Profesorul T.

Profesorul T. spunea odată că important în viaţă e să găseşti locul ăla perfect care te aştepta dinainte să apari şi pe care îl visai dinainte să îl cunoşti. De fapt, după ce descoperi spaţiul acela totul e floare la ureche. 

Asemeni tuturor oamenilor buni Profesorul T. a trait frumos şi a dispărut repede, zic eu cu un zâmbet mare pe faţă, unul greu de înţeles. 

Dialogurile în Democraţie ale ACTIV-ului: Stelian Tănase şi Sergiu Tofan (mai 2009)

Şi probabil multe se pot spune despre ce înseamnă să fii în locul potrivit, mai ales într-un moment optim... dar iarăşi probabil nu există locuri bune, cum nu există nici locuri rele. Există însă decizii şi alegeri, unele asumate, altele luate tocmai de indecizie şi unele pur şi simplu vinovate şi păguboase. 

Aşa se face că o grămadă de oameni minunaţi se prăpădesc fie şi pentru că trăiesc sub limitele lor, într-un spaţiu care le interzice întâlnirea fie şi numai mentală, dintre visul cu ochi deschişi şi niscavai realitate. Ori cum ar spune cineva bun şi cuminte, ştiu o mulţime de oameni care fac disociere cognitivă de dimineaţă până seara... cei mai mulţi probabil fără ruşine chiar şi noaptea, mai ales în pat.    

Ei bine mereu am păstrat aproape vorbele profesorului T. şi mereu am ştiut că nu mă pot opri... oricât de scump ar fi preţul, oricât de singur ai impresia că rămâi uneori, oricât de tare ar durea. Ştiu dintotdeauna că vine un anume val pe care te poţi ridica, poţi să te ţii în picioare pe placă şi poţi în sfârşit surfa; şi e bine să fii pregătit pentru el.
De fapt atât aş spune în completarea ideii Profesorului T.: împlinirea nu  ţine atât de găsirea unui loc perfect, cât despre îmblânzirea unui val sălbatic, unul care te va purta unde imaginaţia abia se poate chiorî... de asta prima mea mare achiziţie va fi placa de surf.

 

...

Missing

În traiectoria oricărui om întreg vine un moment în care trebuie să meargă în pădure, în peşteră, pe mare... Are de trecut o linie şi nu poate face asta decât singur; asta pentru a reveni mai apoi întreg, gata de luptă. E o călătorie spirituală, o anume cale pe care trebuie să păşească şi să o urmeze până la capăt. Însă mai mult decât o rătăcire, totul devine aici o împlinire, o ieşire de cocon, o deschidere de aripi. E clipa dintre cristalizarea proiectului şi începutul marilor poveşti.

Probabil de asta un gând bun îmi flutură prin minte acum şi o inimă uşoară îmi atârnă prin piept. Lucrurile se arată simple, răspunsurile la îndemână, iar rezolvările după colţ. Uneori câte o trompetă mai purie îmi umple seara, iar norii se risipesc dezvelind harta stelelor. În plus, e mereu Oceanul care îmi şopteşte că de acum nu am de ce să mă mai tem.

...

Nu ştiu să spun adio...

Am auzit că atunci când pleci din pârnaie spui adio şi niciodată la revedere.  

Las celula mea tapetată de cărţi şi trandafirii înfloriţi din curte, las cei mai frumoşi oameni din oraşul ăsta trist, fanatici gata să îşi fărâme oasele pe scenă, las  nopţi lungi de aşteptare şi visare, las tangouri leneşe şi multe poveşti.

Câţiva frumoşi fanatici (din Sulamita)

Le las pe toate şi se presupune că ar trebui să le pot spune adio, însă nu o pot face decât furişându-mă din aşternuturi dimineaţa şi lăsând pe pat un bileţel gol. Probabil laşitatea şi instinctul de conservare e mai puternic în situaţiile astea. Nu sunt deloc demn în plecări, nu am fost deloc bun la asta şi e cam târziu să încep să învăţ acum. 

Un spectacol s-a încheiat, un altul stă să înceapă! Singurul gând care mă mai consolează e că de acum în trei zile voi înota în ocean! Călătoria continuă!

Pe curând!       

...

Pursuit of happiness

"All men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness"

United States Declaration of Independence

Primii oameni care s-au gândit să nu mai hoinărească, să cultive plante şi să construiască un bordei durabil, au trăit în neolitic acum aproape 10.000 de ani; omul avea însă în spate alte 2 milioane de ani de existenţă nomadă.

Aşa a început perioada pasivă a existenţei noastre, care ne-a învăţat să aşteptăm ploaie pentru recoltă, să construim garduri şi să lăsăm fiarelor sălbăticia. Şi probabil a fost bine, având în vedere că eu mă găsesc acum tolănit în pat, tastându-vă şi bând Coca-Cola rece.    

Însă tot atunci am început să avem ceva de pierdut. Instinctele care ne ajutau să prindem mistreţi cu suliţa au anchilozat, iar mentalul nostru s-a fixat geografic. Şi asta mai ales din vina lucruri neînsemnate, imposibil te pus în căruţă, în desagă, de purtat cu noi. De pe atunci am început să trăim cu obsesia statorniciei, a căminului, a punctelor imobile. Atunci angoasa a picat între noi ca o nicovală.

Însă 2 milioane de ani nu se pot şterge cu buretele şi de asta uneori ne apucăm violent să dărâmăm, să risipim, să alergăm. Asta noi oameni moderni chemăm: libertate. 

De notat este că practicată cu metodă şi pe termen lung, în condiţii optime, libertatea asta poate deveni fericire, sau oricum e un indicator bun al ei.

Aşadar, antropologic vorbind, subsemnatul e pe cale să reînnoade legătura cu cei 2 milioane de ani de tradiţie, riscând inconştient să fie fericit!

de la şefa de camin G şi bună colegă Ela:

 

...

Vor fi beţii de rouă se va dansa cadril

Galaţi, pe graniţa Imperiului 

Bunule A.

Citeam zilele astea că beduinii atunci când atacă deşertul şi nesfârşitele lui dune, consumă mare parte din apă şi provizii în primele zile. Astfel, fiecare prima etapă a unei călătorii e o adevărată sărbătoare, în timp ce finalul mereu vine ca o zdravănă încercare a simţurilor şi minţii.    

Aşa e şi cu marile aventuri, marile întreprinderi, cu poveştile care contează; sau măcar aşa ar trebuii. Fără să ne gândim la furtunile de nisip, la fierbinţeala zilei şi la pericolele nopţilor ce au să vină, începuturile ar trebui sărbătorite fie şi pentru că se petrec. Dacă inima e uşoară, dacă sunt insomnii, dacă e încredere oarbă în acel ceva, uneori până la harţă cu ăla care ne-ar contrazice şi dacă simţim entuziasmul copilăresc, cred că merită  deschisă şampania. Oricum vom ajunge la oază, va fi şi greu, multe se vor întâmpla, însă toate în final îşi vor găsi răzbunarea în gustul fabulos de curmală şi în paharul de Coca-Cola cu gheaţă.

Acum când prima şampanie s-a deschis şi când o a doua urmează, îmi amintesc un vers; unul care tapeta pereţii casei noastre de pe Via degli Angeli: Vor fi beţii de rouă se va dansa cadril!

Ed.

iar de la Adina:

 

...