Şi cum călătorului îi stă bine cu drumul...

Those who dream by night in the dusty recesses of their minds wake in the day to find that all was vanity; but the dreamers of the day are dangerous men, for they may act their dream with open eyes, and make it possible  (T.E. Lawrence  - Lawrence of Arabia "Seven pillars of Wisdom")

Toţi oamenii dragi, toţi cei care contează, toate persoanele interesante, toţi egalii, ei bine toţi prietenii mei sunt departe. Şi eu şi ei tot rătăcim în căutarea iluziei perfecte, a punctului optim. Eu aproape am obosit şi odată cu mine, simt că şi ei încep să obosească.

Ne-am obişnuit să lăsăm în urmă oameni, să împachetăm, să planificăm plecări, niciodată rămâneri. Senzaţia e că uneori aproape găsim, dar mereu o luăm de la capăt, în altă şi altă căutare. Am putea să ne oprim, dar aşa ar fi şi mai rău.
Uneori poate părea fain, iar alteori chiar e, dar ştiţi cât durează numai să aflaţi unde se bea o cafea bună în oraş, de unde se cumpără roşii, unde se pune muzică bună, sau care e codul poştal al străzii tale. Iar când în sfârşit ştii toate astea, iar oameni ţi-au învăţat numărul de la interfon, ştiţi cum e să laşi totul şi să pleci?

Dar viaţa în inifinita ei generozitate are mare grijă să îmi prezinte tot felul de cretini, oligofreni, retardaţi,  imbecili, tot felul de prăjiţi, învinşi, blazaţi, terni, toate neamurile de eşecuri, de distrugeri, de prăpăstii omeneşti...
Şi atunci îmi zic că amărâţi cum or fi, dragii mei camarazi, mereu pe drum, uneori greşind, alteori plângând, nu se opresc şi al naibii de bine fac. Fie şi numai pentru asta îmi e mai dragă compania acestor umbre, care tot umblă, purtând lucruri simple, de alea de încap sub cămaşă: inimă bună şi poveşti.

Închei şi eu povestea asta, cu inima bună şi privind raniţa cu jind... în curând se face vară!

...

Gente di mare...

- De unde eşti?
Mi-a fost adresată întrebarea asta de multe ori, în multe limbi, dar răspunsul mereu a fost acelaşi...

Libertatea
Cânt eram ciutan duminica ieşeam pe faleză cu toată familia. Mama mă îmbrăca întotdeauna în costumul cu Popeye marinarul, ăla cu pantaloni scurţi; plângeam de rupeam pământul dacă vroiam ceva, aşa că nu avea încotro. La mine acasă era un fel de rai capitalist în plin comunism, cu Pepsi-Cola, alune la cutie, ciocolată Milka şi  saci de portocale; dar nimic din toate astea, nu se compara cu amărâtul Brifcor băut pe Libertatea.

Libertatea (1930) iachtul regelui Carol al II-lea

Cum venea primăvara, vasul era împodobit cu steguleţe marinăreşti de sărbătoare şi se deschidea ca restaurant al proletariatul gălăţean. Ştiam că odată Libertatea fusese al unui rege şi stând  cu siropul în faţă, îmi imaginam că de pe la pupa va ieşi o mai ştiu eu ce prinţesă tristă. Cred că de asta mă şi ceream des la toaletă.  De fiecare dată alergam dus întors pe puntea elegantului iacht, până la pabord, unde se găsea cabina de baie. Nu s-a întâmplat niciodată, dar mereu am sperat că un căpitan îndrăzneţ va aprinde motoarele neostoite ale navei, va şuiera a plecare şi vom porni pe Dunăre, către Sulina şi mai departe către Constanţa, Bosfor şi Stmabul. Ştiam că magazia era plină de Brifcor şi îngheţată, lucru important când vine vorba de un voiaj atât de lung...

Cocuţa
Vara toate tinerele familii gălăţene, luau bacul şi traversau Dunărea, până pe malul dobrogean; mai erau şi unii care mergeau la Valuri, dar ăştia nu mi-au plăcut niciodată. În faţa Galaţiului, peste fluviu, era plaja Cocuţa şi pentru mine aceasta însemana paradisul. Acolo s-a pecetluit nunta mea cu apa, de atunci am înţeles că voi trăi pe uscat, dar că mă voi împlini abia pe mare.
De acolo, de la Cocuţa am şi prima amintire a copilăriei. Am intrat în apă cu fratemiu; ca un făcut însă, prin mulţimea de copii, m-am pierdut. Cum nu aveam frică de apă, sentiment mereu străin de altfel, am continuat să înaintez, până când am nimerit un prag şi dus am fost. Îmi amintesc că priveam de jur împrejur prin apă şi că era atât de frumos... asta până nu am mai putut respira. Ca în filme însă mână lui fratemiu, care speriat pe semene, începuse să mă caute, m-a prins de ciuf şi m-a tras la suprafaţă. Aş fi putut să nu mai fiu; dar Dunărea mi-a şoptit atunci că are alte planuri cu mine...

         
De asta şi pentru multe altele, de fiecare dată când cineva mă întreabă: de unde eşti? Răspund simplu: de la Dunăre!

P.S. În 1998 nava Libertatea, obiect de patrimoniu naţional, a fost vândută ilegal unei firme britanice. În prezent nava recondiţionată şi rebotezată Nahlin, funcţionează ca abarcaţiune de lux undeva pe mările nordului.

 

...

Rigoletto din Carpaţi

De la un timp mă comport ca un asediat în propria urbe, în propriul grup de oameni şi simt nevoia de a arunca peste gard petarde, cărămizi, molotoave şi scuipaţi. Am devenit un sceptic, un mizantrop, un urâcios. Dacă văd un cuplu frumos, repede îmi imaginez pumni care cu graţie îi vor primi şi da unul altuia. Privesc la relaţiile din jur şi nu mă pot abţine să nu le proorocesc eşecul, despărţirea, ruina afectivă.

Dacă cineva îndrăzneşte să se entuziasmeze în preajma mea, îl avertizez iute în legătură cu viaţa care are să îl dea de pământ şi o să îi tăbăcească curul. Iar dacă cineva îndrăzneşte să îmi pună la îndoială prezicerile, îl execut sumar, îi provoc certitudinile, îl copleşesc cu îndoieli, îl crispez.

Într-o discuţie intru ca o armată bine antrenată, gata de un război de uzură, dar spre dezamăgirea mea văd tot mai des cum adversari capitulează, încă de la primele mele şarje. Continui aşadar revoltat să calc apăsat în orice strachină şi mă comport ca un dinozaur carnivor, într-o lume de mamifere firave. Vă puteţi imagina ce impresie fac, ce companie plăcută sunt şi mai ales cât de căutată.
Dar ştiu toate astea şi nu mă pot stăpâni să nu fiu un asemenea pain in the ass, o jigodie, un cusurgiu, un moftangiu. Îmi asum asta şi îmi savurez micile contravictorii, ca pe nişte capodopere ale comportamentului uman. Dar dacă ce e cu mine e oarecum clar, ceva totuşi mă frământă.

David mulţam de piesă

Atacurilor mele, beştelelilor referitoare la eşecul relaţiilor, al miciunilor din cuplu, al falimentului emoţional, al epuizării, nimeni nu se încumetă să li se împotrivească. Aşa se face că asemeni unui bufon, unui Rigoletto, plângând şi râzând în acelaşi timp, continui să îmi duc misiunea mai departe, livrând doza de sudalme, clefetirile, molotoavele şi bucăţile de paviment peste gardul existenţei mele.

Mă consolez totuşi, sperând ca la un moment dat, asemeni unei nave care scapă astfel de balastul său, existenţa mea să pornească iarăşi în călătorie. Visez să înfrunt din nou oceanele altor existenţe năvalnice, agresive, interesante şi pasionale, iar hainele ponosite de lup de mare morocănos şi bătrân, să le arunc cât colo.

...    

Silenzio Stampa

De ceva timp evit să citesc presă românească şi mai ales ştirile referitoare la politica internă. Mai mult, în locul lui Boc, Antonescu, Ponta, Băsescu şi Udrea, oricât de regretabil ar părea îi prefer pe Columbeanu, Monica, Zavoranu şi sărmanul Pepe. Seara când deschid televizorul şi asta o fac din ce în ce mai rar, frunzăresc posturile străine de ştiri, sau cele de documentare şi cum nici aici nu prea îmi mai găsesc satisfacţie, îl închid. De regulă deschid comp-ul şi aleg să îmi beau vinul, sau să îmi ronţăi chipsurile, la Time Team sau Who do you think you are. 

Sunt eu de vină şi gusturile mele din ce în ce mai cusurgii? Ori e doar tendinţa naturală în faţa mediei care dă semne că îşi propune nu să educe, să cultive, sau să informeze, ci mai degrabă să tâmpească?
Oricum ar fi, îmi place să cred că suntem mai mult decât simpli roboţi biologici uşor de target-at, că putem mult mai mult împreună şi că nobil, media poate sluji asemenea întreprinderi umane. Şi mai cred că gestul regretatului mei profesor şi maestru, de a pune TV-ul în cutie şi cutia pe şifonier e unul extrem, care nedreptăţeşte producţii şi canale perfect onorabile, puţine ce e drept.
 

Tema e amplă şi nu doresc nici să o atac şi cu atât mai puţin să o rezolv; totuşi un anumit lucru îmi doresc. Anume să ştiu, în gălăgia asta, în zgura care se vântură prin faţa ochilor noştri în ziar, la radio, pe net şi la TV, ei bine să ştiu ce anume am pierdut. Care sunt ştirile care în goana după audienţă facilă, s-au rătăcit. Ce anume nu am aflat, ce nu a ajuns pe mainstream. Care sunt acele ştiri, care justificat ar trebui să ţină prima pagină şi care fireşte, se vor valita în timp ca evenimente importante.

Lume, lume...

Eu propun o asemenea ştire, pe o temă dragă mie. Ieri (9 martie a.c.) naveta spaţială Discovery, după 27 de ani de serviciu şi-a încheiat cariera cu o aterizare perfectă la Kennedy Space Center în Florida. Acest eveniment marchează pe de o parte încheierea programului navetelor spaţiale, care va fi suspendat definitiv  în vara acestui an. De asemenea, această ultimă misiune Discovery însemană din perspectiva NASA şi finalizarea construcţiei Staţiei Spaţiale Internaţionale.    

 

...

Halal dichis...

Chestii magice

De Crăciun am avut sub brad cele 8 dvd-urile Charlie Chaplin, din seria Colecţiilor cu Dichis ale Dilemei Vechi. Cum au ajuns acolo e o poveste întreagă. Scurtată zice că i-am dat de înţeles cumnatei mele dragi, responsabilă de cadouri, că e tot ce îmi doresc. Am uzat toate armele persuasiunii; mai aveam puţin şi îi puneam scrisori în poştă, aşa de disperat eram. Nu ştiu ce mă apucase, doar majoritatea filmelor le văzusem şi oricum aveam bani să îmi cumpăr dvd-urile, dar na... odată în an e Crăciunul, cu magia lui cu tot. 

un pici şi un Chaplin - Florenţa 2009

Dar unde mai pui că de pe vremea când îmi creşteau colţii ideologici, fără pic de ezitare am catadicsit să îmi măsor forţele cu Dilema. M-a făcut să o citesc cu plăcere şi m-a enervat deopotrivă; am păstrat-o ca pe un obiect colecţionabil, dar am denunţat-o ca pe braţul perfid al tiraniei culturale. Acum însă, frumoasa colecţie se odihneşte meritat pe raftul cu dvd-uri, lângă The Doors în original şi Angels in America sub forma unei cărţi medievale. Acum parcă nici Dilema nu mai e ciuma de altădată. În sfârşit între noi e pace!

Dilema nouă, obiceiuri vechi

Aseară însă mă pun să văd The Kid, în româneşte Piciul (1921). Scot graţios dvd-ul şi dau să privesc coperta, fireşte cu un ochi indulgent. Însă oricât de indulgent mă hotărâsem să fiu, văd următorul mesaj scris negru pe alb:

SE VINDE DOAR CU REVISTA DILEMA VECHE

Dacă nu primiţi şi revista, sunaţi la tel.: 021 407 76 98

Va să zică sărmana mea Colecţie cu dichis ţine să mă avertizeze că vânzătoarea şuteşte revistele. Mai mult, tot Colecţia mă face imbecil, ba încă de două ori. O dată că nu mă interesează revista şi evident nu o cer, iar a doua oară pentru că fie şi dacă o cer, singur nu o voi obţine. Dar dacă tot sunt încălţat şi ajung acasă fără gazetă în plasă, mai am o soluţie: să formez numărul şi în cel mai pur stil românesc, să o torn pe ciorditoare. Pot aşadar, mulţumită Colecţiei să o înfund, să i-o trag, ce să mai, să îi arăt cine e şmecherul; şi toate astea cu dichis.
Apoi răcorit, pot să îmi savurez filmul şi să mă bucur în continuare de seară. Îmi zic însă, pentru a potoli sângele urcat la cap: bine măcar că e primită cadou... şi dau play.

Halal dichis, pungaş negustor, zevzec muşteriu...         

 

...