2 minute şi 14 secunde...

Ea stătea la masă îmbufnată, absentă. Noi trăncăneam, amestecam în cafele, sorbeam coniac, gesticulam, bârfeam şi rândeam mult. Din vreme în vreme o întrebam câte un nimic, aşa doar ca să o mai băgăm în seamă; ea răspunea monosilabic, ofticată. Începea să ne oftice şi pe noi. 

Situaţia devenea enervantă, aşa că am început să o chestionăm. Şi atunci, cu acelaşi sictir, expeditiv, ne-a spus ce o frământa. Cică noi oameni, grăia ofuscata făptură, ne grăbim. Da, ne grăbim mai ales atunci când vorbim; folosim jumătăţi de adevăruri, frânturi de idei. Livrăm informaţii condensate, discutăm frugal şi în loc să facem din discuţie un mare festin, ne mulţumim cu un sărăcăcios bufet suedez.

Şi în seara aia, după un alt rând de coniac, am început chiar să vorbim. I-am dat dreptate şi am început toţi să ne ascultăm, să procesăm, să vorbim cu glas mic şi cuvinte bine potrivite, fără frica că vreunul de la masă o să ne taie argumentaţia. Şi toţi am avut impresia că după multă vreme, chiar reuşeam să comunicăm. 

A doua zi uitasem de acel târg, iar discuţiile au redevenit un tărăboi balcanic, un ambulant legislativ asiatic, unde onoraţii parlamentari mai mai că îşi scapă vreo două karate.      

 

Noaptea trecută eram pe Facebook şi dragi mei prieteni postau diferite statusuri, idei şi alte asemenea gânduri minunate, dar brutal rezumate... şi mi-am amintit seară aia şi m-am îmbufnat. Unde naiba o să ajungem, dacă tot condensăm bogăţia unei zile şi a ideilor ei într-o propoziţie. Cine o să mai vorbească, cine o să mai scrie, cine o să creeze şi mai ales cine o să mai recepteze...   

Nu mai avem timp, suntem ocupaţi, suntem pe fugă şi totuşi... măcar din vreme în vreme nu strică să ne mai dăm timp nouă şi celor de lângă noi.
Aşa să faceţi şi aşa să cereţi, altfel pe onoarea mea, am să mă îmbufnez!

...