Ursa Mică

Cineva mi-a spus că nu e mod mai înţelept de a încheia frământarea unei zile, ca acela de a privi cerul. Să admir alcătuirea armonioasă a spaţiului şi să înţeleg că legi mai mari ca mine mută lucrurile în univers. Abia asta, spunea el degajat, e o cumsecade preocupare a unui om decent şi un semn al traiului său tihnit. 

7:00 AM fără Ursă, dar cu Lună

Tot mai des îmi propun să fac asta, semn probabil al grijilor care se înmulţesc; ori poate al anilor care reuşesc nu doar să mă îmbătrânească ci să mă facă şi cu un strop mai înţelept. 

Aşa se face că aseară am descoperit, după 3 luni de holbari inimoase la astre, locul Ursei Mici pe cer. Fiind alte coordonate geografice, harta cerului chiar dacă aceiaşi, capătă aici o altă înclinaţie. Acum Ursa mea nu mai e în centrul bolţii cereşti, ci retrogradată aproape de pământ, spânzurată deasupra unor palmieri.     

7:01 AM

Nu ştiu dacă privitul stelelor îmi potoleşte frământările, dar ştiu că următoarele seri am de găsit Ursa Mare. Şi asta înainte de a-mi pune la treabă telescopul... ăla primit de Crăciun. 

Vom reveni curând cu noi informaţii!       

...

Ally McBeal

Îmi amintesc că Ally McBeal se termina de regulă într-un bar. Acolo, după o săptămâna  lungă, după procese şi răfuieli, toate personajele îşi găseau liniştea, relaxarea. La un loc amanţi şi duşmani, colegi şi prieteni, toţi aveau un final de săptămână cumsecade, cu licori tari, muzică live şi discuţii aşezate. 

Zilele astea mă macină gândul unei astfel de extra-ore săptămânale, sau măcar a unei extra-zile alocate anual, pentru o cinstită întâlnire cu personajele importante de peste săptămână, de peste an.
Îmi şi imaginez un rum sorbit în faţa unui ex care recunoaşte beneficiile despărţirii de tine, completată însă de propria mărturisire a multiplelor infidelităţi; pe fundal şeful ar silabisi o piesă de karaoke. Seara s-ar încheia cu o bere oferită de cel căruia i-ai împrumutat cei mai mulţi bani fără să îi mai vezi şi de un dans cu bârfitoarea locului.

Poate că vieţile noastre ar căpăta astfel atât de necesarele armistiţii, sau ca în basme, ar păşi pe tărâmul magic al păcii şi înţelegerii... măcar la zile festive.

a se trece peste primele replici,
rostite în limbi pe care nici eu nu le mai recunosc:

...

Hoţomănii

Priveşte-mă în ochi, mi-a spus, nu înceta nicio clipă să mă priveşti în ochi, altfel nu mă pot opri la timp şi murim.

lui CTP în Copilul Pur 
de către frageda domniţă japoneză Jun Ko

o melodie şterpelită de la Scoifulici:

 

...

Si me das a elegir

Si me das a elegir/ Entre tú y la gloria/ Pa que hable la historia de mi/ 

Por los siglos/ Si me das a elegir/ Me quedo contigo

Manu Chao - Me Quedo

Comnunismul e rău, iar fascismul e şi mai rău. Regimurile extremiste sunt rele în general, iar doctrinele lor sunt doar o mască al aceluiaşi monstru: al dictaturii şi al lipsei de libertate. Asta e o constantă istorică şi totuşi...

I. Anul trecut din dosarul făcut de Securitate, am aflat că bunicul din partea tatălui a fost unul din liderii legionari importanţi din Galaţi, şef de cuib şi participant la câteva dubioase întâlniri naţionale. Pentru jumătate de an însă, cât au fost la conducere legionari şi încă un an cât a luptat în Uniunea Sovietică, a suferit următorii 25. 

De la celălalt bunic am medalie şi certificat semnat de Gheorghiu Dej, plus carnetul de student al Academiei Ştefan Gheorghiu, principalul instrument de pregătire al politrucilor.

E important pentru că acum, cu un bunic fascist şi unul comunist, cel puţin nu pot fi acuzat de partizanat. Cum să alegi când amândoi erau tineri, amândoi vroiau să facă lucruri bune, să schimbe lumea, să o îndrepte. Amândoi au ales o idee şi au luptat pentru ea... şi în final amândoi au greşit. 

Amândoi şi-au văzut în timpul vieţii cauzele năruite, vieţile copiilor ciunţite... pentru ca în final să îşi vadă nepoţii fugind de lumea construită de ei.

un comunist cântă despre dragoste:

II. De câţiva ani sunt oarecum comod cu istoria ambelor mişcări şi mai ales cu biografiile câtorva lideri. Şi totuşi nu mă dumiresc cum tânărul medic Che Guevara ajunge să moară în Bolivia pentru cauza comunistă, sau cum splendida noastră elită interbelică, în frunte cu Cioran şi Eliade, ajunge să sprijine mişcarea fascistă. Îmi e greu să înţeleg cum naţiunea germană, una educată, prosperă şi cu o istorie verticală, a căzut pradă nazismului; dar peste putinţă să înţeleg ce i-a adus pe Panait Istrati, Camus şi Manu Chao în tabăra marxistă.

Dar noi ce am fi făcut! Într-o lume în plin război mondial, în plină criză, în care totul îşi pierdea sensul, şi în care absurdul devenea logică: eu ce aş fi ales... voi ce aţi fi ales?

Acum când lumea pare să o ia din nou razna, când locuri sigure ca Norvegia sunt lovite de veninul rasismului, iar problema lumii e cine va conduce Korea nucleară, eu aleg să mă aşez la umbră. Aleg să îmi desfac o cola rece şi să mulţumesc lumii că mi l-a oferit pe Jim Morrison, Zorba Grecul şi  Isusul ăla hipiot, înaintea lui Lenin, Hitler şi Mao! Apoi deschid Jurnalul pe Motocicletă a lui Guevara şi realizez că pentru adevărata revoluţie, pentru Woodstock... sărmanul mai avea de aşteptat doar 2 ani!

P.S. Aş da multe să fiu acum în metroul lui Ceauşescu! Să merg către ceva, să fug poate de altceva, să închid ochii şi să uit că oricât m-aş deghiza, nu sunt decât o babă comunistă!

http://lyricstranslate.com

...

http://lyricstranslate.com...

Wrong Things

There we understood that our vocation, our true vocation, was to move for eternity along the roads  and seas of the world. Always curious, looking into everything that came before our eyes, sniffing out each corner but only ever faintly - not setting down roots in any land or staying long enough to see the substratum of things; the outer limits would suffice.

Ernesto Che Guevara - "The Motocycle Diaries"

I miss you good old friend, I miss Italy and the way she knew to give herself to us! Sometimes reading you, I even miss myself...
But we both know that the roads, the seas, and even some folks are asking for us. So maybe now it's close again that right time to do, what some flat people might call: wrong things!

thanks to DM:

...

Tiramisu

În Mica Italie în care trăiesc de ceva timp, am aflat denumirea acelei senzaţii, a iubirii în care te pierzi, a călătoriilor în care arunci harta, a construcţiilor ingineresc năruite... a direcţiilor revelate. Şi aşa cum numai europeni sudici pot oferi definiţii, aceasta vine sub forma unei prăjituri, a unui desert, unul toscan cu nume de stare, de fericire... o fericire pe care cred că am trăit-o şi eu cândva şi pe care niciodată nu am încetat să o caut: Tiramisu (Aruncă-mă în sus!).   

Sunt clipe când tot ce ai de făcut e să închizi ochii, să mergi pe mâna destinului şi să spui mulţumesc. Dacă nu ai face asta, seniorul meu amic Mike te-ar avertiza: God can squeeze your balls in a second!

Casa de vacanţă a lui Dumnezeu

 ...

Simfonia a IX-a

 a se citi ascultând asta

Suspendat pe autostradă, ca un abces în spaţiu-timp, cu mişcarea a 2-a din simfonia lui Beethoven urlând în boxe. 

Gândurile continuă să alerge cu 100 de mile, ancorate zdravăn în şirul nesfârşit al bolizilor care zburdă ca într-o invazie spre Ocean. Le văd depărtându-se cu viteză farurile purpurii, în timp ce din sens opus cu o turbare şi mai mare, un şir de faruri albe gonesc spre cealaltă coastă. 

Viorile ţin ritmul violent, iar în mlaştină aligatori înfuriaţi de gravitatea sunetelor, căscă fălcile ameninţător. Pe geamurile deschise generos, pătrunde odată cu îndoielile şi întrebările un aer umed, eliberat de ţânţari furioşi pe zgomotul cult al clarinetelor.

De ce fiecare în câte un colţ al lumii... de ce Starbucks şi nu cafeaua la ibric băută în balcon? Pentru numele oricărui zeu ar fi acolo sus, de ce J. e poliţist şi nu actor... dar ce s-o fi ales de Doruleţ? De ce nu i-am spus că paşaportul e hârtie care arde? Ce mâini s-or mai pierde în părul Adrianei... de ce nu Germania... degli Angeli 3 sau 2... Sulamita oare a plans, dar Astrid? Îmbătrânesc... Contrabasul continuă să răspândească optimist, în aerul serii tropicale, forţă brută, senină. Şi iarăşi încordarea viorilor ca o şarjă de cavalerie ce alungă mătăhăloasele SUV-uri Chevrolet, Ford sau Dodge.    

Sulamita (sau despre a VII-a poruncă) "De Ce Ficatul" - octombrie 2011

Dar îngerii lui Brumaru chiar există? Dar E. de ce nu pleacă în Grecia acum, de ce s-a abandonat aşa uşor... ce puteam face mai bine... de ce aşa greu... cum era gustul ciulamalei cu mămăligă... mai ştiu să dansez descălţat, dar să patinez sâmbătă dimineaţa cu ochii mici... a existat vreodată oraşul ăla, dar Hand-ul... îşi mai aminteşte când la filarmonică priveam spectacolele ca nişte hoţi prin uşile întredeschise... orchestra îşi reia fuga nebună, iar capul meu îşi pierde reperele... portocala mecanică a lui Kubrick, parcă ieri am desfăcut-o în parc... toamna în Boon... o să mai simt vreodată toamna? Îşi mai aminteşte camera mea prăfuită... patul cu 3 picioare... poeziile din cărţi răpciugoase... i-am spus oare că narghileaua era cu vodkă... motanul lui Grumăzescu mai are tricolor la gât... drumul spre Roma prin dealurile Toscanei şi pana de benzină... pfff...

Clacsoane, semnalizare... şi pleacă... timidă ca un copil ajuns târziu la joacă; viteza creşte până aproape zboară, geamurile se închid, aerul condiţionat porneşte, iar semnalul radio se pierde,  Beethoven e departe, de fapt e mort de 200 de ani... sunt iarăşi în cockpit, alerg către o destinaţie, mintea îşi pierde zbuciumul, e aproape goală... la orizont se vede Miami, zgârâie norii lui, luminiile, şirul de faruri e acum ca un canal de energie care vine sau pleacă dinspre oraş... parcă mă bucur că farurile mele înoată în acest curent de lumină... chiar dacă ticăloasele viori încă îmi mai sună în urechi.         

        

...