Linişte

I find the great thing in this world is not so much where we stand, as in what direction we are moving: to reach the port of heaven, we must sail sometimes with the wind and sometimes against it - but we must sail, and not drift, nor lie at anchor. - Oliver Wendell HOLMES

Virginia '08

Şi da... ne-am născut burghezi, ataşaţi de lucruri fixe, de rutină şi previzibil. Numai că de acolo, din zona de comfort, din spaţiul unde nu e cald sau rece, unde nu plouă şi niciodată nu a nins, unde fluturi din burtă şi-au găsit sprijin în acul din insectar, de acolo nimic bun nu a ieşit. Einstein în felul lui zicea că inerţia, lipsa dinamismului omoară energia, că fără acceleraţie forţa noastră tinde către zero, se disipă. 

Rimini '10

Aşa se face că zilele astea am suflat praful de pe raftul proiectelor mele, am spânzurat poze cu farurile pe pereţi, am desfăcut iarăşi hărţile, am fixat porturi cu pionieze colorate şi stabilit destinaţii. A şi început să se strângă de-a valma echipamentul de călătorie, pălărie cu boruri largi, pipa cu tutun de Virginia şi radioul cu muzica New Orleans-ului. Vântul începe să sufle iarăşi în pânze, iar lumina fulgerelor să se piardă în depărtare, arătând direcţiile probabile. Din nou idei mari stau să se împlinească, altele abia să se nască, lăsând restul să ardă în flăcări, odată cu iadul numit linişte.        

Sulina '09

Zilele astea mi s-a făcut iarăşi dor de vreme când nimic nu era sigur, când lumina unui far făcea cât un GPS, iar scrisorile parfumate îndulceau singurătatea noastră, cum Facebook acum nici nu îndrăzneşte să o facă. Încep iarăşi să fiu nemulţumit, să vreau mai mult, să mă simt încorsetat, constrans... încep iarăşi să mă simt comod în trecut şi mai ales, să mă apropii de viitor.  Neliniştea mă face fericit şi productiv.

Zilele astea se ridică iarăşi ancora, se iese pe mare, se spune adio... zieele astea se caută furtuni... dar mai ales zilele astea promit, că la finele lor lumi noi se vor fi descoperit!   

North Carolina '08

 ...

Vreţi să cuceriţi femeia? Folosiţi săpunul Cheia!

Bologna mirosea a iarbă proaspăt tăiată în Giardini Marqerita şi praf dulce de cărămită roşie, de aia de adăpostea biblioteci, bodegi şi beciuri. În NJ mirosea a şipcă tocită pe boardwalk, bere şi Echos. Iaşiul mereu a cărţi de anticariat, vin cald şi parfum de domniţă silitoare. Williamsburg adia istorie şi bumbac, în timp ce Aachen-ul mirosea a ciocolată proaspătă şi biscuţi calzi Lindt, dar mai ales a ploaie. Galaţiul însă...

Galaţiul meu: Muzeul de Artă

Galaţiul avea şi el esenţele lui, însă spre deosebire de celelalte surate, ale sale erau tari: cocs viguros de la Combinat, trolebuz fară aer condiţionat vara, hazna pe faleză (asta am văzut-o şi la case mai mari: Veneţia pute la fel vara); dar şi a tei primăvara pe Domnească, sau piele proaspătă de cuconet voluptos în Ţiglina.
Mie însă îmi e dor de un anumit miros, specific unei anumite zone a oraşului, poate cea mai veche. Îmi e dor de Vadu' Ungurului şi al lui Apolo, vechea fabrică de săpun, detergent şi vopseluri. Apolo a durat în Galaţi cam 120 de ani, până când acum 3 ani a fost demolat, vândut cărămidă cu cărămidă şi înlocuit cu un splendid teren viran.

Galaţiul meu: pe lângă Grădina Publică

Uneori Apolo mirosea atât de tare a grăsime şi chimicale, că îţi dădeai maţele afară. Puţea îngrozitor chiar dacă lângă era liceul şi Casa Veche, Casa Studenţilor, iar ceva mai departe casa lui Răzvan şi a mea. Ca o ironie arhitectonică, la mai puţin de 100 de metri de fabrică se afla chiar fiorosul spital TBC, acolo unde pacienţii cu plămâni firavi, visau la vindecare...

Galaţiul meu: ceas pentru maxi-taxişti, lîngă Parcul CFR

Când urcam pe Radu Negru sperând să nu întârzii la psihologie, sau când fugem la repetiţii la teatru, când eram romantic şi mă plimbam cu dudui, sau când Activul o cerea, mereu a trebuit să trec pe lângă Apolo şi să îi inhalez mirosurile îngrozitoare...

În Naples miroase acum a ocean, palmieri scuturaţi de briză şi multe lucruri scumpe. Însă în serile scurte de interminabilă vară, atunci când de pe terasă văd cum ţâşnitori inteligente udă grădini perfecte, iar pielea  mea e răsfăţată de parfumuri faine, pornind de la factoria Apolo şi săpunul Cheia, gîndul mă poartă iarăşi pe fermecătoarele poteci ale adolescentei... fie şi doar olfactiv.

...

Vara asta

Blues-ul e o stare de spirit, e cu tine mereu, te pândeşte, dar nu ca un hoţ, ca un pungaş gata să îţi înfigă briceagul în burtă, ci ca un prieten bun. E genul ăla de amic gata să îţi dea de baut când ai rămas fără bani şi să te ducă acasă, când nici tu nu mai ştii unde e. E cu tine când ţi-ai pierdut frumoasa, când maşina e răsturnată în şanţ, sau când eşti atât de bucuros că lumea toată te priveşte de undeva de foarte jos, ameţitor de jos.    

Blues-ul de felul lui e un plod cu mulţi taţi şi o singură mamă: Delta Mississippiului. În plămada lui au intrat lacrimile sclavilor africani puşi să crească ghemurile de bumbac şi frunzele de tutun, a intrat divinul efervescent al gospelui şi ritmul ciocanelor care au batut şinele căilor ferate americane, a intrat liniştea serilor tropicale din New Orleans şi singurătatea drumeţului care se încumetă să apuce Route 61 vrând să scape în paradisul numit: Chicago.

 

Ei bine şi pentru că serile din Florida aduc cu alea din New Orleans, pentru că Route 41 care se înşiră la 100 de metri de casă, seamănă al naibii de bine cu Route 61, sau poate pentru că înainte să aflu poveştile Mississippiului, le-am ascultat cuminte şi uneori rescris pe ale Dunării... ei bine pentru toate la un loc, vara asta nu vreau să văd frumuseţea Americii şi nici măcăr să urmăresc visul american. Vara asta pentru mine e dată, ca a 7-a zi pentru Dumnezeu, să caut muzica Americii şi atunci când va fi cazul: liniştea ei. 

Vara asta mă prinde pe Mississipi, înotând în blues, ieşind la mal doar în serile fierbinţi, pentru whisky şi tutun. Vara asta o să fie al naibii de lungă şi o să fiu al dracului de fericit! Iar când toamna o să vină, că vreau sau nu, o să fie vară iar!        

...

Maturător de praf de stele...

La finalul unui an lung. Cel mai lung de până acum. Cel mai lung şi cel mai dur, cel mai plin şi cel mai gol, anul în care am mai câştigat o viaţa, o lume, o dimensiune. Anul în care m-am născut din nou, anul în care "acasă" s-a redefinit. Acel an în care fie şi o bătaie de vânt mă putea dărâma, dar în urmă căruia mă simt vântul însuşi.

Anul în care nu aş fi rezistat fară Piazza Maggiore si poveştile ei, fără Humanitas, fără Sulamita, fără Hand-ul din Iaşi şi Vamă, fără broasca mea dragă, fără planurile scrise în Giardini Marquerita, fără holurile RWTH Aachen, fără Grumăzescu şi ACTIV, fără florile din curtea aia din Vad, fără New Orleans şi Sin City care în sfârşit stau să vină... ei bine fără EA, fără EL, fără EI, chiar dacă fiecare în parte nici măcar nu intuiesc asta!   

2008

Un an la finalul căruia inefabila Fortună, faimoasă Statuie cu flacăra aprinsă, dar mai ales EA, zeiţa tristă a trecutului meu şi regina fericită a viitorului meu, mi-au şoptit simultan cu acelaşi glas suav: Dragul meu, dar tu esti The One!

P.S. Ţara în care trăiesc, e cea mai importantă după Imperiul Roman, mai ales pentru că cei care o formează au ales să îşi mai dea o şansă. 

Mereu în aşteptarea marilor poveşti:  

...

To ancient evenings and distant music

Azi m-am gândit la acasă, la iubire, la ce am lăsat în urmă, la ce am, la ce am pierdut pentru totdeauna. 

Plouă zgomotos şi tragic...

Citesc despre cavaleri medievali... despre cum erau trimişi de acasă pentru a nu împărţi averea cu fratele mai mare. La vârste mici, fraţi le deveneau alţi cavaleri, părinte noul patron, iar bogăţie doar ceea ce obţineau cu sabia. Uşor de înţeles cum au construit Europa, de ce au cucerit Ţara Sfântă. 

Palmieri au puţine crengi, dar mari. Când pică una, zici că e un întreg copac, iar ploia asta nu ajută deloc.

Bunicămea aia care cu Gheltz a murit acum aproape două luni... 3 ani înainte să facă 100! Cred că a dezamăgit pe toată lumea, inclusiv pe ea. Au îngropat-o lângă bunicămiu, chiar dacă eu aş fi adus-o în America, să traiască viaţa veşnică lângă EL.   

Ploaia s-a oprit, iar sticlele de Budweiser s-au aliniat de bătălie pe masa mea, ca floarea cavaleriei franceze... mâine o să fie iarăşi soare, mult soare... ca în Ţara Sfântă!

...

3 caractere

Din 15 mii de caractere ea a ales 3. Doar alea să îi fie tatuate neglijent pe gât, acolo unde părul le poate acoperii de ochii sfredelitori ai unui amic nepoftit şi mai ales, acolo unde aceleaşi păr, strâns cu meşteşug, le poate releva unui flăcău elevat. Trei caractere în cea mai pură cantoneză, mărturie ale dramei adânc îngropate în sufletul ei bine ostoit de dracii cu coarde ai amorului neîmpărtăşit. 

Trei caractere şi pantaloni roz, largi, de asistentă medicală sezonieră, la spitalul municipal din cel mai bogat oraş al coastei cu pricina. Pantaloni ăia răsfrânţi generos peste Nike-urile albe scumpe şi respălate la maşina apartamentului închiriat. Albi ca Dodge-ul pe care îl conduce dintr-un stat în altul, dintre spital şi chirie, dintre barul unde vede playoff-ul şi pizzeria din care îşi cumpăra felia de marqurita încălzită bine.

În fond nimic nu o făcea specială, dincolo de literele alea chinezeşti absurde, măzgălite într-un moment de furie, acolo unde el, din vreme în vreme o muşca plictisit. 

Era o după-amiază de primăvară care aducea, probabil din cauza palmierilor, a vară. Am privit-o cum şi-a plătit cu cardul roz felia de marquerita şi cum sfioasă şi-a desfăcut părul. Cum apoi a urcat în Dodge-ul ei alb şi grăbită a apăsat, cu unul din Nike-uri acceleraţia.
Pentru o clipă eram acolo, în maşina ei, unde sub o pereche de pantaloni roz, de asistentă medicală sezonieră, se ascundeau toate misterele lumii, unde mirosea a pizza şi unde chineza începea să capete sens...       

...

Limba noastră

În ultima vreme am serioase dubii legate de acest blog şi mai larg, de ideea  unei blogosfere în limba română. Pe scurt: la ce bun? 

Că suntem o cultură mică, fără anvergură şi cu o limbă vorbită doar de nativi, ştiam de multă vreme. Nimeni nu a dovedit-o mai limpede ca elitele noastre, mai toate împlinindu-se în alte graiuri şi mai ales în alte capitale, cât mai depărtate de Bucureşti.

Cum am spus ştiam toate astea, ştiam că a scrie în română înseamnă a te adresa câtorva milioane de oamneni, în timp ce a scrie în engleză înseamnă a te adresa câtorva miliarde. Ceva însă s-a schimbat, s-a agravat. 

o fotografie fără relevanţă, dar al cărui mesaj în engleză, pariez că îl înţelegeţi

Nu mai înţeleg de ce e bine să scrii într-o limbă pe care o rosteşti doar acasă şi pe care cu siguranţă nu o vei mai folosi în dezvoltarea ta. Un exemplu indirect, e că mai bine de jumate din cei care vin în Călătoria mea, folosesc în comunicarea cotidiană: italina, spaniola, engleza, germana, sau mai ştiu ce altă vorbă. Ce e şi mai absurd, e că mai toţi mânuiesc o română splendidă.   

Senzaţia e că rapid devenim un fel de degeneraţi cultural, care trăim în anumite lumi, de regulă occidentale, dar continuăm să ne adresăm unei alte lumi plăpânde şi nesemnificative, care poartă numele de românitate. O românitate pe care  ultimul recensământ a arătat-o în sfârşit într-o accelerată dezagregare. 

Nu spun că îmi voi închide (iarăşi) blogul; zic doar că nu e uşor să găsesc resurse pentru a scrie aici... aş fi intersant să aflu ce credeţi! Se pare că niţel consiliere/terapie mi-ar prinde bine!    

...