I hope for nothing. I fear nothing. I am free.

Povestea noastră e fabuloasă. Totul începe cu un plâns puternic, apoi  învăţăm să ne jucăm, studiem, ne distrăm, creştem, mergem la serviciu, ne căsătorim, construim o carieră, hrănim copii, călătorim, apoi îmbătrânim, devenim nostalgici, treptat lumea începe să moară în jurul nostru şi în final murim şi noi. Totul durează în medie 70-75 de ani.   

Să vă mai spun una bună
Mi-o plăcut ţuica de prună
Cu prietenii la birt
Uitam şi de ce-am venit

 

Mi-am amintit azi de un exerciţiu mai vechi, unul niţel sinistru.  Exerciţiul constă în a privi oameni din jur şi a încerca să îţi imaginezi în clipa morţii lor, ce s-ar putea scrie pe epitaf. Cum ar suna acel pumn de cuvinte şi la ce s-ar referi ele.

Monument din "Cimitirul Vesel" din Săpânţa

În Roma se bătea cu mândrie în piatră  întregul cursus honorum, întreaga traictorie socială, menţionând cu drag şi rubedeniile până înapoi la merioada mitică. La Săpânţa geniul popular  a ştiut de asemenea să articuleze în puţine cuvinte poveşti similare. Dar despre noi ce se va putea spune?  

Despre omul modern, liber, independent, metrosexual, conştient, informat, grăbit, echilibrat şi stăpân pe sexualitatea lui, despre omul ăsta ce e de spus? Poate foarte multe, poate nimic, oricum pe morminte în afara numelui şi a anilor, de ani buni nu se mai scrie nimic...

...

2 minute şi 14 secunde...

Ea stătea la masă îmbufnată, absentă. Noi trăncăneam, amestecam în cafele, sorbeam coniac, gesticulam, bârfeam şi rândeam mult. Din vreme în vreme o întrebam câte un nimic, aşa doar ca să o mai băgăm în seamă; ea răspunea monosilabic, ofticată. Începea să ne oftice şi pe noi. 

Situaţia devenea enervantă, aşa că am început să o chestionăm. Şi atunci, cu acelaşi sictir, expeditiv, ne-a spus ce o frământa. Cică noi oameni, grăia ofuscata făptură, ne grăbim. Da, ne grăbim mai ales atunci când vorbim; folosim jumătăţi de adevăruri, frânturi de idei. Livrăm informaţii condensate, discutăm frugal şi în loc să facem din discuţie un mare festin, ne mulţumim cu un sărăcăcios bufet suedez.

Şi în seara aia, după un alt rând de coniac, am început chiar să vorbim. I-am dat dreptate şi am început toţi să ne ascultăm, să procesăm, să vorbim cu glas mic şi cuvinte bine potrivite, fără frica că vreunul de la masă o să ne taie argumentaţia. Şi toţi am avut impresia că după multă vreme, chiar reuşeam să comunicăm. 

A doua zi uitasem de acel târg, iar discuţiile au redevenit un tărăboi balcanic, un ambulant legislativ asiatic, unde onoraţii parlamentari mai mai că îşi scapă vreo două karate.      

 

Noaptea trecută eram pe Facebook şi dragi mei prieteni postau diferite statusuri, idei şi alte asemenea gânduri minunate, dar brutal rezumate... şi mi-am amintit seară aia şi m-am îmbufnat. Unde naiba o să ajungem, dacă tot condensăm bogăţia unei zile şi a ideilor ei într-o propoziţie. Cine o să mai vorbească, cine o să mai scrie, cine o să creeze şi mai ales cine o să mai recepteze...   

Nu mai avem timp, suntem ocupaţi, suntem pe fugă şi totuşi... măcar din vreme în vreme nu strică să ne mai dăm timp nouă şi celor de lângă noi.
Aşa să faceţi şi aşa să cereţi, altfel pe onoarea mea, am să mă îmbufnez!

...

Desaparecido

UPDATE: Există două drumuri care duc la viaţă. Unul este cel obişnuit, direct şi cuminte. Celălalt e periculos, duce la moarte şi este drumul genial... (vezi comentariile)

 Galati, 11 februarie 2011

Pretiosul meu prieten,

When two friends like us write letters 

to each other,

it is well known that the angels rejoice

F. Nietzsche - 1868

E caraghios ca la fiecare nou început să ne tot entuziasmăm, de parcă suntem nişte copii veşnic în ajunul Crăciunului. Se face că pentru noi aventura următoare e mereu superioară celei precedente, oraşul sau ţara viitoare e mereu cea care ne va da măsura adevăratei valori, iar oamenii de acum şi cei ce vor veni, îi vor depăşi fireşte pe cei ce au fost. Starea asta de continuă efervescenţă şi plină de optimism, recunosc că îmi stoarce zâmbete... căci pe căi nici de noi ştiute bine, ne ţine permanent fideli idolilor şi credinţelor noastre. 
La repezeală îmi vin în minte Zorba, bunule M. şi mai viu ca niciodată Vasile al nostru. Mă gândesc la Vasile ăla mereu îndrăgostit, care vedea mereu aleasa după colţ şi care la 40 de ani ne învăţa ce înseamnă să te bucuri, să fii liber, să trăieşti.     

3 gălăţeni, din Bologna, în piaţa Veneţia, din Roma

Şi totuşi, venim amândoi după anul bolognez, anul altui amar de lupte pierdute, dar şi mai multe câştigate, anul în care lumea atât cât mai era s-a prăvălit de tot în jurul nostru. Am navigat iarăşi ca nişte veritabili Noe, pe un ocean de catastrofe, de suflete  debusolate, de oameni schimonosiţi, de nunţi de tinichea, de copii rătăciţi, de iubiri jucate pe bani puţini, de imperii de carton. Ei bine, am făcut toate astea şi ca nişte draci împieliţaţi nu am murit. Şi aşa din bătălie în bătălie, milă cu milă, suntem tot mai aproape. De ce anume ne apropiem? Nu ştiu, dar ce ştiu bine şi pun mărturie pentru asta, e că ajungem!

Me dicen el desaparecido
Fantasma que nunca está

Aşa se face că iar suntem la start, ambalând motoarele, trăgând cu ochii la colegi de traseu. Ca şi anul trecut, iar schimbăm oraşele, ţara, fără să mai fie însă începutul raliului; e de fapt o etapă intemediară, după deşert, aproape de finalul Dakar-ului. Ce mă amuză, e că toate astea vin după ce ni s-a tot cântat prohodul, după ce ni s-a tot spus să ne băgăm minţile în cap, să ne mulţumim cu ce pică, să ne oprim. Şi probabil aşa e cel mai bine, cel mai cuminte, cel mai comod... Asta e cel mai indicat pentru oricine, mai puţin pentru cei care nu mai au nimic de pierdut, care în sfârşit au trecut de purgatoriu, care dau glodul jos, care tocmai s-au născut. 
 

Îmi amintesc un film în care un rege e luat prizonier; suferă, îşi vede cavaleri ucişi şi torturaţi, bea tot paharul de durere şi umilinţă, pentru ca la un moment dat să scape. E urmărit, i se pun în cale toate obstacolele, se ţes migălos intrigi... dar degeaba, ajunge şi acasă. În clipa asta, torţionari îi propun pacea... eh şi îţi poţi închipui apoi cine a câştigat războiul. Dar ştiu, noi suntem regi buni şi generoşi!  

Me dicen el desagradecido
Pero esa no es la verdad

Uite asta e bunule M. şi cu entuziasmul meu caraghios. E acolo ca de fiecare dată, atunci când buciumul sună de adunare, când oameni aleşi vin alături, când iubim, când luăm visele de păr şi le punem la treabă.
Până atunci îmi omor timpul cum mă ştii, cu istoria, din nou cu teatrul, cu vederile, cu Domnul Tudoran şi conul Istrate... şi aştept cu mâncărici în tălpi, cu gol în stomac şi oricât de caraghios ar părea: cu etuziasm, să înceapă. 

camaradul 
şi prietenul tău

E.

...