Să o spun pe aia dreaptă: Penultima Postare!

Înainte să plec la Roma, colega mea Renata, m-a sfătuit misterios, ca atunci când voi fi acolo, să închid ochii, să ascult strada şi să mă gândesc la miile de ani de istorie ai locului; voi înţelege multe şi voi fi inundat de senzaţii.

Visările unui hoinar singuratic

Atunci când s-a strâns capota maşinii, eram pe bancheta din spate, răstignit ca un Isus fericit. Am deschis ochii şi am văzut cum deasupra mea, pe un cer azur de caraibe, se uneau crengile palmierilor, atât de armonius că aduceau cu arcadele mult mai sinistrelor catedrale gotice. În faţă două femei frumoase, bronzate bine şi cu ochelari de soare, trâncăneau în spaniolă şi reuşeau să se audă, chiar dacă urla la radio bachata dominicană. În dreapta era oceanul...

Nu prea luăm decizii. Cu adevărat în viaţă luăm câteva decizi importante, căci restul sunt de regulă consecinţe. Majoritatea nu decid deloc, dar despre aştia nu vorbim aici. Uite, eu de exemplu am decis de câteva ori: atunci când făceam de serviciu în liceu şi am luat de la Mişu Visările lui Rousseau! Am decis când am ascultat gagica de la 11H şi am început să facem teatru! Am decis când am spus că fac istorie, cu orice risc şi până la capăt! Am decis atunci când am făcut grevă în 5 şi am baricadat universitatea cu sârmă ghimpată şi am mai decis atunci când i-am mai spus Te Iubesc...
şi mai decid acum când spun că într-un an mă întorc acasă... în Florida, de tot! Mă pun cu burta pe carte, pe făcut bani şi mai ales: Bag pula, îmi iau barca aia odată!

... eu în Roma, sâmbătă, bucuros de parcă am făcut-o eu...

E genul de moment surprins de titlul unui roman semnat de Murakami care se chiama La sud de graniţă, la vest de soare. E vorba despre o boală psihică, sau o stare, a inuiţilor din Siberia, un soi de eschimoşi. Ei trăiesc liniştit, în ritmul lor ancestral şi nescormonit de nimic, însă la un momentdat, se întâmplă ca ei să lase baltă tot şi să pleacă către vest, brusc, neanunţat, ca un ciborg activat de la distanţă... e poate ce spune şi Jim "The west is the best. Get here and we'll do the rest."

Legenda lui Shimamoto

După ani în care dipăruse pur şi simplu, Shimamoto intră în barul lui de jazz şi îl răpeşte o noapte, o singura noapte într-o cabană în munţi. Acolo cu Nat King Cole în surdină, ea îl impinge în fundul unei canapele cu şemineul în faţă, îngenunchează şi îl ţintuieşte cu privirea ei ascuţită de japoneză fatală. Îi desface prohabul cu mană şi îi scoate penisul în erecţie... urmează un sex oral perfect, cu o ea care lasă celaltă mână să îi intre sub fustă, acolo unde numai necuratul ne ispiteşte să ne gândim. El e gata să uite tot, să lase barul, familia, să rămână cu ea o viaţă... numai că dimineaţă realizează că Shimamoto nu e decât un rezid, o plăsmuire a minţii lui, va să zică: o iluzie. Asta putem citi la Murakami (fără legătură: dacă săritul cu paraşuta e mai bun ca sexul, atunci şi Murakami e mai bun decât Coelho; nu că ar fi greu).

căci femeile iubesc poeţi, dar mai ales profeţi...

Ea/El e până la capăt o iluzie, un avatar perfect şi în cel mai bun caz unul care a pornit de la ceva, de la o pereche de ochi caprui, albaştri sau verzi schimbători! De asta câştigă orice război, de asta nu dispare, de astă şi după ani, cu un sex oral bunicel şi un disc bun, ne face să ne pierdem miţile. Asta pentru că e creaţia noastră, pentru că fără dorinţa noastră ea nu poate exista...
De asta întotdeauna două zile cu ea, într-o toamnă cu frunze ruginii, va face mai mult decât o viaţă cu neroada de nevastă, care sărmana face plăcinte cu mere în foi de casă şi ciulamaua cu smântână şi ciuperci, başca o mămăligă perfectă. Uiţi tot şi fugi cu nebuna în munţii, atât de relaxat, că l-ar face pe bunul Dan să spună percutant: "da bine-nţeles"! Şi de ar fi asta tot... dar o mai aştepţi şi o viaţă peormă...

... tot eu cu Coloseumul în spate, poza justificativă-standard,
înainte de ghiaţă cu ceva...

De fapt asta vreau să zic, smerit, punându-mi cenuşă în cap: că te voi aştepta fie şi o viaţă pe o plajă perfectă în Florida, între palmieri, cu un Capiroska, sau un cogniac cu gheaţă în mână, dansând modest bachata!

Aşa cred că suntem noi, nu putem altfel, pentru că aşa cum ar spune Nea' Bachus: "Viaţa fără poezie e pustiu, Victore!"

Am închis ochii când eram în mijlocul Romei şi am ascultat strada; se auzeau toate graiurile pământului şi toate drăcoveniile inventate de om sau de dumnezeu. La un moment dat însă, din marea de voci cineva a spus textual: Bag pula băăă, eu mă întorc acasă! Ca unui oracol, am mulţumit şi Renatei şi vocii cu accent ardelenesc, am scuipat în sân, am zâmbit şi am înţeles că tare cotlonite mai sunt căile destinului!

...