Simfonia a IX-a

 a se citi ascultând asta

Suspendat pe autostradă, ca un abces în spaţiu-timp, cu mişcarea a 2-a din simfonia lui Beethoven urlând în boxe. 

Gândurile continuă să alerge cu 100 de mile, ancorate zdravăn în şirul nesfârşit al bolizilor care zburdă ca într-o invazie spre Ocean. Le văd depărtându-se cu viteză farurile purpurii, în timp ce din sens opus cu o turbare şi mai mare, un şir de faruri albe gonesc spre cealaltă coastă. 

Viorile ţin ritmul violent, iar în mlaştină aligatori înfuriaţi de gravitatea sunetelor, căscă fălcile ameninţător. Pe geamurile deschise generos, pătrunde odată cu îndoielile şi întrebările un aer umed, eliberat de ţânţari furioşi pe zgomotul cult al clarinetelor.

De ce fiecare în câte un colţ al lumii... de ce Starbucks şi nu cafeaua la ibric băută în balcon? Pentru numele oricărui zeu ar fi acolo sus, de ce J. e poliţist şi nu actor... dar ce s-o fi ales de Doruleţ? De ce nu i-am spus că paşaportul e hârtie care arde? Ce mâini s-or mai pierde în părul Adrianei... de ce nu Germania... degli Angeli 3 sau 2... Sulamita oare a plans, dar Astrid? Îmbătrânesc... Contrabasul continuă să răspândească optimist, în aerul serii tropicale, forţă brută, senină. Şi iarăşi încordarea viorilor ca o şarjă de cavalerie ce alungă mătăhăloasele SUV-uri Chevrolet, Ford sau Dodge.    

Sulamita (sau despre a VII-a poruncă) "De Ce Ficatul" - octombrie 2011

Dar îngerii lui Brumaru chiar există? Dar E. de ce nu pleacă în Grecia acum, de ce s-a abandonat aşa uşor... ce puteam face mai bine... de ce aşa greu... cum era gustul ciulamalei cu mămăligă... mai ştiu să dansez descălţat, dar să patinez sâmbătă dimineaţa cu ochii mici... a existat vreodată oraşul ăla, dar Hand-ul... îşi mai aminteşte când la filarmonică priveam spectacolele ca nişte hoţi prin uşile întredeschise... orchestra îşi reia fuga nebună, iar capul meu îşi pierde reperele... portocala mecanică a lui Kubrick, parcă ieri am desfăcut-o în parc... toamna în Boon... o să mai simt vreodată toamna? Îşi mai aminteşte camera mea prăfuită... patul cu 3 picioare... poeziile din cărţi răpciugoase... i-am spus oare că narghileaua era cu vodkă... motanul lui Grumăzescu mai are tricolor la gât... drumul spre Roma prin dealurile Toscanei şi pana de benzină... pfff...

Clacsoane, semnalizare... şi pleacă... timidă ca un copil ajuns târziu la joacă; viteza creşte până aproape zboară, geamurile se închid, aerul condiţionat porneşte, iar semnalul radio se pierde,  Beethoven e departe, de fapt e mort de 200 de ani... sunt iarăşi în cockpit, alerg către o destinaţie, mintea îşi pierde zbuciumul, e aproape goală... la orizont se vede Miami, zgârâie norii lui, luminiile, şirul de faruri e acum ca un canal de energie care vine sau pleacă dinspre oraş... parcă mă bucur că farurile mele înoată în acest curent de lumină... chiar dacă ticăloasele viori încă îmi mai sună în urechi.         

        

...