I will not go...

It Aint't Over Till It's Over se chiamă o piesă a lui Lenny Kravitz şi de fapt despre asta voi scrie azi, despre sfârşituri, despre încheieri şi despre începuturi, cele vizibile, dar mai ales despre cele doar intuite... 

De fel sunt un om curios, mereu cu ochii beliţi, care gustă, pune degetul, întreabă, te scâcăie... va să zică am scormonici şi încerc să înţeleg. Din decembrie când am început să scriu, nu credeam că voi descoperi o lume atât de vastă, de complexă, de nouă şi cu un potenţial atât de mare. Lecţia cea mai importantă e totuşi aceea că lucrurile se schimbă şi încă repede. Cum văd eu lucrurile, virtualul devine atât de important, încât pe alocuri tinde să se suprapună realului şi chiar să îl elimine. 

Dincolo de asta, am observat că subţirica graniţă real-virtual, devine nesemnificativă în alea bune, dar cum natura umană nu se dezminte, mai ales în rele. Strict la bloging, toţi am putut observa goana după trafic şi urmăritori, furia comentariilor, de regulă din două cuvinte, postările furibune la o zi sau la două, care ar obosi şi cel mai uşor de mână editorialist, mult scris şi puţin citit, hectare de poezii ale oamenilor care nu cunosc poeţi, muzică din playlist-ul Mtv, poveşti de viaţă şi de amor ale unor îndoielnici elevi de generală, liceu, sau mai departe a unor sărmane şi nefericite casnice sau casnici, campanii de tot felul şi susţineri fără măsură a tot felul de capace de pet, grupuri sociale sexiste şi mişcări de unitate socialistă. Să  nu o mai lungesc, ca şi în real, multă impostură, diletantism, improvizaţie ieftină, triuf al trăncănelii, a amorului telenovelă, a sentimentelor puţine dar fluide şi a ideilor ieftine dar spuse tare.

iarăşi fără Adina, nu dădeam neam de ei

Poate că de asta m-am hotărât să închid blogul, dincolo de chestile intime care au făcut futilă existenţa unui blog atât de personal. Nu am multe de împărţit cu această cumunitate, mi-am spus şi încă fără pică, căci dacă aşa vrea ea să fie, nu are decât, pur şi simplu eu fac pasul înapoi.

Atenţie, dincolo de asta, am descoperit lucruri fabuloase şi bazine de energie inepuizabilă. Am descoperit tineri care ascultă The Doors la vârsta când eu abia întrezăream vârful aisbergului cu Nirvana şi Prodigy, am descoperit rar de tot ce e drept versuri bune fie ele şi camilpetresciene, am găsit parteneri în oameni care ştiu să alerge pe liniile caietului de dictando şi să aşeze gânduri şi ideei, fie că se proclamă misogini sau rataţi, ei chiar sunt oameni bogaţi, am găsit oameni cărora le voi mulţumi totdeauna pentru filmele şi muzica care mi-au relevat-o şi da, am reîntâlnit şi cu drag reaprins lumina vechilor faruri sentimentale, împreună cu oameni alături de care am crescut, am învăţat... Iaraşi să nu o mai lungesc, am descoperit mulţi asemnea, fie şi ca o minoritat în magauaia asta  de spaţiu virtual... oameni care mi-au devenit dragi şi care fără blog nu aş fi ajuns să ştiu măcar că există. 

Legenda alergătorului până la capăt

Am citit nu foarte demult o poveste proaspătă a unui yacht-man solitar neozeelandez, care a fost plecat pe mare ani. Singur, de pe barca lui, clipă de clipă avea de-a face cu limitele şi  lua cafeau cu destinul, în forma cea mai reală posibil... o mică greşeală şi putea să dispară fără ca cineva să mai ştie ceva fie de bine, fie de rău. Aşa a ales să împartă tot ceea ce face cu o fostă iubită evident căsătorită, printr-un e-mail trimis zilnic, unde să vorbească despre tot ceea ce făcea, simţea şi descoperea. A făcut asta 2/3 ani, până când fiind undeva în Caraibe a încetat să mai trimită acel e-mail în Noua Zeelandă. Iubita lui acum căsătorită, nu a ştiu decât că trebuie să sune paza de coastă a statului unde se afla la data ultimul e-mail şi să înceapă căutările posibilului naufragiat... şi într-adevăr, la trei zile, l-au găsit pe o barcă, deshidratat, dar viu!

Cu gândul ăsta se naşte Electric Postcards buni  mei colegi şi prieteni virtuali, cu dorinţa ca din vreme în vreme să vă mai pot trimite o carte poştală măcar; au fost ceva planuri mai importante, dar na... au ramas planuri. Asta va fi însă genul ăla de chestie pe care nimeni nu o mai face, până la gradul că poştaşi cară acum doar facturi şi citaţii. Nu va fi zilnic şi nici măcar săptămânal, dar asemeni piticului din Amelie, de pe unde ajung, o va vă trimit o vedere de care sper să vă bucuraţi. 

Ca un Cristi Minculescu care îşi cântă moartea fără să moară, sau ca un Shumacher care se retrage de când eram eu micuţ ca să revină mereu şi eu iată ucid un blog, ca să nasc altul, fie el mai firav ca apariţie!    

I will not go

Prefer a Feast of Friends

To the Giant Family

P.S. Chiar dacă ştiu că nesatisfăcător şi incomplet, sper să fi dat aşa răspunsul bunule Alexandros şi bună dani.

...