În ultima vreme am serioase dubii legate de acest blog şi mai larg, de ideea unei blogosfere în limba română. Pe scurt: la ce bun?
Că suntem o cultură mică, fără anvergură şi cu o limbă vorbită doar de nativi, ştiam de multă vreme. Nimeni nu a dovedit-o mai limpede ca elitele noastre, mai toate împlinindu-se în alte graiuri şi mai ales în alte capitale, cât mai depărtate de Bucureşti.
Cum am spus ştiam toate astea, ştiam că a scrie în română înseamnă a te adresa câtorva milioane de oamneni, în timp ce a scrie în engleză înseamnă a te adresa câtorva miliarde. Ceva însă s-a schimbat, s-a agravat.
 | |
| o fotografie fără relevanţă, dar al cărui mesaj în engleză, pariez că îl înţelegeţi |
Nu mai înţeleg de ce e bine să scrii într-o limbă pe care o rosteşti doar acasă şi pe care cu siguranţă nu o vei mai folosi în dezvoltarea ta. Un exemplu indirect, e că mai bine de jumate din cei care vin în Călătoria mea, folosesc în comunicarea cotidiană: italina, spaniola, engleza, germana, sau mai ştiu ce altă vorbă. Ce e şi mai absurd, e că mai toţi mânuiesc o română splendidă.
Senzaţia e că rapid devenim un fel de degeneraţi cultural, care trăim în anumite lumi, de regulă occidentale, dar continuăm să ne adresăm unei alte lumi plăpânde şi nesemnificative, care poartă numele de românitate. O românitate pe care ultimul recensământ a arătat-o în sfârşit într-o accelerată dezagregare.
Nu spun că îmi voi închide (iarăşi) blogul; zic doar că nu e uşor să găsesc resurse pentru a scrie aici... aş fi intersant să aflu ce credeţi! Se pare că niţel consiliere/terapie mi-ar prinde bine!
...
