Torna a Surriento

În atmosfera aia barocă, o mică corabie părea să îşi ridice pânzele şi să iasă din port. În urma ei rămânea satul urcat pe stânci. Oamenii erau mai aproape de Dumnezeu, iar femeile purtau flori proaspete în păr... era un loc cu fundul întors uscatului şi cu faţa îndreptată spre mare.

o amintire cu pânze, şterpelită la plecare

Aşa părea să arate desenul de pe cutia ei frumos meşteşugită şi aşezată elegant pe noptieră. Când am deschis-o, odată cu razele unui soare de amiază, un cântec sfâşietor a inundat dormitorul.
Pentru câteva clipe am uitat unde mă aflam, Mediterana era în faţa ochilor mei, iar aerul purta mirosuri de pâine proaspătă şi lămâi coapte bine. Un glas de tânără meridională, cânta trist, privind pânzele imaculate ale unei bărci care se depărta: da la terra de’ll ammore... tiene’o core en un turná...

Pe spatele cutiei muzicale adusă de departe, din prea buna Italie, am găsit numele melodiei pe care o tot cânta, dacă din vreme în vreme o deschideai şi îi mai întorceai cheiţa: Torna a Surriento. 

Am lăsat camera ei sfios, zicându-mi că ar fi trebuit să ştiu de la început că nu acolo era locul meu. Totuşi, am realizat cât de mult semănăm şi am înţeles câtă nevoie are fiecare dintre noi de un Surriento pentru supravieţuire, pentru a avea unde să se întoarcă. 


...