Simfonia a IX-a

 a se citi ascultând asta

Suspendat pe autostradă, ca un abces în spaţiu-timp, cu mişcarea a 2-a din simfonia lui Beethoven urlând în boxe. 

Gândurile continuă să alerge cu 100 de mile, ancorate zdravăn în şirul nesfârşit al bolizilor care zburdă ca într-o invazie spre Ocean. Le văd depărtându-se cu viteză farurile purpurii, în timp ce din sens opus cu o turbare şi mai mare, un şir de faruri albe gonesc spre cealaltă coastă. 

Viorile ţin ritmul violent, iar în mlaştină aligatori înfuriaţi de gravitatea sunetelor, căscă fălcile ameninţător. Pe geamurile deschise generos, pătrunde odată cu îndoielile şi întrebările un aer umed, eliberat de ţânţari furioşi pe zgomotul cult al clarinetelor.

De ce fiecare în câte un colţ al lumii... de ce Starbucks şi nu cafeaua la ibric băută în balcon? Pentru numele oricărui zeu ar fi acolo sus, de ce J. e poliţist şi nu actor... dar ce s-o fi ales de Doruleţ? De ce nu i-am spus că paşaportul e hârtie care arde? Ce mâini s-or mai pierde în părul Adrianei... de ce nu Germania... degli Angeli 3 sau 2... Sulamita oare a plans, dar Astrid? Îmbătrânesc... Contrabasul continuă să răspândească optimist, în aerul serii tropicale, forţă brută, senină. Şi iarăşi încordarea viorilor ca o şarjă de cavalerie ce alungă mătăhăloasele SUV-uri Chevrolet, Ford sau Dodge.    

Sulamita (sau despre a VII-a poruncă) "De Ce Ficatul" - octombrie 2011

Dar îngerii lui Brumaru chiar există? Dar E. de ce nu pleacă în Grecia acum, de ce s-a abandonat aşa uşor... ce puteam face mai bine... de ce aşa greu... cum era gustul ciulamalei cu mămăligă... mai ştiu să dansez descălţat, dar să patinez sâmbătă dimineaţa cu ochii mici... a existat vreodată oraşul ăla, dar Hand-ul... îşi mai aminteşte când la filarmonică priveam spectacolele ca nişte hoţi prin uşile întredeschise... orchestra îşi reia fuga nebună, iar capul meu îşi pierde reperele... portocala mecanică a lui Kubrick, parcă ieri am desfăcut-o în parc... toamna în Boon... o să mai simt vreodată toamna? Îşi mai aminteşte camera mea prăfuită... patul cu 3 picioare... poeziile din cărţi răpciugoase... i-am spus oare că narghileaua era cu vodkă... motanul lui Grumăzescu mai are tricolor la gât... drumul spre Roma prin dealurile Toscanei şi pana de benzină... pfff...

Clacsoane, semnalizare... şi pleacă... timidă ca un copil ajuns târziu la joacă; viteza creşte până aproape zboară, geamurile se închid, aerul condiţionat porneşte, iar semnalul radio se pierde,  Beethoven e departe, de fapt e mort de 200 de ani... sunt iarăşi în cockpit, alerg către o destinaţie, mintea îşi pierde zbuciumul, e aproape goală... la orizont se vede Miami, zgârâie norii lui, luminiile, şirul de faruri e acum ca un canal de energie care vine sau pleacă dinspre oraş... parcă mă bucur că farurile mele înoată în acest curent de lumină... chiar dacă ticăloasele viori încă îmi mai sună în urechi.         

        

...

Torna a Surriento

În atmosfera aia barocă, o mică corabie părea să îşi ridice pânzele şi să iasă din port. În urma ei rămânea satul urcat pe stânci. Oamenii erau mai aproape de Dumnezeu, iar femeile purtau flori proaspete în păr... era un loc cu fundul întors uscatului şi cu faţa îndreptată spre mare.

o amintire cu pânze, şterpelită la plecare

Aşa părea să arate desenul de pe cutia ei frumos meşteşugită şi aşezată elegant pe noptieră. Când am deschis-o, odată cu razele unui soare de amiază, un cântec sfâşietor a inundat dormitorul.
Pentru câteva clipe am uitat unde mă aflam, Mediterana era în faţa ochilor mei, iar aerul purta mirosuri de pâine proaspătă şi lămâi coapte bine. Un glas de tânără meridională, cânta trist, privind pânzele imaculate ale unei bărci care se depărta: da la terra de’ll ammore... tiene’o core en un turná...

Pe spatele cutiei muzicale adusă de departe, din prea buna Italie, am găsit numele melodiei pe care o tot cânta, dacă din vreme în vreme o deschideai şi îi mai întorceai cheiţa: Torna a Surriento. 

Am lăsat camera ei sfios, zicându-mi că ar fi trebuit să ştiu de la început că nu acolo era locul meu. Totuşi, am realizat cât de mult semănăm şi am înţeles câtă nevoie are fiecare dintre noi de un Surriento pentru supravieţuire, pentru a avea unde să se întoarcă. 


...               

Crying

Trei zile de ploaie tropicală, cu fulgere mari şi 30 de grade. Multă linişte în aşteptarea sezonului,  a celor din nord alungaţi de iarnă şi normalitate. Se curăţă palmieri, se repară drumurile oricum impecabile, se spală yachturile.
Pe la colţuri, ai locului îşi frecă mâinile şi bârfesc muşterii ce stau să vină. Într-o lună locul va redeveni tărâmul făgăduinţei, raiul celor 1%, a prea-bogaţilor lumii.

Eu ascult Roy Orbison, lucru rar de altfel ca florile de cactus. Mă pune pe gânduri, mă poartă departe în anii '50, poate început de '60, atunci când lumea nu mai avea nici o grijă. Sfârşitul lumii abia avusese loc, Hitler dispăruse, iar oameni zburau în spaţiu.
Se plângea şi se suferea naiv, doar din dragoste... superb: 

 

...

Cast Away

Broscuţele ţestoase
Pentru marile popoare ale lumii, cele vechi de mii de ani, noţiunea de patrie are cel puţin două nuanţe. La evrei, greci, sau chinezi diaspora uneori devine al doilea centru al universului lor.
Aşa se face că sărbătorile chinezeşti sunt la fel de efervescente în Shanghai ca în chinatownul din Toronto, bisericile ortodoxe din Chicago rivalizează în splendoare cu cele din Salonic, iar alături de Jerusalim, New Yorkul  sau Londra pot fi socotite liniştit noile capitale ale Israelului.    

Broasca Mea Călătoare: model şi muză

Ceva ţine atât de vii aceste comunităţi, încât pot rezista chiar şi atunci când ţara nu mai există, e ştearsă de pe hartă lumii; deloc întâmplător fiecare din cele trei popoare au o vechime de măcar 4000 de ani.
De vină e poate faptul că fiecare dintre ei poartă o patrie în ghiozdan, exact ca broaştele ţestoase cu ale lor case purtate în spinare.

Naufragiaţii

Privind de departe România, mulţimea de prieteni şi rude plecaţi de acolo, dar şi ceilalţi rămaşi, nu pot să nu observ opusul aceluiaşi fenomen. Atât de uşor ne integram, ne lăsăm cuceriţi de minunile lumii, de farmecul altor culturi, încât ne risipim în marele ocean al existenţelor dezrădăcinate, fără ancore şi fără hărţi de întoarcere. 

Dar mai ales atât de aspru de judecăm, încât cei plecaţi devin simpli trădători, iar cei rămaşi nimic altceva decât laşi. Niciunii nu sunt demni de respectul celorlalţi, în aşa măsură încât primii îşi pierd definitiv patria, iar cei din urmă şansa unui al doilea cal la căruţă, poate chiar al celui de-al doilea membru esenţial sprijinului.

"Willson the Volleyball" naufragiind din nou

Toate astea se petrec chiar dacă ştim că Herta Muler şi Eliade, Brancuşi sau Enescu au reuşit să se impună şi pentru că erau în marile capitale culturale ale lumii.
În timp ce 20 de milioane de români sunt prizonieri în România, cu un sentiment de reală claustrofobie, alţi 6-7 milioane navighează fără direcţie, conştienţi că acasă a dispărut pentru totdeauna.

muzică primită de acasă, de la buna A:

 

...

Montaigne Russe

Jersey Shore, sfârşit de septembrie 

Dragă Mişule, 

(răspuns târziu la rândurile de departe I şi II)

We knew that no one was going to do anything for us if we didn't do it on our own. We realized we had magic together. We used to call ourselves "The Two-Headed Monster." We had more power together than apart. We coud do shit.  

(Flea despre el şi Kiedis)

Rolling Stones 1138, 1 septembrie 2011

Zilele astea într-un efort pe cât de straniu pe atât de futil, încerc să înregistrez toamna, să o răpesc şi să o ascund adânc în inimă. Vreau să o am cu toate emoţiile, mirosurile şi atribute ei. De asta uneori umblu pe stradă ţinând ochii închişi, plonjând în toamnă, lăsând-o să mă învăluie, să mă ascundă sub fustele ei lungi şi colorate trist. 

Când în final bogata memorie a toamnei reuşeşte să se amestece cu frageda şi fragila ei realitate, de după un oblon vişiniu mirosul de castane proaspăt coapte începe să îmi atace simţurile, iar şcolarii somnoroşi şi întârziaţi aleargă grăbiţi pe Radu Negru, înspre şcoală. Atunci frunzele uscate pe care păşesc prind viaţă şi ca un covor al lui Aladin, mă poartă pe aleile blânde din Giardini Margherita, unde ceaţa caldă şi dulceagă de pe Lousberg face scut în jurul emoţiilor mele chinuite. 

toamnă germană

După colţ, Casa Veche mă aşteaptă cu perdele trase şi sunet de blues leneş, ca un bar clandestin din Prohibiţie... în clipa următoare mă surprind umblând cu tine vechi prieten, pe Domneasca udată bine; miroase a ploaie şi a tei, iar cafeaua de proiect, aia de 1 leu în pahar de plastic, ca de fiecare dată se varsă pe mâini.

Zilele astea împachetez pentru tropice... curând toamna şi cu atât mai mult iarna vor fi gonite din arhitectura existenţei mele. O vară s-a încheiat, o alta însă stă să înceapă şi simt că într-un fel întorc la spate mâna naturii, o fentez. Poate de aia mai mult ca oricând am senzaţia vie că trăiesc în afara lumii, că sunt un sucit, că ceva e anapoda la mine; nu mă mai satur de toamnă, dar suprim  zilele pănă la zbor cu o bucurie sinceră. 

toamnă italiană

Mă gândesc că într-un fel mereu am trăit în afara lumii, bunul meu amic, în exteriorul unei ordini fireşti; mereu am căutat extravaganţele existenţiale, uneori cu o aparentă plăcere masochistă, însă niciodată minţindu-ne. Încep să cred că poate tocmai asta e magia noastră, forţa noastră e taman suceala neordinară. 

Probabil de la început, de pe la Scaunele şi Gazeta Liceenilor am fost buni în a oferi oamenilor aşezaţi excursii în afara lumii la preţ de 1 leu. Şi ei ne-au urmat entuziaşti de fiecare dată, cu bucuria celor care într-un parc de distracţii se urcă în cel mai nou montagne russe... numai că  totul durează 4 minute. Poate că e bine, poate că e rău, oricum nu o putem lua decât ca pe un dat; aşa se face că zilele astea privesc ploaia ca pe o dezmierdare, ca pe un ultim tango şi continui să împachetez. 

toamnă americană

Spuneai odată că regele odată rege nu se mai poate ascunde, de asta în loc să mă înspăimânt scuip în sân şi asemeni blândei, dar totodată vajnicei noastre Elisabeta Rizea, fac cruce cu limba şi merg înainte. Aşa că în loc de Garden State, curând voi muta circul în Sunshine State! De acolo voi continua alături de tine, chiar dacă câteva mii de kilometri şi un Ocean ne despart, să bat cuie şi să prind şipci în Marel Montaine Russe.

Zâmbesc dragă Mişule, pentru că exact acum, scriindu-ţi, mi-am amintit de funicularul lui Zorba! 

Aşadar suntem bine Domnule!   

Al tău saltimbanc

şi prieten pentru totdeauna,

E. 
 

o piesă de la Domnişoara C. a cărei toamnă spaniolă 
ascunde măcar la fel de multe poveşti şi mistere:

...

On the road again... and again...

"Tu – cel ce ca Ulisse vii acasă - 

ajuns pe prag, priveşte-o clipă-n sus:
Apollo te mai ţine-n marea-i plasă,

Ca pe-un vânat captiv, dar nesupus."

Ştefan Augustin Doinaş - Ulisse

 (from windwhisperer)

Între tânărul care poate orice, care poartă în rucsacul lui bastonul de mareşal şi şarlatanul care păcăleşte viaţa cu o familie palidă şi o carieră banală, se dezvoltă o adâncă malformaţie, un spectaculos efect schizofrenic. Ceva îl face să abandoneze Marea Iubire, Marele Plan şi în general Marele din viaţa sa. Treptat învăţă să funcţioneze cu micile iubiri, micile planuri, micile prietenii şi în general cu jocul mic.

One Shot

În camera mea două lumânări îşi trag ultimele suflări, un ventilator de mărimea unui ghiozdan de şcolar încearcă să răcorească seara, iar o sticlă de vin rose îşi dă obştescul sfârşit. O vară stă să se încheie, bagajele aşteaptă iar să fie făcute şi altor oameni remarcabili urmează să le spun, aşa cum obişnuiam cu Mişu odată: iar de nu ne vom mai revedea, îţi doresc o viaţă minunată înainte...

Cine mai e acum "piele roşie"

Dacă iei în mână un glob pământesc, îl învârţi şi pui la întâmplare degetul pe harta nu ai să dai de un loc unde nu a fost, sau nu este unul din prieteni mei. Şi sunt puţini la număr. Însă sunt pe drum şi încă mai poartă în raniţa lor măciuca aia de mareşal, oricât de grea ar fi; continuă să meargă înainte, chiar dacă îmbătrânesc, chiar dacă uneori rămân singuri. 

Toţi au valsat cu schizofrenia, cu tihna, dar în final toţi au reuşi să se elibereze, să mergem mai departe. De aia îi iubesc, de asta prefer să merg asemeni lor înainte, ca un fanatic, cu riscul de a mă risipi, de a pierde şi puţinul agonisit. De asta ei sunt pentru mine extraordinari, iar ceilalţi simpli ordinari. De asta îmi lipsesc atât de mult.

Baletul Maurice Bejart  - "The show must go on" Queen:

 

P.S. Spectaculoaselor tale scrisori bologneze (scrisoarea 1 şi scrisoarea 2) le pregătesc zilele astea dragul meu prieten şi camarad neobosit de drum, un răspuns cumsecade!

...

Postare de criză

Ordinea de evacuare

o geantă, o pernă, o pătură...

Evacuarea

Weather  Update

Concurs de Talente: dans turcesc

Adăpostul

Criza televizată

Inundaţia

Aşteptarea

:D

Go away Irene!

Soarele

Aftermath

...