Sfârşitul Călătorie!

Calatoria mea a început acum exact 43 de ani, în anul 1967. În cărţile de istorie, evenimentul e trecut în cel mai bun caz ca notă de subsol, ca apendice, dar el avea să schimbe sufletul unei generaţii şi cu siguranţă lumea epigonilor ei.

Acum 50 de ani noi toţi eram într-o mare criză, una care ca şi acum nu poate da răspusuri unor întrebări fundamentale: de ce existăm, care ne este proiectul, unde vrem să ajungem. Religia eşuase în a da răspunsuri satisfăcătoare cu sute de ani în urmă, iar raţiunea îşi dovedea futilitatea în fiecare clipă, la 20 de ani după Holocaust, după fascism, în plin comunism, cu războaie în Vietnam şi în Orientul Mijlociu, cu un preşedinte american asasinat în stradă, cu teama permanentă a unei anihilări nucleare, cu umanitate epuizată, rutinată, plictisită.

Atunci la finalul unui album abia lansat, puteai asculta The End:

This is the end

Beautiful friend

This is the end
My only friend,
the end

Of our elaborate plans, the end
Of everything that stands, the end
No safety or surprise, the end
I'll never look into your eyes...again

În clipa aceea eu şi milioane de alţi tineri ca mine, ne-am rupt hainele, au luat un pumn de ţărână, l-am udat cu saliva şi ne-am pictat trupurile. Ne-am desfăcut părut, l-am umplut de pene şi flori şi am pornit în Călătorie. Primul profet era un indian, Jim Morrison... un puşti care primise la cinci ani, spiritul unui indian bătrân. De atunci am ştiut că în lume are să vină salvarea, o salvare pe care Regele Şopârlă ne-o cânta în poeziile lui; de atunci toţi cei plecaţi am născut un trib!

avatarul meu, de foarte mulţi ani:

După The Doors, a venit în doi ani Woodstock şi lumea noastră şi-a găsit zeii: Jimi Hendrix, Roling Stones, Bob Dylan, Janis Joplin, Led Zeppelin... zeiii unei generaţii care nu mai avea frică, care se elibera, o generaţii care avea să renunţe la raţiune şi religie, în schimbul iubiri, libertăţii şi fericirii ca destinaţi!
De data asta salvarea nu mai era aşteptată de nicăieri ci din interior, din pierderea propriei fiinţe, din anihilarea realului, din terfelirea limitelor... a treia calea înseamna o goană bezmetică pe contrasens, cu ochii închişi. Unii au plecat să exploreze căi de iluminare în India sau în insulele asitiace, alţi au les să se întoarcă la origini, să cultive pământul şi să facă copii, de fapt cei mai mulţi au încercat să construiască enclave libere de presiunea socialului.

Can you picture what will be
So limitless and free
Desperately in need...of some...stranger's hand
In a...desperate land

Zeii noştri însă au dispărut repede: Jimi Hendrix şi Janis Joplin în 1970, Jim Morrrison în 1972 şi cu ei milioane din copii aia frumoşi, goi, care dansau ca nebunii în iarbă şi credeau că războaiele pot fi oprite cu dragoste. Supradoză sau accidente, alcoolism, sinucideri fericite, au ţinut în acei ani porţile raiului deschise, ca niciodată înainte...

Eu însă am supravieţuit... eu şi măcar câţiva din jurul meu, am continuat să mergem. Penele s-au învechit, florile s-au veştejit de atunci, iar urmele desenelor pe corp s-au estompat... unii au devenit contabili, alţi lucrează la stat, unii au rate la Logan, iar alţi caută neveste urâte şi proaste, sau soţi în poliţie; de mai multe ori am încercat să punem punct mascaradei astea.

Îmi amintesc că eram în Iaşi într-una din nesfârşitele seri de beţie furiosă. Era o seara de Crăciun şi umblam prin centru către Canabis, în dreptul statuii lui Eminescu. Atunci ne-am apucat de maini, am închis ochii şi am început să alergăm pe contrasens, urlând ca nebunii... cam aşa a fost călătoria mea. Mereu însă am supravieţuit, iar sentimentul ăsta de ruşine nu l-am putut nici înţelege şi nici adormi vreodată.

 Janis Joplin şi cel mai bun Summertime:

Acum călătoria mea se apropie de final, nu doar ca blog, ci ca etapă de viaţă, ca punct al unei căutări disperată de răspunsuri, de rezolvări ale proiectului universal şi mai ales ale celui personal. E timpul să înceapă aventura, să strig în sfârşit, din toţi rărunchi: Toate Pânzele Sus!
Călătoria se încheie astfel şi acum, pentru a da voie marilor proiecte, pentru a începe să plătesc ceea ce Mişu numea "datoria fiecăruia de a face o gaură în cer". O închei însă cu oameni frumoşi şi buni în jur şi o închei cu credinţa că am mijloacele pentru ce are să vină.
În fond tot iubirea, la 2000 de ani de la Isus şi la 43 de la Jim Morrison, tot ea sărmana oferă răspunsurile. Uşor mistic de la o vreme, spun că doar acum pot înţelege de ce nu am dispărut atunci cu flori în păr şi de aceea cred că acum mai mult ca niciodată, e momentul despre care Cpt. Adama ar spune Sometimes you just gotta roll the hard six.
Un nou trib se va naşte!

It hurts to set you free
But you'll never follow me
The end of laughter and soft lies
The end of nights we tried to die

This is the end

...

"Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte..."

Anabasis
Viaţa mea a început acum 12/13 ani, vara. Era mereu cald ca dracu', cum e mereu cald în partea aia de ţară. Eram singur, într-un apartament cu două camere cu vedere către intersecţia de la IREG. Pe vremea aia eram virgin, premiant ca întotdeauna, nu aveam prieteni, nu ieşeam în oraş, iarna făceam hochey, nu plecam în tabere şi aveam o familie atât de înţelegătoare şi iubitoare, că nu puteam decât să stau departe de ea.

Viaţa mea a început încet, aproape monoton, întâi ezitant, apoi din ce în ce mai sigur, mai rapid, mai hotărât.
Ieşeam din casă mai ales duminica dimineaţa, treceam pe la biserică, apoi mergeam la bibliotecă să schimb cărţile şi pe la câteva rude să iau altele. Ajungeam gâfâind de mers pe jos, în celălalt capăt al oraşului, luam provizii şi ceva bani de la ai mei şi până la prânz eram înapoi în apartamentul cu două camere.

O zi obişnuită însemna 3/4 cărţi, cam tot atâtea filme, plus măcar unul porno, însemna o beţie crâncenă, uneori cu spirt, multă muzică, zeci de pagini scrise indescifrabil, dans tâmpit, mâncat pe fugă şi toate într-o mizerie apocaliptică, pe care o pregăteam migălos şi care mă relaxa. Eram slab, alb, cu ochii obosiţi, mereu gol, netuns, violent, irascibil, miroseam urât şi vroiam să cuceresc lumea.
Atunci am învăţat însă mult din ceea ce aveam nevoie să ştiu... atunci am învăţat în forma brută: ce înseamnă prietenia, familia, libertatea, bogăţia, atunci am învăţat să visez, să am curaj, să construiesc şi mai ales atunci am învăţat să iubesc. Şi am învăţat astea de la Shakespeare şi Rousseau, Sebastian şi Minulescu, Melros-Place şi Beverly-Hills, de la Almodovar şi David Lynch, Jenna Jameson şi Smashing Pumpkins, de la Caesar şi Napoleon, Marco Polo şi Machiaveli şi câţi şi mai câţi.

The man Who Sold the World...
Din vreme în vreme, îmi place să mă întânesc cu acel tip ursuz cu ochi stralucitori şi părul vâlvoi; a devenit cu vremea instanţa mea, poate cea mai înaltă, deloc atacabilă. Îl mai întreb de una de alta şi mai ales dacă sunt bine, dacă îi place de mine aşa... pentru că uneori îmi mai fac şi eu griji.
L-am întrebat de exemplu la ultima întâlnire ce crede de mine aici, în a treia ţară unde am luat-o de la capăt şi unde când încep să mă încropesc, simultan cu împachetatul către o destinaţie nouă; ce crede de droai a de prieteni şi domnişoare de carton, pe care le-am lăsat pe acasă sau aiurea prin lume, fără să le dau un semn, ce crede de Asociaţia pe care am lăsat-o când putea să mă îmbogăţească şi să lucreze cu statul, ce crede de istoria pe care ca un câine de lupta am apărat-o permanent, ce crede de oameni puţini din jurul meu, de visele mele, de barca care stă să vină şi din ce în ce mai insistent: ce crede despre EA.
Ei bine despre EA întâi mi-a spus sfătos că am învăţat amandoi bine să o cautăm şi că a meritat al naibii de mult neastâmpărul, că ar fi fost o viaţă trăită în van fără ca buzele noastre să nu se fi atins. Mi-a mai spus că puteam rata orice, mai puţin acesta şi că da, undeva în nori, poate pentru toate lecţiile astea trăite, zeii mei barbari au fost darnici, generoşi şi au trimis poate pe cea mai de ispravă şi mai dragă fiică a lor.

La final însă, puştiul de 14 ani, lăsând deoparte sticla de spirt, mi-a zâmbit şi grav, ca niciodată, mi-a spus că trebuie să plece, pentru mult timp, departe... am încercat să protestez, să aflu detalii, când se întoarce, o adresă... M-a bătut însă pe umăr şi mi-a spus că am să mă descurc bine, că sunt bărbat şi ar fi ruşine să mă mai lungesc mult la taclale cu un adolescent care bea spirt...

La 12/13 ani depărtare de verile alea pline în care m-am născut, sunt bine, sunt înconjurat de prieteni frumoşi, locuiesc într-o casă albastră pe o stradă medievală, am aceeaşi familie periculos de iubitoare, fac bani (chiar dacă mai puţini ca în USA), scriu iar proiecte europene pentru tineri, mă pregătesc să duc istoria cu mine măcar încă pe atât, într-o lună încep cursuri de pilotaj marin şi yachting, sunt pe cale să îmi cumpăr trompetă, am părul mare şi creţ, sunt iarăşi slab, miros ceva mai bine, văd la fel de multe filme şi... iubesc, cu toată inima, ca un nebun.
După 12/13 ani nu mai vreau să cuceresc lumea, m-aş bucura să o pot salva, sau dacă nu, măcar să mă pot pierde în ea, bucuros că uneori primim ceea ce merităm şi că asta poate fi uneori chiar mai mult decât visele noastre au putut cuprinde...

P.S. Aşa au mai rămas cinci postări! 

...

Scrisoare din Bologna

Bologna, 6 iunie 2010

Buna mea Himeră

Îţi scriu cu inimă bună şi zâmbet larg, de pe strada celor mai cheflii îngeri din lume, din inima Italiei, din oraşul primei Universităţi, sau cum frumos am fost instruit, din capitala mondială a Sexului Oral. Îţi scriu pentru că e  timpul unei poveşti, care se cere de multă vreme spusă.

Odată mi-a încăput pe mână o mândreţe de carte despre cultura aborigenă, una dintre cele mai arhaice şi rudimentare culturi din lume. Am aflat atunci că juni micilor comunităţi, pentru a se învrednici să intre în tagma bărbaţilor, trebuiau să pornească într-o călătorie. Fiecare astfel de comunitate găzduia în acelaşi timp alţi tineri, pe care îi învăţa versul care caracteriza grupul lor.
Treptat, prin colecţionarea acestor versuri, călătoria devenea pentru tineri aspiranţi, o mare poezie, un cântec care lua forma locurilor pe unde treceau. Fiecare pas făcut însemna apropierea de capătul cântecului, iar fiecare direcţie aleasă însemna mereu un alt cântec. Tot continentul se umpluse astfel de autostrăzi lirice, un spaţiu continu al visului şi al realităţii; o sărbătoare a descoperirii şi învăţării.
Cânt îşi obţineau propriul imn, tineri se puteau întorce în comunitatea lor ca bărbaţi, gata să îşi cânte călătoria şi să vorbească astfel despre cine au devenit ei... uni însă nu se mai întorceau...

Cânt ne vom întâlni iubita mea, cântecul meu se va apropia de forma lui finală. Însă călătoria mea va mai avea nevoie de un singur lucru, poate cel mai important dintre toate. Ca orice căutare şi a mea, are nevoie de un obiect al ei, de o destinaţie. Asta însă eşti dator mereu, oricât de mare e preţul, să o afli singur; enigmatica Ithaca nicodată nu e un dat şi cu atât mai puţin nu e la îndemână.
Ştiu bine că fără destinaţie, orice călătorie nu înseamnă decât o bezmetică rătăcire şi că nu poate duce decât la pierzanie. Dar fără să îi ştiu detalile, intuiesc dintotdeauna că are ceva de-a face cu libertatea, cu acel timp al visului aborigean, dar mai ales ştiu bine că la capătul deşertului nu pot fi decât oameni, Marile Prietenii, Iubirea...
Dar dacă călătoria înseamnă să înveţi acel cântec Himera mea, ea mai înseamnă şi 1000 de încercări, de erori, de disperări şi înfrângeri. De câte ori am spus că aproape am ajuns şi văd ţărmul, de atâtea ori valurile s-au pornit mai furioase şi de câte ori lucrurile deveneau mai clare, de atâtea ori se dovedeau mai mincinoase. Câţi oameni am pierdut pe drumul ăsta, câte renunţări, câte trădări, câte drame s-au petrecut, nu o să îţi spun acum, e totul în cântecul meu, dar îţi spun că toate m-au pregătit pentru toate astea, pentru ce urmează şi pentru Tine.

Dacă de curând am aprins prima făclie în noul meu univers, dacă totul în final ia formă după ani de rătăcire prolifică, mai lipseşte un singur lucru, cheia de boltă a întregii construcţii, luarea vălului, rezolvarea. De pe mare, din hăul în care luptam, am zărit de curând strălucind, parcă ca un far binecuvântat, ochii tăi şi în adâncul lor ţărmul, casa.

Şi da frumoasa mea, dacă Odiseu a umblat 20 de ani pe mari până la Penelopa lui, îmi place să cred ca mie mi-au ajuns 10, lungi însă cât un veac. Au fost ani plini de proiecte, presăraţi cu multe castele de nisip, multe rulete ruseşti şi salturi în gol. Multe momente de singuratate, de tristete, de disperare, proiecte sfărâmate şi lumi făcute din nimic şi pe nimic, dar toate au trecut, ca un vis dimineaţa.

Calatoria se cam încheie şi după ea ramân mai solide ca oricând visele plodului de 16, 17 ani, ramane o mână de oameni sfinţi, buni şi blânzi, dar mai ales un rost, locul câştigat sub soare. Dacă aş fi tatăl meu, undeva în evul mediu, acum aş scoate sabia din cufăr şi aş spune: A fost a bunicului tău, primeşte-o, o meriţi!
Dar mai mult decât sabia, decât rostul, decât proiectul, te voi găsit pe Tine. Niciodată nu am fost mai sigur ca la capătul acestei autostrăzi de vise şi iluzii esti Tu şi că în sfârşit mă voi întoarce acasă.

Ţi-am spus la început despre unii bărbaţi aborigeni care nu se mai întorc în satul lor; ei bine ei nu se prăpădesc, şi ei au propriul lor cântec, doar că aleg să facă un nou trib, să o ia de la capăt, să fondeze o nouă lume. Cum altfel se pot încheia călătoriile, dacă nu cu naşterea altor legende, cu mari aventuri, de data asta împreună cu semeni, cu ai lor şi cu ale lor.
Aşadar, vin în faţa ta solid, liber şi primenit, cu un cântec spectaculos, să îţi cer iubita mea să găsim împreună versul care să de-a formă tribului nostru.

Aşteptând Himera,
Edi

...

Catre tara din ochii tai - DESPRE MUZICA 2/2

Pentru înfrigurarea şi convingerea de atunci, când mi-ai prezentat superbul articol al detestabilului Sever Voinescu din "Lettre Internationale", îţi mulţumesc Amice! M-a făcut să îmi desfund urechile şi am început să iubesc îngeri şi muzica!

Când vom încheia de arhivat secolul XX, el va spune despre noi multe lucruri rele, atât de multe că poate niciodată nu ne vom mai putea reveni. Vom avea de amintit lagărul de la Aushwitz şi distrugerea Sarajevo-ului, bomba de la Hiroşima şi baia de sânge de la Verdum, genocidul armenilor şi cel ruandez, aparheidul din Africa de Sud, pedofilia preoţilor catolici, Vietnamul şi Piaţa Tien an Men; vom mai trebui să îi amintim pe Lenin şi Musolini, Hitler şi Stalin, pe Ceauşescu şi Pol Pot, Hirohito şi Miloşevici, Kim Ir Sen, Mao, Idi Amin, Gadafi şi Arafat.
Ce ne va putea salva oare după un asemenea secol plin de groază, ură şi violenţă şi cine va mai putea înţelege şi alina dramele veacului în care ne-am născut?
Dar mai mult decât atât, atunci când nimeni dintre noi nu va mai fi să depună mărturie, când bibliotecile vor arde precum cea din Alexandria, sau a lui Eco din Numele Trandafirului şi odată cu ele toată înţelepciunea lumii, când marile poveşti de iubire nu vor mai găsi inimi şi minţi în care să se adăpostească, când marile întreprinderi ale umanităţii nu vor mai găsi condeie care să le cânte, când planeta noastră va fi cuprinsă poate de mare supernovă solară, un anume lucru, poate o fărâmă din ceea ce suntem, va mai rămâne: MUZICA.

înregistrare 1909, Erico Caruso - E lucevan le stelle,
din Tosca (1900) de Giacomo Pucini:

Mai mult decât orice, secolul trecut a început cu vocea lui Caruso (1873-1921) gravă, intensă, dramatică, prevestitoare parcă a dezastrelor ce aveau să vină şi s-a încheiat cu marea voce a lui Pavarotti (1935-2007) tonică, optimistă, bonomă, ca iarbă bine crescută primăvara. Dar mai mult decât orice, intervalul dintre cele două voci marchează, cu bunele şi relele lor, tocmai nemurirea noastra, zenitul lumii pe care o iubim atât. Între invocarea deznadajduită a lui Caruso şi strigătul eliberator lui Pavaroti, am ajuns pe Lună, am învăţat să ne anihilăm de câteva ori, să ne clonăm, să trăim virtual şi să privim la televizor. Dar mai mult decât orice, am învăţat să ascultăm muzică, să deschidem urechile şi să dăm vieţii noastre coloană sonoră; cinematograful însuşi a intrat mut şi a ieşit cu dolby sorrund.
Am învăţat să înregistrăm şi să transmitem; am inventat radioul. Şi pentru asta, astăzi continuă să cutreiere spaţiul cu viteza sunetului, fiecare notă muzicală emisă de un radio de pe pământ (exact cu acei 1236 de km/h pe care profu' de fizică mă punea fără succesc să îi ţin minte). Aşa se face că atunci când s-o alege praful de tot, când până şi limbajul nostru va fi uitat, muzică şi numai ea va dura.

înregistrare 1982, Luciano Pavaroti - Una Furtiva Lacrima,
din L'elisir d'amore (1832) de Gaetano Donizetti:

Şi când în sfârşit cineva de aici, sau mai ştiu eu ce alte entităţi se vor întreba de ce a meritat să existăm, care e povestea noastră şi dacă am făcut ceva cu şansele date nouă de hazard, va fi suficient să îndrepte antena în direcţia Pământului, şi poate Caruso îi va răspunde...

De aia e bine să avem grijă ce muzică ascultăm, e singura noastră semnătură durabilă.

P.S. Din vreme în vreme, are loc câte o magică întâlnire cu pianul, una care marchează câte o epocă, o perioadă, un moment; o întâlnire care recalibrează perspective. Pentru asta coloana sonoră a serii e o serenadă, Serenada lui Shubert, cantat de Richard Tauber, la mijlocul veacului şi acompaniată de tot sufletul meu, dar mai puţin de vocea şi cu atât mai puţin măinile mele.

...