Deștepții Pământului

1. Anul trecut pe vremea asta eram pierdut in Jerusalim. Nițel beat, nițel furios asemeni fraților cruciați îmi căutam sufletul.

2. De unde știu toți să fie cum sunt? La ce școală de a fi cu capul pe umeri au mers și unde lasă prostiile atunci când le lăsa? Pe unde le-au intrat mințile în cap?

Lasă copilăriile băi Haiawatha, e timpul să te puii pe treabă, mi-a zis Jo... acum vreo 15 ani. Prima amintire a une lumi mici care vrea să te facă te facă om mare. Prima flegmă dată de viață cu bună intenție. Om mare nu m-am făcut oricum.

Sleeping Muse la MET

Nu am certitudini, nu știu să sfatuesc și nici nu știu ce e bine. Mă îngrozesc doar lucrurile așezate prea bine, copii prea grași, slujbele prea sigure, nevestele prea cuminți.

Suntem copii haosului și nu înleg de ce vrem să fim dobitoci atât de devreme în viață. 

3. Anul ăsta după o sticlă de Nebbiolo băută sus la cafenea la MET(ropolitan Museum of Art) am plecat să îl caut pe Brancuși. NY e plin de Brancuși la MET, la MoMA, la Guggenheim... L-am găsit pe Brancuși și cred că m-am găsit și pe mine. Mi-am spus că trebuie să merg mai mult anul ăsta. Să o iau la pas și să mă tot duc. Să uit de Jo și de lucrurile prea cuminți... dar nu așa cum frații mei români au uitat de Cumințenia Pământului.

...

Shimamoto

Uneori visele devin realitate. Cum ar fi Shimamoto în Philadelphia, într-un bar din Downtown, cu părul prins de un creion ascuţit. Frumoasă, aproape plutind printre sticlele de Burbon şi Curvoaisier, printre domesticul Bud şi mai ştiu eu ce hipster cu pantaloni mai căzuţi ca ai mei. O realitate în care pe Shimamoto o aşteaptă acasă un copil dormind liniştit; pentru care tu faci linişte şi te prefaci că îţi pasă.   

by Emily Soto (o Shimamoto cunoscută in Fl.)

De multe ori realităţile devin mai importante ca visele; pentru că sunt mai simple, dulci şi înţelegătoare atunci când tu nu mai înţelegi nimic. Pentru că ea are să scrie pe nota de plată numărul de telefon cu prefix de New Jersey, chiar cu vârful creionului ascuţit... iar părul o să îi cadă. 

...şi măcar pentru o vreme nimic nu o să te oprească şi pe tine să cazi; crezând însă că zbori!

 

...

Răpirea din Serai

 "I'm obsessed with the mess that's America..."

La tanti Neta în sufragerie era o Răpire din Serai. Pe un fond albastru pufos, un flăcau călare gonea cu o frumoasă către corturile lui, alea mici din dreapta, dinspre uşa de la balcon. Îmi amintesc că mereu era vară, pentru că toţi canafii de la carpetă stăteau în răspăr din cauza ventilatorului; iar ventilator e doar vara, că e mare, face vânt şi cosumă mult. 

La mine pe prispă e mereu vară, iar doi palmieri enormi ţin locul pantalonilor scenei de teatru. În spatele lor actorii îşi potrivesc măştile, se îmbrăţişează, iar unii mai inconştienţi se sărută. Un nou spectacol stă să înceapă, iar paiaţele sunt gata să primească viaţă, să înceapă să joace nebunele de ele, să râdă de râsul lumii. Saltimbancii sunt iarăşi în oraş, iar asta face gospodinele mai harnice, dar şi mai atente la croiala capoatelor. Brusc la băcănii au crescut vânzările de săpun şi lichior pretenţios. 

februarie la prânz

Ca un regizor care cu o oră jumate înainte de premieră, când sala e goală şi lumina mică, măsoară decorul pentru ultima dată, acum câteva minute priveam luna. Semăna leit cu cea de pe carpetă. E cam a 4-a premieră, mi-am zis, a patra ţară...

Mereu era cald la tanti Neta, aşa cald că fără ventilator îmi imaginam că nu se poate trăi. Aşa cum în Florida nu se poate fără aer condiţionat în acasă, în maşină, la Ea acasă... şi fără ochelari de soare. Asta pentru că Florida e extravagantă, bogată, colorată şi ciudată ca un circ. E cel mai fierbinte loc al Americii şi e atât de nouă încât mă gândesc că e viitorul însuşi, unul cu o rasă comună, mai multe limbi şi infinite posibilităţi. 

Aici de aproape doi ani un spectacol se pregăteşte, începând cu teatrul însuşi, scena, actorii şi publicul. Cu fiecare carte cumpărată, cu fiecare petrecere, beţie şi seară de blues, cu fiecare zi de plajă depare de iarna din nord, cu fiecare depozit făcut la bancă, filă ruptă din calendar, drum la universtate şi oră de pregătire, ei bine cu fiecare îmbrăţişare şi nou contact trecut în telefon, mă simt din ce în ce mai sigur, mai lipsit de regrete, mai liber, mai acasă. 

 

miami bro 

De pe prispă, în serile răcoroase de februarie, privesc uneori cerul cu o acută senzaţie de deja vu. E atât de frumos încât pare un vis, sau un decor nerealist de Hollywood; aduce uşor cu luna şi stelele căzătoare de pe carpeta lui tanti Neta. Şi parcă înţeleg de ce flăcăul ăla arab gonea cu Ea pe poale, către oază, urmat de tovaraşul său de călătorie. Nu pentru că cineva îi urmărea, în spatele lor nu era decât deşertul şi noaptea; mă gândesc că vroiau doar să ajungă mai repede la cortul lor. Voiau să şadă pe covoraş cu prada lor, să  tragă din ciubuc şi să privească cum luna se ascunde în spatele palmierilor imenşi, mari ca pantalonii scenei de teatru. 

Fuga s-a încheiat! Urmează spectacolul! Până atunci ultima gură de ceai negru, ultimul fum din ciubuc şi ultima privire aruncată decorului ireal; mai e vreme doar pentru o superstitie de regizor, ca aia cu o ora jumate...

din La Florida,

H.

P.S. În definitiv de ce nu, dacă tot a atârnat pe perete zeci de ani, ca o fantezia absolută, eu de ce sa nu trăiesc în ea... în Răpirea din Serai!  

...

Ally McBeal

Îmi amintesc că Ally McBeal se termina de regulă într-un bar. Acolo, după o săptămâna  lungă, după procese şi răfuieli, toate personajele îşi găseau liniştea, relaxarea. La un loc amanţi şi duşmani, colegi şi prieteni, toţi aveau un final de săptămână cumsecade, cu licori tari, muzică live şi discuţii aşezate. 

Zilele astea mă macină gândul unei astfel de extra-ore săptămânale, sau măcar a unei extra-zile alocate anual, pentru o cinstită întâlnire cu personajele importante de peste săptămână, de peste an.
Îmi şi imaginez un rum sorbit în faţa unui ex care recunoaşte beneficiile despărţirii de tine, completată însă de propria mărturisire a multiplelor infidelităţi; pe fundal şeful ar silabisi o piesă de karaoke. Seara s-ar încheia cu o bere oferită de cel căruia i-ai împrumutat cei mai mulţi bani fără să îi mai vezi şi de un dans cu bârfitoarea locului.

Poate că vieţile noastre ar căpăta astfel atât de necesarele armistiţii, sau ca în basme, ar păşi pe tărâmul magic al păcii şi înţelegerii... măcar la zile festive.

a se trece peste primele replici,
rostite în limbi pe care nici eu nu le mai recunosc:

...

Mesecina

Când eram în Germania mi se spunea că par rus. Când eram în Italia mi se spunea că par brazilian. Când sunt aici mi se spune că par, ce să vezi: italian.

Astăzi la muncă cântat Mesecina cu o bulgăroaică şi o macedoneancă. Amintit de sârboaică şi de bosniacă, de Jo, dar mai ales de petrecerile din liceu. Vorbit despre Emir Kusturica şi Kazantzakis, pomenit de Nostalghia. 

Una peste alta zilele astea redescoperit balcanii profunzi, tristeţea neserioasă, angoasa, dragostea violentă, sictirul, furia bucuroasă, inima uşoară...

Nu ştiu cât de mult am fost vreodată român, dar mereu am ştiut că sunt din Balcani, din locul ăla aproape de Mediterana, de Corcovado şi Dumnezeu!

P.S. Actualmente tratez sănătosul dor de Balcani cu bere americană!

O piesă de Vamă şi "Hand" de la cea mai tânără colegă de blogosferă şi prietenă dani.

 

...

Flutură în vânt...

Zilele astea am văzut Tramsformers: Dark of the Moon (3D), probabil cel mai prost film parcurs de mine până acum. La final Optimus Prime vasăzică robotul-camion, şef al maşinăriilor prietenoase ţine un discurs sentenţial... având fireşte pe fundal desfăşurat un splendid steag american.

Coconul Optimus Prime (camion în viaţa civilă)

Filmul idiot, însă scena m-a făcut să mă gândesc că America nu e de fapt realitatea de fiecare zi, nu e doar o ţară.
America e o idee şi încă una importantă, un vis format din vise mai mici, care parafrazându-l pe Delavrancea nu e a trecutului, nu e nici a prezentului şi cu siguranţă nu e a zilei de mâine. America e pur şi simplu viitorul şi pentru asta aparţine în exclusivitate copiilor care cu Optimus Prime în mână, cel cumpărat cu sacrificii de părinţi, se emoţionează auzind discursul şi văzând steagul fluturând. Toate astea independent de naţionalitatea puştiului. 

Aşa se face că numai eu şi Louis am rămas treji tot filmul, el însă pentru că de mic e un mare fan. Restul găştii noastre internaţionale a dormit la propriu în scaun, după prima jumătate de oră. Au fost treziţi însă la final de aplauzele restului sălii, semn că ceva fundamental le-a scăpat.

...

Halal dichis...

Chestii magice

De Crăciun am avut sub brad cele 8 dvd-urile Charlie Chaplin, din seria Colecţiilor cu Dichis ale Dilemei Vechi. Cum au ajuns acolo e o poveste întreagă. Scurtată zice că i-am dat de înţeles cumnatei mele dragi, responsabilă de cadouri, că e tot ce îmi doresc. Am uzat toate armele persuasiunii; mai aveam puţin şi îi puneam scrisori în poştă, aşa de disperat eram. Nu ştiu ce mă apucase, doar majoritatea filmelor le văzusem şi oricum aveam bani să îmi cumpăr dvd-urile, dar na... odată în an e Crăciunul, cu magia lui cu tot. 

un pici şi un Chaplin - Florenţa 2009

Dar unde mai pui că de pe vremea când îmi creşteau colţii ideologici, fără pic de ezitare am catadicsit să îmi măsor forţele cu Dilema. M-a făcut să o citesc cu plăcere şi m-a enervat deopotrivă; am păstrat-o ca pe un obiect colecţionabil, dar am denunţat-o ca pe braţul perfid al tiraniei culturale. Acum însă, frumoasa colecţie se odihneşte meritat pe raftul cu dvd-uri, lângă The Doors în original şi Angels in America sub forma unei cărţi medievale. Acum parcă nici Dilema nu mai e ciuma de altădată. În sfârşit între noi e pace!

Dilema nouă, obiceiuri vechi

Aseară însă mă pun să văd The Kid, în româneşte Piciul (1921). Scot graţios dvd-ul şi dau să privesc coperta, fireşte cu un ochi indulgent. Însă oricât de indulgent mă hotărâsem să fiu, văd următorul mesaj scris negru pe alb:

SE VINDE DOAR CU REVISTA DILEMA VECHE

Dacă nu primiţi şi revista, sunaţi la tel.: 021 407 76 98

Va să zică sărmana mea Colecţie cu dichis ţine să mă avertizeze că vânzătoarea şuteşte revistele. Mai mult, tot Colecţia mă face imbecil, ba încă de două ori. O dată că nu mă interesează revista şi evident nu o cer, iar a doua oară pentru că fie şi dacă o cer, singur nu o voi obţine. Dar dacă tot sunt încălţat şi ajung acasă fără gazetă în plasă, mai am o soluţie: să formez numărul şi în cel mai pur stil românesc, să o torn pe ciorditoare. Pot aşadar, mulţumită Colecţiei să o înfund, să i-o trag, ce să mai, să îi arăt cine e şmecherul; şi toate astea cu dichis.
Apoi răcorit, pot să îmi savurez filmul şi să mă bucur în continuare de seară. Îmi zic însă, pentru a potoli sângele urcat la cap: bine măcar că e primită cadou... şi dau play.

Halal dichis, pungaş negustor, zevzec muşteriu...         

 

...

Scrisoare dintr-o Veneţie Ideală!

UPDATE: epistola răspuns AICI

Dragă Mişule,

Îţi scriu de această dată pentru a vorbi poate despre cel mai delicat, mai intim şi mai important lucru pentru noi: iubirea! În perioada asta am avut mult timp să mă întreb multe lucruri şi să îmi răspund altora, fără ca măcar să năzuiesc să pătrund cu adevărat misterul acestei arte. M-am întrebat ce anume iubim şi de ce iubim, când iubim şi când încetăm să mai iubim, cine e ea şi dacă exită, cât o vom mai căuta şi dacă nu vom obosi odată să tot întoarcem lumea pe dos în căutarea ei!
Ştii, poate că niciodată nu o să pot răspunde întrebărilor de mai sus şi poate că până la urmă nici nu e important să fie un răspuns anume, însă mereu am ştiut că odată pronunţat acel blestemat Te iubesc, ceva fundamental se schimbă în armonia universului. Când iubeşti ai de-a face cu marile energii ale lumii, cu moartea şi cu viaţa, cu un soi de magie neagră sentimentală şi dacă nu eşti suficient de implicat, dacă faci echilibristică, dacă flueri în biserică, rişti să te arzi pe tine şi pe cei din jur ireversibil.

din Before Sunrise, devenit film de cult pentru noi

Pentru asta am ştiut mereu bunule prieten că trebuie să jucăm corect, să stăm cu cărţile pe masă, să aruncăm tot înainte, să riscăm tot, inclusiv viaţa, sentimentele, idealurile, visele! Mereu când am iubit, am iubit până la capăt şi mereu am ştiut că din marile iubiri nu se poate pleca fluierând pentru ca apoi să aştepţi să îţi fie bine. Dintr-un proiect important nu se plecă decât atunci când el e consumat şi ai sacrificat şi ultima fărâmă de energie pentru succesul lui; ei dar să să nu faci asta, cum spuneam odată, reuşeşti să îţi creezi un Gheltz, îţi atragi un blestem groaznic. Cu toate astea uneori, oricât de mult am lupta, oricât de tare am dori, orice am face şi am fi dispuşi să facem, uneori lucrurile nu ies, eşuează, sunt jucate de celălalt.

Îmi amintesc de o scenă din Before Sunrise, când El îi cere Ei pe care nici nu o sărutase măcar, să coboare din tren, cu el, în Viena, o zi! Ea ezita, aşa cum e normal să fie, dar el îi spune despre clipa când va fi bătrână, va ţine nepoţica pe picior şi îşi va trece în revistă viaţa. Atunci, printre o sumedenie de iubiţi blazaţi, şterşi, printr-o sumededie de eşecuri, unul poate chiar în căsnicie, va apărea chipul unuia, care i-a cerut odată să coboare cu el din tren o zi doar în Viena, sau de ce nu în Veneţia! Mereu mi-a fost teamă de acea discuţie cu nepotul meu şi milă de cea care va discuta cu nepoţica ei!

şi un vals al Vienei, de la Adina, cu mulţumiri şi scuze

"Femeile sunt poveşti" am citit la Zorba odată şi mereu de atunci am găsit argumente pentru asta. Uneori sunt intense, alteori uşoare ca un şpriţ, uneori horor, alteori XXX, uneori de război, alteori romantice, uneori SF, alteori casnice, uneori fără sens, alteori profetice, ei bine şi măcar una sau două poveşti de familie. Pe unele le uiţi repede, altele şi după mult timp te fac să scuipi în sân, unele le reciteşti cu plăcere, iar unora continui chiar să le mai descoperi capitole noi. Toate sunt frumoase, dar mereu eşti gata să le laşi pe toate, să le uţi simpla exitenţă, dacă al naibii să o ia, ar fi una atât de frumoasă încât să nu aibă capăt, să rămână o poveste care se scrie continu...
Aşa că din nou în căutarea Ei ridic pânzele amice, de aici, dintr-o ideală Veneţie, confundată din neatenţie probabil cu o Ithaca, către... a 18-a poveste de adormit copii! Şi cât de fericti aş fi să mă opresc într-o reală Genovă; atât de fericit că în prostia mea aş numi-o iarăşi acasă!

Şi acum... să aprindem iarăşi noaptea prieten vechi şi de nădejde! Câtă vreme sunt porturi în lume, cât timp e apă în ocean, bere neagră în butoaie şi ochi sfredelitori pe chipuri de zeiţe păcătoase, să ascundem măcar bine focul iubirilor irosite!

...

The way I am...

Încercăm mereu să salvăm lumea, să sortăm gunoaile, să folosim becuri ecologice, să promovăm pe blog campanii pro şi anti, să încercăm cariere în domenii umanitare, să participăm la teledon, să mergem la vot, să platim impozite, să iubim animalele fără stăpân, să donăm 2%, să mergem la concertele caritabile ale Mihaelei Radulescu, să face tot felul de alte lucruri... însă ingrata lumea tot nu se schimbă. Ea ramane tot aşa posacă, ignorantă, ca o calotă glaciară într-o mare tropicală. Dar nimeni nu are nevoie de toate aste; în cel mai bun caz s-ar bucura acel cineva de bani noştri.
Îmi amintesc însă mereu de povestea Sodomei şi Gomorei, unde doar 10 drepţi ar fi putut să le salveze de foc şi pucioasă... dacă ar fi fost de găsit. Atenţie, drept în Biblie înseamnă cel care iubeşte Dumnezeul, aproapele, duşmanul, creaţia divină. Doar 10 oameni, ar fi putut salva lumea şi numai prin iubire, prin curăţenie, prin iertare, prin împăcare, prin generozitate, prin bucurie.

Ei bine poate tocmai de asta pe Strada Îngerilor a devenit miză majoră salvarea lumii; de asta când o să treceţi pe aici, o să vedeţi oameni dansând îndrăcit, o să auziţi râsete de la depărtare, o să aflaţi clovni iubind balerine şi poeţi fericind regine. Pe Strada Îngerilor lumea se salvează nu prin bun simţ şi responsabilitate ci prin bucurie, prin râs, prin dans şi mai ales prin iubire. Pe strada asta sfântă, zeiţe slavone cu ochi verzi aprind stelele pe cer şi adorm fricile.

Ei bine, pe strada noastră buldozere, macarale, pirotehnişti celebri, simpli hamali, ingineri iscusiţi şi chiar vestiţi teroristi buni în demolări ideologice, fărâmă statui vechi, piramide, imperii cu influenţă, cu frenezia unor oameni fericiţi. Dar mai mult decât orice, toţi aceştia, sfidând legile fizicii şi luând în balon geologia, sapă un tunel vârtos, care începe din colţul străzii, de lângă liliacul ăla sacru şi reapare pe lângă Pere Lachaise, aproape de Jim, în luminosul Paris. E un tunel ritualic, dar în acelaşi timp e o poartă către fericire.

Cuz I love the way you say good morning

And you take me the way I am

Poate din cauza teatrului, poate pentru că aduc în vreun fel anume şi misterios, de multe ori am primit cadou de la persoane dragi: clovni. S-a strâns acasă o frumoasă colecţie de astfel de bufoni, giumbuşlucari, măscărici, ghiduşi şi paiaţe. Mă gândeam că poate aşa sunt, poate aşa mă vede lume şi poate nici nu e rău. Însă acum, de numai câteva clipe, zile, momente, acum mai mult ca oricând înţeleg că sunt un om norocos... un caraghios cu nas roşu, un fericit!
Iar de acum, de nu o fi cu păcat, bucuros aş intra în solda, la curtea unei regine blânde. Aş fi clovn bun, aş plange, aş şti să tac, aş ţine în braţe; aş face astea toate şi câte şi mai câte...

Piesa următoare, e arvună pentru angajare, chiar dacă la prima ascultare am urât-o. Zilele astea însă pe Strada Îngerilor se bate din palme în ritmul copiilor din piesa asta, aşa că e esenţial să o ascultaţi şi să învăţaţi ritmul... nasuri roşii primiţi aici!

...

Le Sacre Du Printemps

Un studiu făcut în rândul tinerilor britanici, arăta cum cineva care se mişcă bine pe ringul de dans este considerat automat bun la pat.

Dansul e poate singurul lucru care rămâne să ne lege atunci când vorbele dispar. Suntem atât de ataşaţi de cuvinte, încât de multe ori uităm că dansul a apărut înaintea sunetelor. De fapt, atunci când vroiam să facem pui, puteam foarte bine să dansăm în faţa femelei, stârnind flăcările şi lăsând lumina lor să alunece pe tavanul peşterei şi pe trupurile înfierbântate.

Despre dans s-au spus multe, poate chiar mai multe decât ar fi trebuit. Pentru mine însă dansul înseamnă un singur lucru: dialogul cu draci din noi. Dansul e spaţiul în care nu poţi minţi, la fel cum e locul unde nu se învaţă, ci doar se exprimă. Nimic nu mi se pare mai aiurea, decât să iei cursuri de dans, de două ori pe săptămână, sau să inveţi tangoul, ori salsa în paşi.
Dansul ca artă merită nu doar una ci mai multe vieţi; dansul ca limbaj individual însă, merită nu doar ascultat, dar şi apreciat cel puţin ca vorbele... altfel riscăm să pierdem partide bune...

P.S. Astăzi am aflat cum cele două dansatoare veritabile ale noastre Ana şi Dana, au devenit colege în cadrul aceluiaşi balet. Cum nu trece o zi fără să văd alte semne ale lumii astea al naibii ne mici, încerc să indentific oraşul lumii care va găzdui peste ceva vreme o altă exorcizare de draci...

Pentru că e anotimpul renaşterii, al înmulţirii şi al bucuriei, să fie fragmente din Le Sacre Du Printemps în varianta Maurice Bejart şi apoi Pina Baush; şi aici îmi e imposibil să mă decid:

...

"Cutia Pandorei" de Eugen FĂT

Să vezi spectacolul, expoziţia, să citeşti cartea, sau să asculţi înregistrările unui prieten, e ca şi cum ai merge duminica să îi cunoşti familia. O astfel de incursiune am făcut zilele trecute în minunatele unghere ale universului dramatic semnat Eugen Făt. A fost un "la revedere", spus unui prieten şi într-un fel sau altul unui mentor, până la Labirintul Irinei-Alb, din vară de la Lausanne.

Curvele astea de femei...
Pentru mine Cutia Pandorei e mai mult ca orice lumea contorsionată a Tantei Hilda şi în fapt lumea schimonosită a oricărei femei care alege să risipească talanţi iubirii. Piesa e până la urmă un mare proces, e Judecata de Apoi a oricărui conştiinţe vinovate, dar un proces fără judecător şi fără sentinţă, căci iadul e început demult. Martor stă doar un tânăr zăpăcit, a cărui inocenţă vine sub masca unui iepuroi să chinuie şi mai mult un destin zdrobit sub propriile decizii.
Tanti Hilda îşi cheltuie ultimi ani de viaţă, ameninţată de crengile copacului sub care şi-a îngropat iubitul şi care acum ajung să îi spargă geamul casei şi să atârne deasupra patului.
Aurel amantul mătăhălos care ştia să o ridice pe tânăra Hilda de pe ringul cârciumii către înaltul cerului, apare răzleţ, fie misterios ca un Humphry Bogard balcanic, fie doar ca o şoaptă, ca un scuturat de frunze.

Cosmin Panait şi IoanaCitta-Baciu
în rolurile Bandi (Bugs Bunny) şi Hilda

Cutia Pandorei e rezolvarea farsei construită în jurul oricărei femeie nebune, pierdută în labirintul propriilor justificări, alegeri şi acţiuni, un labirint care implacabil se transformă în ghilotină.

Să nu îmbătrâneşti niciodată...
Pretextul e o comoară, e moştenirea care dezbină familii, care năruie şi naşte deopotrivă vise, dar care păleşte atunci când vorbele şi lacrimile unei bătrâne ne poartă în timp, în acea cârciumă unde acordeonul şi pălinca, scriau povestea pasională şi dramatică a lui Aurel şi a Hildei.
Regizorul ai tendinţa să îl uiţi privind piesa, dar tocmai aici e măestria, căci eşti acaparat de personaje vii, de actori care sparg bariera scenă-public şi de o poveste construită migălos dintr-un spectacol relativ simplu. Jocul actorilor e cum de puţine ori mi-a fost dat să văd şi e de departe câştigul major al Cutiei Pandorei. Pentru prima oară la Galaţi, după foarte mult timp, poţi vedea pe scenă muritori acoperiţi de carte, cu poveşti, cu drame.

Cosmin Panaite în rolul Bandi

Aurele... Aurele...
Dincolo de poveste şi pretext, Cutia Pandorei duce în ea aceleaşi teme majore ale lui Eugen Făt, aceeaşi reverenţă făcută femeii, acelaşi strigăt, chiar dacă acum ceva mai estompat, către marile sisteme care ne fac să fim mici şi mai ales aceeaşi dragoste faţă de oameni, cu tot cu problemele lor.
Înainte să înceapă piesa, am zâmbit privind publicul, o mare gaşcă frumoasă de liceeni crescuţi cu poftă de teatru şi gust pentru iniţiativele out of box, vârful unei generaţii educate pe blog şi sudate pe mess. A urmat Barcarolle şi spiritul marilor păpuşari a înviat în Sală, unde Bugs Bunny şi sfiala molipsitoare parcă a Caporalului O'Reilly şi a lui Guido Orefice s-au amestecat cu disconfortul şi stânjeneala sistematizată a comunismului, pentru a permite Hildei să deschidă cutia poveştilor, a iubirii, a disperării, a nebuniei şi a morţii.

Să încep a înţelege Cutia Pandorei de Katalin Thuroczy, regizată de Eugen Făt, pompos dar adevărat prezentată de teatru ca "premieră mondială", am avut nevoie de două zile, de inimă bună şi de acordeonul lui Richard Galliano.

...

Pseudo-Satyricon

1. Anul trecut, rătăcit prin muzeul de arheologie din Modena, antica Mutina, am descoperit o piatră funerară, dezgropată relativ recent, dedicată unui anume Gaius Petronius Mantes. De felul lui acesta a fost aurifex adică bijutier în aur şi decurio Mut(inae), un fel de consilier local al oraşului.

Piatra funerară a lui Gaius Petronius Mantes (Modena oct. 2009)

2. Prima oară l-am întâlnit pe Gaius Petronius în Quo Vadis (1895), ca pe aristocratul rafinat din anturajul lui Nero, produsul delicat al antichităţii clasice, al rigoarii latine şi al voluptăţii greceşti. De atunci, mereu Gaius Petronius a fost pentru mine adevăratul Don Quijote, adevăratul sacrificat al perioadei.
Poate una dintre cele mai puternice imagini ale literaturii universale rămâne scena finala a cărţii, atunci când deja căzut în dizgraţia împăratului, alege să moară la un banchet, împreună cu cei dragi, cu venele suprimate. Petronius moare alături de Eunice, sclava eliberată, care alege să sfârşească asemenea stăpânului pe care îl iubea. O moarte m-ai frumoasă ca o mie de vieţi şi straniu un hotar între lumea antică şi lumea naostră...

3. Ceva mai târziu, când am devenit interesat de evangheliile apocrife şi stângaci am început să le traduc, l-am reîntâlnit pe bunul Petronius în Evanghelia lui Petru. Acesta apare ca centurion roman, un fel de ofiţer în cadrul unei legiuni, responsabil aici cu paza mormântului lui Iisus:

Dar Pilat îl lasă lor pe Petronius centurionul cu soldaţii lui pentru a păzi mormântul. Şi cu aceştia, bătrâni şi cărturarii au venit la locul de înmormântare. (Petru; VIII, 31 - trad. aprox.)

4. Mai departe, Sfântul Petronius Episcop al Bononiei în sec. V d.Hr., e acum patronul spiritual al acestui oraş şi al catedralei oraşului. Se face că Bononia, sau Bologna de astăzi, printr-un joc al destinului îmi va deveni în curând casa italiană, cel puţin până în toamnă.

DIVUS PETRONIUS PROTECTOR ET PATER (Bologna nov. 2009)

5. Acum mai bine de doi ani am reuşit să citesc Satyricon, romanul lui Gaius Petronius Arbiter, aristocratul folosit şi de Henryk Sienkiewicz pentru personajul său din Quo Vadis. Romanul a fost un şoc, o lovitură în plex dată puritanului din mine şi avocatului rigorii antice... dacă vreţi, cartea e o solidă dovadă că oameni, moravurile şi sentimentele sunt în linii mari neschimbate de câteva mii de ani încoace.

Fiecare întâlnire cu Petroniile (la romani al doilea nume desemnează mereu familia) a fost o întâlnire cu antichitatea, cu autoritatea, cu creştinismul instituţionalizat, cu forţa, cu organizarea (vezi şi Flavius Petronius Maximus împărat roman în 455), cu spaţiul urban, cu cadrul larg al familiei, cu voluptatea rafinată. Aşa se face că la un moment dat, nevoit să aleg un nume roman, fără exitare am spus Gaius Petronius. În fapt Gaius Petronius e inexplicabil o parte din mine, e gândul aşezat, chestia dichisită, uneori bonomă... e adaptare, fără anulare şi suma alegerilor perfecte.

Aşa se face că dacă nu ar fi fost Călătoria lui Haiawatha, ar fi fost cu siguranţă Pseudo-Satyricon... sau poate va veni odată şi timpul acestuia din urmă.

Trailer-ul Satyricon-ului lui Fellini (1969):

...

The Field Where I Died

UPDATE: Conduşi de imprevizibil, oamenii asemenea se vor întâlni mereu o a doua oară. (A.)

...elementul primordial care sta la baza alchimiei dintre suflete... e poate chiar impulsul de a oprima uitarea. (Alexandros world)

Sunt clipe în viaţă care ajung să marcheze ani, sau vârste; sunt oameni de care ne leagă doar un pumn de amintiri, dar care totuşi ajung să însemne mai mult decât cei alături de care trăim poate o viaţă. Sunt zile despre care se pot scrie romane şi ani despre care nu ne mai amintim nimic... De ce?

Rebreanu în Adam şi Eva a răspuns că nu e de fapt decât recunoaşterea acelor oameni pe care vieţile anterioare ni i-au adus invariabil aproape. Antropologi poate ar răspune că nu e decât un instinct exersat în mii de ani, prin care oameni care abia se cunosc îşi oferă dovezi incredibile de generozitate. Aproape că nici nu vreau să ştiu rezolvarea acestei dileme, însă ţin mult să spun mulţumesc tuturor acestor Sfinţi Petru coborâţi pe pământ, acestor sfioşi care ne-au bucurură şi apoi s-au retras cavalereşte şi impecabili din vieţile noastre.

Aşa a fost Hakan de la care am învăţat că geam, capac şi chel sunt cuvinte turceşti şi că cele mai bune prăjituri se fac în casele musulmanilor, aşa a fost Ina, fosta dansatoare în asamblurile din Chişinău, care de cealaltă parte a Atlanticului, în timpul schimbului de noapte, într-o amărâtă bucătărie capitalist mă învăţa paşii de tango, aşa a fost Mark care ziua era profesorul perfect de germană cu burtică şi ochelari, iar seara mă ducea prin buncarele lui Hitler, la concerte lui underground, aşa a fost Aida care în timp ce dansam, plângea cu lacrimi mari de femeie frumoasa şi se întreba de ce s-ar mai întoarce acasă (a se citi Elveţia) şi aşa au mai fost şi alţi, nu mulţi, pe care îi voi păstra însă egoist numai pentru mine.

Pe unii poate îi voi reîntâlni în viaţa asta, sau în alta, într-o altă luptă pentru blazonul vreunui rege bun, sau vom cădea iarăşi pentru onoare unei regine triste; de alţi poate nu voi mai auzi niciodată şi va trece vremea fără a putea forma cu ei tribul perfect, pe care antropologi l-ar vedea la baza misterioasei alchimii. Dar poate că miza nu e de a-i revedea şi nici măcar de a le muţumi, ci pur şi simplu de a nu-i uita… şi mai departe, de a nu rata următoarea întâlnire.

O foarte frumoasă continuare a ideii lui Rebreanu, am găsit într-un fragment din Paracelsus (1835) piesa de teatru semnată de Robert Browning şi care la rândul lui e recitat înr-un episod drag mie The field where i died din X Files:

...at times I almost dream
I too have spent a life the sages' way,
And tread once more familiar paths. Perchance
I perished in an arrogant self-reliance
Ages ago; and in that act, a prayer
For one more chance went up so earnest, so
Instinct with better light let in by death,
That life was blotted out—not so completely
But scattered wrecks enough of it remain,
Dim memories, as now, when once more seems
The goal in sight again...

...

The Unbearable Lightness of Being!

UPDATE:
Mi-am amintit, pentru o replică românească Balanţa (1992) lui Lucian Pintilie, cu Maia Morgenstern şi Răzvan Vasilescu.

Seară insomniacă ca în vremurile bune, cu film la 3 dimineaţa, cafea făcută la 6 şi apoi ca un pisoi obraznic pitit la loc în pat, fără să îi stric somul, numai cât să pot vedea răsăritul prin fierele ei de păr...

Rătăcit fără o explicaţie încă în lunga lista de filme, am descoperit aseară The Unbearable Ligtness of Being (1988), film al destul de puţin cunoscutului Philip Kaufman. În rolurile principale îi găsim pe spectaculoşi Daniel Day-Lewis, Lena Olin şi Juliette Binoche, dând viaţă unui inedit triunghi amoros. Povestea după un roman a lui Milan Kundera, se petrece în Praga şi apoi Geneva anului 1968, înaintea şi de-a lungul represiunii sovietice... Pe scurt însă, am fost luat pe sus şi purtat într-una din cele mai frumoase poveşti de dragoste ale cinematografiei.

Rămâne de neuitat pentru memoria mea cinefilă, scena în care cele două protagoniste, care îşi împart într-o manieră candidă iubirea aceluiaşi bărbat, ajung să improvizeze o şedinţă foto.
Precum întâlnirea dintre două feline, scena e încărcată de tensiune, sexualitate şi exotism. Una are armă chiar propria goliciune, iar alta aparatul de fotografiat, pentru ca la un moment dat rolurile să se schimbe... amestecul de ură, admiraţie, iubire, felul în care îşi maschează lacrimile, zâmbetele, sau exprimă micile victorii, reprezintă un mare triumf actoricesc. În finalul scenei amandouă lasă garda jos, izbucnind într-un râs isteric, salvator, optimist, încheiat cu un sărut mai degrabă apostolic decât erotic; o reconfirmare a ideii că nimic nu e mai sfânt ca iubirea dintre două femei.

Un film colorat, viu, fierbinte, care îţi înroşeşte uşor obraji şi care te poartă prin destinele unor artişti ai iubirii, condamnaţi la frumos într-o lume unde Kich-ul devine politică de stat. La repezeală, îmi aminteşte de mai noile Das Leben der Anderen (2006), Frida (2002), sau chiar Ultimul Tango la Paris (1972). Cu toate astea, nu e nicidecum un film istoric, sau anti-comunist; e chiar mai dură critica lumii occidentale, emblematic fiind discursul Sabinei (Lena Olin) din Geneva, unde constată că lupta nu e împotriva comunismului, sau capitalismului, ci împotriva urâţeniei şi lucrurilor comune pe care le lăsăm să ne invadeze.

Spre final, filmul anticipează tangourile celebre din Sense of a woman (1992), sau din amintitul Frida, puctând şi aici cu extraordinară naturaleţe:

...

Life is like a box of chocolates !?

Să fie viaţa ca o cutie de ciocolată şi dacă da ce fel de cutie? Să fie oare o cutie pe care o cumperi în silă, ca să scapi de vreo oblicaţie, sau una pe care să o savurezi tacticos zile în şir? Dar bomboanele să fie din acelea rafinate, sau simple produse, bune doar să îţi sfărăme dinţi?

Două scene şi teme de film susţin această idee în puctele ei extreme. Prima e din Forrest Gump, celebrul film câştigător a 6 premii Oscar. Cea de-a doua e dintr-un episod X Files, dominat de un uşor dramatism shekspearian, pe care am avut plăcerea să îl văd cu două seri în urmă:

1. "My mama always said... life was like a box of chocolates. You never know what you're gonna get." Aici.

(Forrest Gump, 1994)

2. "Life... is like a box of chocolates. A cheap, thoughtless, perfunctory gift that nobody ever asks for. Unreturnable, because all you get back is another box of chocolates. You're stuck with this undefinable whipped-mint crap that you mindlessly wolf down when there's nothing else left to eat. Sure, once in a while, there's a peanut butter cup, or an English toffee. But they're gone too fast, the taste is fleeting. So you end up with nothing but broken bits, filled with hardened jelly and teeth-crunching nuts, and if you're desperate enough to eat those, all you've got left is a... is an empty box... filled with useless, brown paper wrappers."

(Musings of a Cigarette Smoking Man, ep.7, seria 4 X Files, 1996)

Aşadar, e viaţa ca o cutie cu bomboane de ciocolată?

Eu aş spune da şi chiar una cu bomboane bune, dar fundamental eu sunt doar un optimist!
Dincolo de asta, la mai bine de 10 ani după ce am văzut Forrest Gump, eram la Washington, în zona Lincoln Memorial şi nu mă puteam gândi la altceva decât la discursul lui Forrest şi goana lui prin apă, către marea lui iubire. Aşa mi-am dat seama că mai fusesem acolo odată, alături de cel mai genial tăntălău al lumii! Aici!

...

Eugen Făt

Povestea lui spune de fapt o istorie mai mare, povestea unui loc blestemat şi a sfinţilor care încă îl mai ţin în viaţă. Ar merita spusă odată...

Nu mai ştiu cum am ajuns să îl cunoaştem pe Eugen, dar era pe vremea când nu îi mai dădeam nici o şansă locului. Eram plictisiţi şi resemnaţi, aşteptam doar să fugim. Ne-am cunoscut într-o sală de spectacole goală, rece, învechită de stat nicidecum de folosire. Unii aveau un rânjet perfid de artişti neconsacraţi, gata să îţi ia beregata artistică, alţii plictisiţi, noi restul pur şi simplu buimăciţi. Poate că acelei întâlniri îi datorăm VACA, iar eu mare parte din faptul că m-am întors din America...
Făt e pentru noi şi pentru Galaţi Femeia ca un câmp de lupta, Tot ce se dă şi Labirintul Irinei alb. Fără piesele astea nu îl cunoşti şi fără să îl cunoşti nu ai să poţi înţelege de ce un om lasă SUA după 6 ani pentru un loc de regizor la Galaţi, de ce refuză Festivalul de Teatru de la Avignon, de ce îl pune la punct nonşalant pe Matei Vişniec (pe bună dreptate), de ce încheie repetiţiile la 12 noaptea şi nu înaintea ultimului maxi-taxi.

Ultima piesă al Galaţi a pregătit-o dând un anunţ pe net: Regizor, colecţionez poveşti cu vise (visate sau nevisate)… de oameni care trăiesc (sau nu) în acelaşi timp cu mine… despre ce aţi visat sau doriţi să visaţi… de la visători care vor să-şi vadă visul realitate… pe o scenă. Ofer posibilitatea trăirii lor într-un spectacol de teatru aparte...

Zilele astea l-am regăsit pe net şi vorbele sună la fel ca şi atunci: EU PROPAG TEATRUL VIU! S-AR PUTEA SĂ NU FIU SĂNĂTOS ȘI DE ACEEA ÎNCERC SĂ FIU UN NOVATOR HULIGAN. ȘI MAI CRED CĂ TREBUIE FACUTĂ O SECTĂ A TEATRULUI, O CASĂ (a se adauga accentul ardelenesc).

De plecat din Galaţi tot am plecat, sau vom pleca, însă prin proiectele noastre: VACA, Dialoguri în Democraţie şi Zilele Tineretului European, plecare e o despărţire în paşi de dans cu sentimentul lucrului bine făcut şi a datoriei împlinie. E greu de estimat, dar mult i se datorează şi lui Eugen Făt, regizorul în a cărui sectă voi intrat cu ateismul meu declarat cu tot, fără să ezit... Mereu i-am prezis (cu dorinţa de a mă înşela însă) eşecul, nu pentru că nu ar fi în stare de excepţional, ci din cauza locului groaznic numit Galaţi, un banal târg de provincie, mânat doar de furie siderurgistă.

Spre ruşinea mea încă nu i-am spus la mulţi ani pentru 2010 unicului artist veritabil cunoscut de mine la malurile Dunării; maine o să o fac cu siguranţă şi poate ne lungim şi la o bere; în plus am să îi mulţumesc pentru Magnolia şi Vanilla Sky.

...

Barcarolle: pentru Italia şi spiritul ebraic!

Pentru ce Barcarolle:

1. Pentru La vita e bella a lui Roberto Benigni, care joacă şi rolul minunatului Guido Orefice.

2. Pentru Offenbach, compozitorul Poveştilor lui Hoffman, un mare creator evreu.

3. Pentru Veneţia, al cărui cântec tradiţional poartă numele acesta şi pe care aşa cum am promis, anul viitor o voi vedea în timpul festivalului de film, purtând în locul măştii de bal, ochelari 3D.

4. Pentru Radio România Cultural, care mi-a oferit Poveştile lui Hoffman înainte de Crăciun, life de la Metropolitan Opera; mi-a amintit de serile petrecute de Mihail Sebastian, ascultând tot în direct opere transmise de radiourile de prin Viena sau Paris, în timpul persecuţiilor antonesciene.

5. Ca un mulţumesc pentru cel care m-a învăţat să apreciez marile voci care ne cântă secolele.

Colindă de Crăciun

Aceasta adaptare după Colinda de Craciun a lui Charles Dickens e prima piesă de teatru audio din Galaţi. O pun online acum, ca o reparaţie şi un dar făcut de Proiectul VACA, la un an după înregistrare.

VACA a fost un grup de oameni frumoşi (studenţi, elevi, artişti, balerine, pianişti, istorici, medicinişti, economişti, filosofi, jurişti) care s-au gândit să facă teatru. Piesa e inregistrata în preajma Crăciunului 2008, în nişte nopţi lungi, pe covor, în sufrageria apartamentului model din Ţiglina, sediu de proiect şi Asociaţie, cafenea, hotel, sala de jocuri... loc bun pentru prieteni timp de câteva luni.
VACA este o iniţiativă marca Asociaţia Acţiunea Tinerilor Voluntari - ACTIV, Galaţi.

Colinda de Craciun: partea 1, partea 2, partea 3, partea 4.

...

Despre VACA

Guy on Bridge: I am the cow!

Before Sunrise

Teatrul a venit permanent ca o prelungire naturală a noastră. Ne-am descoperit în liceu prin teatru, am început prin a fonda un festival de teatru pentru elevi (I.L. Caragiale ajuns la a VIII-a ediţie) şi mai departe fiecare dintre noi a continuat prin a juca în tot felul de trupe, prin tot felul de locuri şi festivaluri. Când ne-am făcut mai mari şi am zidit ACTIV-ul, tot cu teatru am început. De data asta cu un festival de teatru dedicat proiectelor independente de la Dunărea de Jos (Festivalul de Teatru "Mihai Mihail") şi mai departe fiind parteneri Festivalului Naţional de Comedie (ediţiile XVIII-XXI).
VACA s-a născut cu fiecare din aceste proiecte, pentru ca în crâncena iarnă 2007-2008 să primească şi un nume, o trupă, o piesă. Din trupa de liceu mai eram 4 şi abia acum îmi dau seama că asta, după 8 ani înseamna enorm: 4 oameni să fi rămas la un loc.

Îmi e foarte greu să vorbesc despre piesă şi mult mai comod să vorbesc de cei 7 care au format-o şi alături de care am fost într-una din cele mai frumoase aventuri de până acum. Senzaţia acelor clipe a fost de operaţie pe cord deschis (cardiologi ştiu), cu repetiţii care se făceau uneori la lumina lumânării, alteori într-un singur pat, cu clipe în care nimeni nu mai putea rosti un cuvânt, sau cu altele când explodam în vreun dans sud-american. E greu de explicat în cuvinte, însă ştiu că acolo unde era trupa era magie, iar răspunsul întotdeauna era pe măsură.

Galeriile Anticariat Dumitru Grumăzescu - Iasi si VACA

Îmi amintesc odată că eram în Iaşi, într-o ceainăria cu pian, cărţi pe toţi pereţi, flori poaspete la geam şi chiar perdeluţe înflorate la baie. Un loc sfânt pentru că e într-o laterală a monumentalei Bibliotecii Universitare, dar şi pentru lucrurile frumoase care ni s-au tot întâmplat acolo. Ei bine era acolo un subtirel concurs de poezie. Când s-a ispravit, lumea s-a putut relaxat, a revenit la mese şi atmosfera s-a destins. Atunci unul dintre noi a cucerit pianul (cred că Oana) şi a început să cânte liniştit, aşa ca pentru oameni buni, ca pentru boieri blânzi şi domniţe frumoase. Un altul (cred că Mishu) a scos două foi mototolite, pe care erau insa aşternute versurile Scrisorii din Paris a lui Maiakovski:
"Eu, frumoaso, sunt din Rusia...". Până acum nu am văzut oameni mai vrăjiţi ca atunci; se făcuse linişte de parcă te aflai pe lumi nelocuite, iar Mishu gesticulând generos continua: "Eu sunt rănit în amor de veacuri...". Era magie, planetele erau aliniate... stelele, inimile... flacăra lumânărilor nici ea nu mai mişca şi deodată finalul: "...aştept ca la întâlnire, curând/Să izbucnească la voi toţi iubirea, dragostea în larg răsunând./Focul, apa, marile furtuni vin, vin, vin, înaintează./Cine le poate sta în drum? Crezi că poţi? Probează...!"Au urmat cele mai entuziaste aplauze de până atunci, cel puţin aşa mi se păreau.
Seara a continuat cu altcineva la pian, tot de la VACA (cred că Răzvan), cu Mariana la chitară şi cu o domnişoară la vioară. Fără ca măcar să îşi ştie numele, au realizat o improvizaţie teribilă. După câteva săptămâni am revenit în Iaşi să jucăm Lecţia...

Revenind în ceainarie, la una din mese am semnat atunci pe un petec de hârtie, un fel de pact, în încercarea de a sfida marile despărţiri ce aveau să urmeze. Era prima scrisoare dintr-un şir de scrisori scrise amicului meu Mishu, mereu departe.
Şi aici mai trebuie spus ceva despre VACA, că era un proiect contra-cronomentru, căci pentru fiecare avea să începem la scurt timp marile călătorii ale vieţii.

Mai multe AICI

...

Literatură, Film, Muzică şi Ciorapi

Literatură: "Copilul-umbră" P.F. Thomese, o carte idioată publicată de Humanitas. O să vă scutesc de citit, oferindu-vă esenţa cărţii, care de altfel stă scrisă şi pe coperta interioară:

Cuvânt lipsă: Unei femei care-şi îngroapă soţul i se spune văduvă, unui bărbat rămas fără soţie, văduv. Un copil fără părinţi e orfan. Dar cum se numesc tatăl şi mama unui copil care a murit?

Pe tema asta vomită patetic alte o sută şi ceva de pagini, de îţi juri aproape să nu mai cumperi cărţi fără să le citeşti recenziile. Norocul ei că eram în maxi-taxi şi nu aveam alternativă 3 ore.

Film: M-au răzbunat două filme, dar mai ales jocul a două mari actriţe, mari în ciuda vârstei şi a gurilor clefetitoare. Primul e Changeling a lui Clint Eastwood, cu Angelina Jolie. Al doilea, sau mai ales al doilea The Reader cu Kate Winslet. Două roluri extrem de grele, de femei mature, putenice, frumoase, triste, care iubesc fain doi puşti, unul fiu, altul amant. Un rol foarte greu primul, şi ca să păstrez tema: titanic al doilea.
Despre personajul Hanna a lui Kate Winslet, pot spune pentru mine că e cea mai bună performaţă actoricească feminină de câţiva ani încoace; şi-a meritat Oscarul, pe care oricum îl putea primi măcar de la Eternal Sunshine of the Spotless Mind. De notat şi personajul făcut de Ralph Fiennes, unul din actori mei favoriţi.

Muzică: În seara asta pe drum, cu căştile la urechi, am ascultat NON HO L'ETA la Radio România Actualităţi, o piesă idioată complet, cum rar întâlneşti două. Recomandată ca mare câştigătoare la San Remo şi Eurovizion 1964 (adică cu doar un an înaintea lui The End a lui The Doors). Emisiunea se chema Romanticii şi am fost incapabil să schimb postul timp de alte vreo 10 minute.

Ciorapi: Am văzut în raft azi ciorapi care se vindeau sub marca ETTA; m-au trecut frisoanele, gândindu-mă la odioasa grupare teroristă ETA.

...