Don Quijote

Haiawata:
Am vrut sa scriu ceva super intelligent, ceva cu morala, substrat si cu aer de poanta. Insa ideile mi-au fost date peste cap. A iesit altceva. 
De multe ori am pus la intrebare demersul celui care scrie pentru un blog, sau care scrie in general. De multe ori am facut-o chiar aici. 
Pentru mine e si mai straniu, pentru ca nimeni in jurul meu, nu vorbeste limba romana. Uneori ma intreb daca limba mea romana mai e contemporana, daca nu a ramas blocata undeva prin 2010. Limba romana continua sa se schimbe, sa evolueze, limba mea romana nu. 
Dar dincolo de asta, dispar cititori, iar scriitori... V-ati trecut textul prin AI?
Devine aproape fara rost scrisul. In acelasi timp stiu ca Domnul D. ar cere o inarmare precum Don Quijote, si un atac insufletit catre apus. 
Asadar la arme!

AI:
Am dorit să scriu ceva cu adevărat inteligent, o lucrare plină de morală, cu substraturi profunde și un strop de umor. Totuși, ideile mi s-au născocit într-un mod neașteptat, iar rezultatul a fost altceva decât anticipasem.
Adesea, m-am întrebat despre demersul celui care scrie pentru un blog sau, în general, despre scris. Am pus aceste întrebări chiar aici, în acest spațiu virtual.
Pentru mine, situația devine și mai complicată, deoarece în jurul meu nu există persoane care să vorbească limba română. Uneori, mă întreb dacă limba mea română mai este contemporană sau dacă a rămas blocată undeva prin 2010. În timp ce limba română continuă să evolueze, simt că expresia mea nu reușește să țină pasul.
Însă, dincolo de aceste gânduri, asistăm la o dispariție treptată a cititorilor, în timp ce numărul scriitorilor pare să crească. V-ați lăsat cumva textul influențat de AI?
Scrisul devine, astfel, aproape lipsit de sens. Așa cum ar solicita Domnul D., este nevoie de o înarmare demnă de Don Quijote și de un atac plin de fervoare către apus.

Vitralii

40 de ani sau 4 decenii. Jumătate de viață scursă. Un optimist ar spune că mai e jumătate de viață de trăit. Nu sunt optimist, la fel cum nu sunt nici realist și nici pesimist.  

O anecdotă antică îl descrie pe Cesar la 30 de ani la statuia lui Alexandru Macedon. La picioarele ei, Cesar se văita că nu a realizat nimic, în timp ce până la 30 Alexandru cucerise lumea. 

Acum 10 ani eram peste tot și nicăieri, dar mai ales pe nicăieri. Până acum câțiva ani milele se tot adunau, însă la fiecare oprire o bucățică din mine rămânea în urmă. Precum firmiturile presărate să îți arate calea înapoi; înapoi sufletește nu geografic. La un moment însă am rămas fără firmituri. Pentru bucăți de sticlă colorată mă pierdusem complet, sau aproape complet.         

La 40 de ani... nu mai sunt tânăr. Nu mai sunt tânăr la fel cum nu sunt nici bătrân. Nu mai am multe de adunat sau învățat. După ce ai plecat de acasă, ai mers la război, ai oameni mici care îți spune Tată, ai piedut totul și ai câștigat dublu... e timpul pentru altceva. 
E timpul ca bucățile de sticlă colorată adunate pe drum să devină vitralii. 

Napoleon spunea că nu a mai învâțat nimic fundamental după prima bătălie. Napoleon era un nebun arogant, însă avea dreptate mai mereu. Ce vroia să spună e că după prima bătălie a încetat să mai fie tânăr. 

Un număr este evident doar un număr. Pentru Cesar numărul e 40 și ceva, pentru Napoleon e 20 și un pic, pentru mine e undeva între anul trecut și acum. 

Și evident nu plâng precum Cesar la soclul statuilor. Nu vreau nici să se înțeleagă că mă compar cu Napoleon... pentru ce aș fi atunci: doar un nebun arogan           

P.S. Țin să confirm: I'm so back.