haiawatha.blogspot.com Web analytics

sâmbătă, 26 mai 2012

Maturător de praf de stele...

La finalul unui an lung. Cel mai lung de până acum. Cel mai lung şi cel mai dur, cel mai plin şi cel mai gol, anul în care am mai câştigat o viaţa, o lume, o dimensiune. Anul în care m-am născut din nou, anul în care "acasă" s-a redefinit. Acel an în care fie şi o bătaie de vânt mă putea dărâma, dar în urmă căruia mă simt vântul însuşi.

Anul în care nu aş fi rezistat fară Piazza Maggiore si poveştile ei, fără Humanitas, fără Sulamita, fără Hand-ul din Iaşi şi Vamă, fără broasca mea dragă, fără planurile scrise în Giardini Marquerita, fără holurile RWTH Aachen, fără Grumăzescu şi ACTIV, fără florile din curtea aia din Vad, fără New Orleans şi Sin City care în sfârşit stau să vină... ei bine fără EA, fără EL, fără EI, chiar dacă fiecare în parte nici măcar nu intuiesc asta!   

2008

Un an la finalul căruia inefabila Fortună, faimoasă Statuie cu flacăra aprinsă, dar mai ales EA, zeiţa tristă a trecutului meu şi regina fericită a viitorului meu, mi-au şoptit simultan cu acelaşi glas suav: Dragul meu, dar tu esti The One!

P.S. Ţara în care trăiesc, e cea mai importantă după Imperiul Roman, mai ales pentru că cei care o formează au ales să îşi mai dea o şansă. 

Mereu în aşteptarea marilor poveşti:  





...

joi, 17 mai 2012

To ancient evenings and distant music

Azi m-am gândit la acasă, la iubire, la ce am lăsat în urmă, la ce am, la ce am pierdut pentru totdeauna. 

Plouă zgomotos şi tragic...

Citesc despre cavaleri medievali... despre cum erau trimişi de acasă pentru a nu împărţi averea cu fratele mai mare. La vârste mici, fraţi le deveneau alţi cavaleri, părinte noul patron, iar bogăţie doar ceea ce obţineau cu sabia. Uşor de înţeles cum au construit Europa, de ce au cucerit Ţara Sfântă. 

Palmieri au puţine crengi, dar mari. Când pică una, zici că e un întreg copac, iar ploia asta nu ajută deloc.

Bunicămea aia care cu Gheltz a murit acum aproape două luni... 3 ani înainte să facă 100! Cred că a dezamăgit pe toată lumea, inclusiv pe ea. Au îngropat-o lângă bunicămiu, chiar dacă eu aş fi adus-o în America, să traiască viaţa veşnică lângă EL.   

Ploaia s-a oprit, iar sticlele de Budweiser s-au aliniat de bătălie pe masa mea, ca floarea cavaleriei franceze... mâine o să fie iarăşi soare, mult soare... ca în Ţara Sfântă!


...

joi, 10 mai 2012

3 caractere

Din 15 mii de caractere ea a ales 3. Doar alea să îi fie tatuate neglijent pe gât, acolo unde părul le poate acoperii de ochii sfredelitori ai unui amic nepoftit şi mai ales, acolo unde aceleaşi păr, strâns cu meşteşug, le poate releva unui flăcău elevat. Trei caractere în cea mai pură cantoneză, mărturie ale dramei adânc îngropate în sufletul ei bine ostoit de dracii cu coarde ai amorului neîmpărtăşit. 
Trei caractere şi pantaloni roz, largi, de asistentă medicală sezonieră, la spitalul municipal din cel mai bogat oraş al coastei cu pricina. Pantaloni ăia răsfrânţi generos peste Nike-urile albe scumpe şi respălate la maşina apartamentului închiriat. Albi ca Dodge-ul pe care îl conduce dintr-un stat în altul, dintre spital şi chirie, dintre barul unde vede playoff-ul şi pizzeria din care îşi cumpăra felia de marqurita încălzită bine.
În fond nimic nu o făcea specială, dincolo de literele alea chinezeşti absurde, măzgălite într-un moment de furie, acolo unde el, din vreme în vreme o muşca plictisit. 

Era o după-amiază de primăvară care aducea, probabil din cauza palmierilor, a vară. Am privit-o cum şi-a plătit cu cardul roz felia de marquerita şi cum sfioasă şi-a desfăcut părul. Cum apoi a urcat în Dodge-ul ei alb şi grăbită a apăsat, cu unul din Nike-uri acceleraţia.
Pentru o clipă eram acolo, în maşina ei, unde sub o pereche de pantaloni roz, de asistentă medicală sezonieră, se ascundeau toate misterele lumii, unde mirosea a pizza şi unde chineza începea să capete sens...       

...

vineri, 2 martie 2012

Limba noastră

În ultima vreme am serioase dubii legate de acest blog şi mai larg, de ideea  unei blogosfere în limba română. Pe scurt: la ce bun? 
Că suntem o cultură mică, fără anvergură şi cu o limbă vorbită doar de nativi, ştiam de multă vreme. Nimeni nu a dovedit-o mai limpede ca elitele noastre, mai toate împlinindu-se în alte graiuri şi mai ales în alte capitale, cât mai depărtate de Bucureşti.
Cum am spus ştiam toate astea, ştiam că a scrie în română înseamnă a te adresa câtorva milioane de oamneni, în timp ce a scrie în engleză înseamnă a te adresa câtorva miliarde. Ceva însă s-a schimbat, s-a agravat. 

o fotografie fără relevanţă, dar al cărui mesaj în engleză, pariez că îl înţelegeţi


Nu mai înţeleg de ce e bine să scrii într-o limbă pe care o rosteşti doar acasă şi pe care cu siguranţă nu o vei mai folosi în dezvoltarea ta. Un exemplu indirect, e că mai bine de jumate din cei care vin în Călătoria mea, folosesc în comunicarea cotidiană: italina, spaniola, engleza, germana, sau mai ştiu ce altă vorbă. Ce e şi mai absurd, e că mai toţi mânuiesc o română splendidă.   

Senzaţia e că rapid devenim un fel de degeneraţi cultural, care trăim în anumite lumi, de regulă occidentale, dar continuăm să ne adresăm unei alte lumi plăpânde şi nesemnificative, care poartă numele de românitate. O românitate pe care  ultimul recensământ a arătat-o în sfârşit într-o accelerată dezagregare. 

Nu spun că îmi voi închide (iarăşi) blogul; zic doar că nu e uşor să găsesc resurse pentru a scrie aici... aş fi intersant să aflu ce credeţi! Se pare că niţel consiliere/terapie mi-ar prinde bine!    

...

sâmbătă, 4 februarie 2012

Marie Claire

Astăzi am răsfoit revista ei. Am privit câteva fotografii, un ruj, am mirosit o pagină după ce am frecat-o bine.  
Când am închis-o, ochii mi-au rămas fixaţi în stânga sus pe copertă, acolo unde era scris: FEBRUARIE 2012. Pentru asta, astăzi am avut sentimentul intens că trăiesc în viitor... în viitorul meu, în viitorul ei, în viitorul unei alte lumi, mult mai vechi!

de la Mutulică:
 

...

miercuri, 18 ianuarie 2012

Ursa Mică

Cineva mi-a spus că nu e mod mai înţelept de a încheia frământarea unei zile, ca acela de a privi cerul. Să admir alcătuirea armonioasă a spaţiului şi să înţeleg că legi mai mari ca mine mută lucrurile în univers. Abia asta, spunea el degajat, e o cumsecade preocupare a unui om decent şi un semn al traiului său tihnit. 

7:00 AM fără Ursă, dar cu Lună
Tot mai des îmi propun să fac asta, semn probabil al grijilor care se înmulţesc; ori poate al anilor care reuşesc nu doar să mă îmbătrânească ci să mă facă şi cu un strop mai înţelept. 
Aşa se face că aseară am descoperit, după 3 luni de holbari inimoase la astre, locul Ursei Mici pe cer. Fiind alte coordonate geografice, harta cerului chiar dacă aceiaşi, capătă aici o altă înclinaţie. Acum Ursa mea nu mai e în centrul bolţii cereşti, ci retrogradată aproape de pământ, spânzurată deasupra unor palmieri.     

7:01 AM

Nu ştiu dacă privitul stelelor îmi potoleşte frământările, dar ştiu că următoarele seri am de găsit Ursa Mare. Şi asta înainte de a-mi pune la treabă telescopul... ăla primit de Crăciun. 

Vom reveni curând cu noi informaţii!       

...

luni, 2 ianuarie 2012

Ally McBeal

Îmi amintesc că Ally McBeal se termina de regulă într-un bar. Acolo, după o săptămâna  lungă, după procese şi răfuieli, toate personajele îşi găseau liniştea, relaxarea. La un loc amanţi şi duşmani, colegi şi prieteni, toţi aveau un final de săptămână cumsecade, cu licori tari, muzică live şi discuţii aşezate. 

Zilele astea mă macină gândul unei astfel de extra-ore săptămânale, sau măcar a unei extra-zile alocate anual, pentru o cinstită întâlnire cu personajele importante de peste săptămână, de peste an.
Îmi şi imaginez un rum sorbit în faţa unui ex care recunoaşte beneficiile despărţirii de tine, completată însă de propria mărturisire a multiplelor infidelităţi; pe fundal şeful ar silabisi o piesă de karaoke. Seara s-ar încheia cu o bere oferită de cel căruia i-ai împrumutat cei mai mulţi bani fără să îi mai vezi şi de un dans cu bârfitoarea locului.

Poate că vieţile noastre ar căpăta astfel atât de necesarele armistiţii, sau ca în basme, ar păşi pe tărâmul magic al păcii şi înţelegerii... măcar la zile festive.
a se trece peste primele replici,
rostite în limbi pe care nici eu nu le mai recunosc:


...