The Field Where I Died

UPDATE: Conduşi de imprevizibil, oamenii asemenea se vor întâlni mereu o a doua oară. (A.)

...elementul primordial care sta la baza alchimiei dintre suflete... e poate chiar impulsul de a oprima uitarea. (Alexandros world)

Sunt clipe în viaţă care ajung să marcheze ani, sau vârste; sunt oameni de care ne leagă doar un pumn de amintiri, dar care totuşi ajung să însemne mai mult decât cei alături de care trăim poate o viaţă. Sunt zile despre care se pot scrie romane şi ani despre care nu ne mai amintim nimic... De ce?

Rebreanu în Adam şi Eva a răspuns că nu e de fapt decât recunoaşterea acelor oameni pe care vieţile anterioare ni i-au adus invariabil aproape. Antropologi poate ar răspune că nu e decât un instinct exersat în mii de ani, prin care oameni care abia se cunosc îşi oferă dovezi incredibile de generozitate. Aproape că nici nu vreau să ştiu rezolvarea acestei dileme, însă ţin mult să spun mulţumesc tuturor acestor Sfinţi Petru coborâţi pe pământ, acestor sfioşi care ne-au bucurură şi apoi s-au retras cavalereşte şi impecabili din vieţile noastre.

Esra logodnica şi fericirea lui Hakan

Aşa a fost Hakan de la care am învăţat că geam, capac şi chel sunt cuvinte turceşti şi că cele mai bune prăjituri se fac în casele musulmanilor, aşa a fost Ina, fosta dansatoare în asamblurile din Chişinău, care de cealaltă parte a Atlanticului, în timpul schimbului de noapte, într-o amărâtă bucătărie capitalist mă învăţa paşii de tango, aşa a fost Mark care ziua era profesorul perfect de germană cu burtică şi ochelari, iar seara mă ducea prin buncarele lui Hitler, la concerte lui underground, aşa a fost Aida care în timp ce dansam, plângea cu lacrimi mari de femeie frumoasa şi se întreba de ce s-ar mai întoarce acasă (a se citi Elveţia) şi aşa au mai fost şi alţi, nu mulţi, pe care îi voi păstra însă egoist numai pentru mine.
Pe unii poate îi voi reîntâlni în viaţa asta, sau în alta, într-o altă luptă pentru blazonul vreunui rege bun, sau vom cădea iarăşi pentru onoare unei regine triste; de alţi poate nu voi mai auzi niciodată şi va trece vremea fără a putea forma cu ei tribul perfect, pe care antropologi l-ar vedea la baza misterioasei alchimii. Dar poate că miza nu e de a-i revedea şi nici măcar de a le muţumi, ci pur şi simplu de a nu-i uita… şi mai departe, de a nu rata următoarea întâlnire.

O foarte frumoasă continuare a ideii lui Rebreanu, am găsit într-un fragment din Paracelsus (1835) piesa de teatru semnată de Robert Browning şi care la rândul lui e recitat înr-un episod drag mie The field where i died din X Files:

...at times I almost dream
I too have spent a life the sages' way,
And tread once more familiar paths. Perchance
I perished in an arrogant self-reliance
Ages ago; and in that act, a prayer
For one more chance went up so earnest, so
Instinct with better light let in by death,
That life was blotted out—not so completely
But scattered wrecks enough of it remain,
Dim memories, as now, when once more seems
The goal in sight again...

...