Răpirea din Serai

 "I'm obsessed with the mess that's America..."

La tanti Neta în sufragerie era o Răpire din Serai. Pe un fond albastru pufos, un flăcau călare gonea cu o frumoasă către corturile lui, alea mici din dreapta, dinspre uşa de la balcon. Îmi amintesc că mereu era vară, pentru că toţi canafii de la carpetă stăteau în răspăr din cauza ventilatorului; iar ventilator e doar vara, că e mare, face vânt şi cosumă mult. 

La mine pe prispă e mereu vară, iar doi palmieri enormi ţin locul pantalonilor scenei de teatru. În spatele lor actorii îşi potrivesc măştile, se îmbrăţişează, iar unii mai inconştienţi se sărută. Un nou spectacol stă să înceapă, iar paiaţele sunt gata să primească viaţă, să înceapă să joace nebunele de ele, să râdă de râsul lumii. Saltimbancii sunt iarăşi în oraş, iar asta face gospodinele mai harnice, dar şi mai atente la croiala capoatelor. Brusc la băcănii au crescut vânzările de săpun şi lichior pretenţios. 

februarie la prânz

Ca un regizor care cu o oră jumate înainte de premieră, când sala e goală şi lumina mică, măsoară decorul pentru ultima dată, acum câteva minute priveam luna. Semăna leit cu cea de pe carpetă. E cam a 4-a premieră, mi-am zis, a patra ţară...

Mereu era cald la tanti Neta, aşa cald că fără ventilator îmi imaginam că nu se poate trăi. Aşa cum în Florida nu se poate fără aer condiţionat în acasă, în maşină, la Ea acasă... şi fără ochelari de soare. Asta pentru că Florida e extravagantă, bogată, colorată şi ciudată ca un circ. E cel mai fierbinte loc al Americii şi e atât de nouă încât mă gândesc că e viitorul însuşi, unul cu o rasă comună, mai multe limbi şi infinite posibilităţi. 

Aici de aproape doi ani un spectacol se pregăteşte, începând cu teatrul însuşi, scena, actorii şi publicul. Cu fiecare carte cumpărată, cu fiecare petrecere, beţie şi seară de blues, cu fiecare zi de plajă depare de iarna din nord, cu fiecare depozit făcut la bancă, filă ruptă din calendar, drum la universtate şi oră de pregătire, ei bine cu fiecare îmbrăţişare şi nou contact trecut în telefon, mă simt din ce în ce mai sigur, mai lipsit de regrete, mai liber, mai acasă. 

 

miami bro 

De pe prispă, în serile răcoroase de februarie, privesc uneori cerul cu o acută senzaţie de deja vu. E atât de frumos încât pare un vis, sau un decor nerealist de Hollywood; aduce uşor cu luna şi stelele căzătoare de pe carpeta lui tanti Neta. Şi parcă înţeleg de ce flăcăul ăla arab gonea cu Ea pe poale, către oază, urmat de tovaraşul său de călătorie. Nu pentru că cineva îi urmărea, în spatele lor nu era decât deşertul şi noaptea; mă gândesc că vroiau doar să ajungă mai repede la cortul lor. Voiau să şadă pe covoraş cu prada lor, să  tragă din ciubuc şi să privească cum luna se ascunde în spatele palmierilor imenşi, mari ca pantalonii scenei de teatru. 

Fuga s-a încheiat! Urmează spectacolul! Până atunci ultima gură de ceai negru, ultimul fum din ciubuc şi ultima privire aruncată decorului ireal; mai e vreme doar pentru o superstitie de regizor, ca aia cu o ora jumate...

din La Florida,

H.

P.S. În definitiv de ce nu, dacă tot a atârnat pe perete zeci de ani, ca o fantezia absolută, eu de ce sa nu trăiesc în ea... în Răpirea din Serai!  

...