sunt, voi pleca oricum, asta doar şi pentru simplul fapt că Justiţia fie ea oarbă, nu e nicidecum fraieră... şi chiar dacă e greu de observat când priveşti statuile alea legate la ochi, e încă o femeie tânără, cu sfârcuri tari şi idei măreţe!  

...

Vaya con Dios

În clipa aia nu puteam vedea decât scene similare, cu tineri care o ascultau pe Vaya con Dios şi priveau aceiaşi ochi de felină închizându-se uşor, mascaţi de fumul de ţigară fină... Ştiam că în graba către aşternuturile ei cu miros de floare proaspătă, fugărind doar bucuriile simple ale unui pobresito imberb, puţini aveau să o întrebe, fie şi în fugă, de unde vin notele alea, în anume ce seară înainte le mai ascultase.    

Şi cu vocea aia de aducea uşor cu a Vayei con Dios, mi-a spus că e piesa pe care o asculta cu tati... Tati... tati cum nimeni nu va mai fi, bărbatul pe care avea să se amăgească de multe ori că l-a găsit, dar pe care într-un fel îl va arde pe rug, de câte ori va avea la îndemână pachetul de ţigări şi cutia de chibrituri... Şi iarăşi aceaiaşi voce de femeie care parcă urlă iubire: fairy tales tell you a good man will find you... 

Ştiam că suferea, că încă mai durea ca naiba, că atunci de fapt se năştea femeia, aia pe care mi-aş fi dorit să o întâlnesc peste ani, poate peste măcar 25 ai ei... Însă era o seară cu lună plină, cu lună plină şi femei interzise... o seară bine numită de marele meu amic: a Orgasmelor Interzise! 

... o seară de care îmi e dor, una în care taţii frumoşi şi poezia, alcolul niţel prea mult şi vocile de femeie din Americile Sudice se amestecă, în aşa măsură încât totul e posibil, chiar şi orgasmele, fie ele şi interzise! O  seară de partea asta a Oceanului, în care toţi ar asculta, fie ei flăcăiandri, ori masculi veritabili... o seară a  cuvintelor lungi şi ideilor negrăbite, una în care aceiaşi voce de femeie putenică, cu privire de felină abia născută, ar cere: baby, stay with me tonight!

 

...

Vreţi să cuceriţi femeia? Folosiţi săpunul Cheia!

Bologna mirosea a iarbă proaspăt tăiată în Giardini Marqerita şi praf dulce de cărămită roşie, de aia de adăpostea biblioteci, bodegi şi beciuri. În NJ mirosea a şipcă tocită pe boardwalk, bere şi Echos. Iaşiul mereu a cărţi de anticariat, vin cald şi parfum de domniţă silitoare. Williamsburg adia istorie şi bumbac, în timp ce Aachen-ul mirosea a ciocolată proaspătă şi biscuţi calzi Lindt, dar mai ales a ploaie. Galaţiul însă...

Galaţiul meu: Muzeul de Artă

Galaţiul avea şi el esenţele lui, însă spre deosebire de celelalte surate, ale sale erau tari: cocs viguros de la Combinat, trolebuz fară aer condiţionat vara, hazna pe faleză (asta am văzut-o şi la case mai mari: Veneţia pute la fel vara); dar şi a tei primăvara pe Domnească, sau piele proaspătă de cuconet voluptos în Ţiglina.
Mie însă îmi e dor de un anumit miros, specific unei anumite zone a oraşului, poate cea mai veche. Îmi e dor de Vadu' Ungurului şi al lui Apolo, vechea fabrică de săpun, detergent şi vopseluri. Apolo a durat în Galaţi cam 120 de ani, până când acum 3 ani a fost demolat, vândut cărămidă cu cărămidă şi înlocuit cu un splendid teren viran.

Galaţiul meu: pe lângă Grădina Publică

Uneori Apolo mirosea atât de tare a grăsime şi chimicale, că îţi dădeai maţele afară. Puţea îngrozitor chiar dacă lângă era liceul şi Casa Veche, Casa Studenţilor, iar ceva mai departe casa lui Răzvan şi a mea. Ca o ironie arhitectonică, la mai puţin de 100 de metri de fabrică se afla chiar fiorosul spital TBC, acolo unde pacienţii cu plămâni firavi, visau la vindecare...

Galaţiul meu: ceas pentru maxi-taxişti, lîngă Parcul CFR

Când urcam pe Radu Negru sperând să nu întârzii la psihologie, sau când fugem la repetiţii la teatru, când eram romantic şi mă plimbam cu dudui, sau când Activul o cerea, mereu a trebuit să trec pe lângă Apolo şi să îi inhalez mirosurile îngrozitoare...

În Naples miroase acum a ocean, palmieri scuturaţi de briză şi multe lucruri scumpe. Însă în serile scurte de interminabilă vară, atunci când de pe terasă văd cum ţâşnitori inteligente udă grădini perfecte, iar pielea  mea e răsfăţată de parfumuri faine, pornind de la factoria Apolo şi săpunul Cheia, gîndul mă poartă iarăşi pe fermecătoarele poteci ale adolescentei... fie şi doar olfactiv.

...

Vara asta

Blues-ul e o stare de spirit, e cu tine mereu, te pândeşte, dar nu ca un hoţ, ca un pungaş gata să îţi înfigă briceagul în burtă, ci ca un prieten bun. E genul ăla de amic gata să îţi dea de baut când ai rămas fără bani şi să te ducă acasă, când nici tu nu mai ştii unde e. E cu tine când ţi-ai pierdut frumoasa, când maşina e răsturnată în şanţ, sau când eşti atât de bucuros că lumea toată te priveşte de undeva de foarte jos, ameţitor de jos.    

Blues-ul de felul lui e un plod cu mulţi taţi şi o singură mamă: Delta Mississippiului. În plămada lui au intrat lacrimile sclavilor africani puşi să crească ghemurile de bumbac şi frunzele de tutun, a intrat divinul efervescent al gospelui şi ritmul ciocanelor care au batut şinele căilor ferate americane, a intrat liniştea serilor tropicale din New Orleans şi singurătatea drumeţului care se încumetă să apuce Route 61 vrând să scape în paradisul numit: Chicago.

 

Ei bine şi pentru că serile din Florida aduc cu alea din New Orleans, pentru că Route 41 care se înşiră la 100 de metri de casă, seamănă al naibii de bine cu Route 61, sau poate pentru că înainte să aflu poveştile Mississippiului, le-am ascultat cuminte şi uneori rescris pe ale Dunării... ei bine pentru toate la un loc, vara asta nu vreau să văd frumuseţea Americii şi nici măcăr să urmăresc visul american. Vara asta pentru mine e dată, ca a 7-a zi pentru Dumnezeu, să caut muzica Americii şi atunci când va fi cazul: liniştea ei. 

Vara asta mă prinde pe Mississipi, înotând în blues, ieşind la mal doar în serile fierbinţi, pentru whisky şi tutun. Vara asta o să fie al naibii de lungă şi o să fiu al dracului de fericit! Iar când toamna o să vină, că vreau sau nu, o să fie vară iar!        

...

Maturător de praf de stele...

La finalul unui an lung. Cel mai lung de până acum. Cel mai lung şi cel mai dur, cel mai plin şi cel mai gol, anul în care am mai câştigat o viaţa, o lume, o dimensiune. Anul în care m-am născut din nou, anul în care "acasă" s-a redefinit. Acel an în care fie şi o bătaie de vânt mă putea dărâma, dar în urmă căruia mă simt vântul însuşi.

Anul în care nu aş fi rezistat fară Piazza Maggiore si poveştile ei, fără Humanitas, fără Sulamita, fără Hand-ul din Iaşi şi Vamă, fără broasca mea dragă, fără planurile scrise în Giardini Marquerita, fără holurile RWTH Aachen, fără Grumăzescu şi ACTIV, fără florile din curtea aia din Vad, fără New Orleans şi Sin City care în sfârşit stau să vină... ei bine fără EA, fără EL, fără EI, chiar dacă fiecare în parte nici măcar nu intuiesc asta!   

2008

Un an la finalul căruia inefabila Fortună, faimoasă Statuie cu flacăra aprinsă, dar mai ales EA, zeiţa tristă a trecutului meu şi regina fericită a viitorului meu, mi-au şoptit simultan cu acelaşi glas suav: Dragul meu, dar tu esti The One!

P.S. Ţara în care trăiesc, e cea mai importantă după Imperiul Roman, mai ales pentru că cei care o formează au ales să îşi mai dea o şansă. 

Mereu în aşteptarea marilor poveşti:  

...

3 caractere

Din 15 mii de caractere ea a ales 3. Doar alea să îi fie tatuate neglijent pe gât, acolo unde părul le poate acoperii de ochii sfredelitori ai unui amic nepoftit şi mai ales, acolo unde aceleaşi păr, strâns cu meşteşug, le poate releva unui flăcău elevat. Trei caractere în cea mai pură cantoneză, mărturie ale dramei adânc îngropate în sufletul ei bine ostoit de dracii cu coarde ai amorului neîmpărtăşit. 

Trei caractere şi pantaloni roz, largi, de asistentă medicală sezonieră, la spitalul municipal din cel mai bogat oraş al coastei cu pricina. Pantaloni ăia răsfrânţi generos peste Nike-urile albe scumpe şi respălate la maşina apartamentului închiriat. Albi ca Dodge-ul pe care îl conduce dintr-un stat în altul, dintre spital şi chirie, dintre barul unde vede playoff-ul şi pizzeria din care îşi cumpăra felia de marqurita încălzită bine.

În fond nimic nu o făcea specială, dincolo de literele alea chinezeşti absurde, măzgălite într-un moment de furie, acolo unde el, din vreme în vreme o muşca plictisit. 

Era o după-amiază de primăvară care aducea, probabil din cauza palmierilor, a vară. Am privit-o cum şi-a plătit cu cardul roz felia de marquerita şi cum sfioasă şi-a desfăcut părul. Cum apoi a urcat în Dodge-ul ei alb şi grăbită a apăsat, cu unul din Nike-uri acceleraţia.
Pentru o clipă eram acolo, în maşina ei, unde sub o pereche de pantaloni roz, de asistentă medicală sezonieră, se ascundeau toate misterele lumii, unde mirosea a pizza şi unde chineza începea să capete sens...       

...

Marie Claire

Astăzi am răsfoit revista ei. Am privit câteva fotografii, un ruj, am mirosit o pagină după ce am frecat-o bine.  

Când am închis-o, ochii mi-au rămas fixaţi în stânga sus pe copertă, acolo unde era scris: FEBRUARIE 2012. Pentru asta, astăzi am avut sentimentul intens că trăiesc în viitor... în viitorul meu, în viitorul ei, în viitorul unei alte lumi, mult mai vechi!

de la Mutulică:

 

...

Hoţomănii

Priveşte-mă în ochi, mi-a spus, nu înceta nicio clipă să mă priveşti în ochi, altfel nu mă pot opri la timp şi murim.

lui CTP în Copilul Pur 
de către frageda domniţă japoneză Jun Ko

o melodie şterpelită de la Scoifulici:

 

...