Pe vremurile tinereții mele compulsive și impulsive (diferită de tinerețea progresistă pe care o trăiesc acum) îmi visam un an sabatic departe de familie, prieteni, chestii cunoscute, obligații, responsabilități. Ceva similar reveriilor lui Rousseau, stoicismului lui Henry David sau idioțenieie devenite cult a lui Chris McCandless.
Vasăzică o perioadă de golănelă dârză, de vagabondaj și mai înrăit decât deja practicam. Nu am găsit niciodată tupeul să fac dreptate visului ăsta și vis a rămas.
Între tinerețea aia bezmetică, care ar fi zburat 12 ore ca să se holbeze la un piept generos și prezent: lumea s-a schimbat. Cu un swipe up piepturi generoase curg valuri pe Tik-Tok. Pe Instagram tineretul compulsiv de acum își prezinta ceea ce se chema pe timpuri: hainele de duminică, uneori împreună cu camera mare de la strada. Pe Facebook e și mai rău; chiar dacă nu mai sunt deloc tineri: bătrânii au apucături copilărești.
Și uite așa arc în timp mi-am spus că e timpul unui alt sabatic: virtual. Mi-am suspendat conturile, am spus adio piepturilor tinere și primitoare, hainelor de duminică și dus am fost. Prima luna a fost ok... sevraj. A doua luna... denial și relapse. Acum pot să zic în fața celor mai intimi colegi de călătorie: Salut sunt Haiawatha și sunt Social Media Junkie. În loc de Sabatic am descoperit că sunt dependent de o chestie care nici măcar nu exista până de curând.
Speranță însă există. Mai mulți oameni m-au căutat analogic în ultima perioadă decât în ani pe virtual, am început să citesc mai mult, să am timp, inclusiv pentru Rousseau...
Și totuși sunt indivizi celebri răposați care au conturi virtuale funcționale de parcă sunt nemuritori. Întrebarea este: ce fac acum pe blog e de fapt încercarea mea de a atinge nemurirea, sau doar un alt relapse?
...
