Desaparecido

UPDATE: Există două drumuri care duc la viaţă. Unul este cel obişnuit, direct şi cuminte. Celălalt e periculos, duce la moarte şi este drumul genial... (vezi comentariile)

 Galati, 11 februarie 2011

Pretiosul meu prieten,

When two friends like us write letters 

to each other,

it is well known that the angels rejoice

F. Nietzsche - 1868

E caraghios ca la fiecare nou început să ne tot entuziasmăm, de parcă suntem nişte copii veşnic în ajunul Crăciunului. Se face că pentru noi aventura următoare e mereu superioară celei precedente, oraşul sau ţara viitoare e mereu cea care ne va da măsura adevăratei valori, iar oamenii de acum şi cei ce vor veni, îi vor depăşi fireşte pe cei ce au fost. Starea asta de continuă efervescenţă şi plină de optimism, recunosc că îmi stoarce zâmbete... căci pe căi nici de noi ştiute bine, ne ţine permanent fideli idolilor şi credinţelor noastre. 
La repezeală îmi vin în minte Zorba, bunule M. şi mai viu ca niciodată Vasile al nostru. Mă gândesc la Vasile ăla mereu îndrăgostit, care vedea mereu aleasa după colţ şi care la 40 de ani ne învăţa ce înseamnă să te bucuri, să fii liber, să trăieşti.     

3 gălăţeni, din Bologna, în piaţa Veneţia, din Roma

Şi totuşi, venim amândoi după anul bolognez, anul altui amar de lupte pierdute, dar şi mai multe câştigate, anul în care lumea atât cât mai era s-a prăvălit de tot în jurul nostru. Am navigat iarăşi ca nişte veritabili Noe, pe un ocean de catastrofe, de suflete  debusolate, de oameni schimonosiţi, de nunţi de tinichea, de copii rătăciţi, de iubiri jucate pe bani puţini, de imperii de carton. Ei bine, am făcut toate astea şi ca nişte draci împieliţaţi nu am murit. Şi aşa din bătălie în bătălie, milă cu milă, suntem tot mai aproape. De ce anume ne apropiem? Nu ştiu, dar ce ştiu bine şi pun mărturie pentru asta, e că ajungem!

Me dicen el desaparecido
Fantasma que nunca está

Aşa se face că iar suntem la start, ambalând motoarele, trăgând cu ochii la colegi de traseu. Ca şi anul trecut, iar schimbăm oraşele, ţara, fără să mai fie însă începutul raliului; e de fapt o etapă intemediară, după deşert, aproape de finalul Dakar-ului. Ce mă amuză, e că toate astea vin după ce ni s-a tot cântat prohodul, după ce ni s-a tot spus să ne băgăm minţile în cap, să ne mulţumim cu ce pică, să ne oprim. Şi probabil aşa e cel mai bine, cel mai cuminte, cel mai comod... Asta e cel mai indicat pentru oricine, mai puţin pentru cei care nu mai au nimic de pierdut, care în sfârşit au trecut de purgatoriu, care dau glodul jos, care tocmai s-au născut. 
 

Îmi amintesc un film în care un rege e luat prizonier; suferă, îşi vede cavaleri ucişi şi torturaţi, bea tot paharul de durere şi umilinţă, pentru ca la un moment dat să scape. E urmărit, i se pun în cale toate obstacolele, se ţes migălos intrigi... dar degeaba, ajunge şi acasă. În clipa asta, torţionari îi propun pacea... eh şi îţi poţi închipui apoi cine a câştigat războiul. Dar ştiu, noi suntem regi buni şi generoşi!  

Me dicen el desagradecido
Pero esa no es la verdad

Uite asta e bunule M. şi cu entuziasmul meu caraghios. E acolo ca de fiecare dată, atunci când buciumul sună de adunare, când oameni aleşi vin alături, când iubim, când luăm visele de păr şi le punem la treabă.
Până atunci îmi omor timpul cum mă ştii, cu istoria, din nou cu teatrul, cu vederile, cu Domnul Tudoran şi conul Istrate... şi aştept cu mâncărici în tălpi, cu gol în stomac şi oricât de caraghios ar părea: cu etuziasm, să înceapă. 

camaradul 
şi prietenul tău

E.

...