Gente di mare...

- De unde eşti?
Mi-a fost adresată întrebarea asta de multe ori, în multe limbi, dar răspunsul mereu a fost acelaşi...

Libertatea
Cânt eram ciutan duminica ieşeam pe faleză cu toată familia. Mama mă îmbrăca întotdeauna în costumul cu Popeye marinarul, ăla cu pantaloni scurţi; plângeam de rupeam pământul dacă vroiam ceva, aşa că nu avea încotro. La mine acasă era un fel de rai capitalist în plin comunism, cu Pepsi-Cola, alune la cutie, ciocolată Milka şi  saci de portocale; dar nimic din toate astea, nu se compara cu amărâtul Brifcor băut pe Libertatea.

Libertatea (1930) iachtul regelui Carol al II-lea

Cum venea primăvara, vasul era împodobit cu steguleţe marinăreşti de sărbătoare şi se deschidea ca restaurant al proletariatul gălăţean. Ştiam că odată Libertatea fusese al unui rege şi stând  cu siropul în faţă, îmi imaginam că de pe la pupa va ieşi o mai ştiu eu ce prinţesă tristă. Cred că de asta mă şi ceream des la toaletă.  De fiecare dată alergam dus întors pe puntea elegantului iacht, până la pabord, unde se găsea cabina de baie. Nu s-a întâmplat niciodată, dar mereu am sperat că un căpitan îndrăzneţ va aprinde motoarele neostoite ale navei, va şuiera a plecare şi vom porni pe Dunăre, către Sulina şi mai departe către Constanţa, Bosfor şi Stmabul. Ştiam că magazia era plină de Brifcor şi îngheţată, lucru important când vine vorba de un voiaj atât de lung...

Cocuţa
Vara toate tinerele familii gălăţene, luau bacul şi traversau Dunărea, până pe malul dobrogean; mai erau şi unii care mergeau la Valuri, dar ăştia nu mi-au plăcut niciodată. În faţa Galaţiului, peste fluviu, era plaja Cocuţa şi pentru mine aceasta însemana paradisul. Acolo s-a pecetluit nunta mea cu apa, de atunci am înţeles că voi trăi pe uscat, dar că mă voi împlini abia pe mare.
De acolo, de la Cocuţa am şi prima amintire a copilăriei. Am intrat în apă cu fratemiu; ca un făcut însă, prin mulţimea de copii, m-am pierdut. Cum nu aveam frică de apă, sentiment mereu străin de altfel, am continuat să înaintez, până când am nimerit un prag şi dus am fost. Îmi amintesc că priveam de jur împrejur prin apă şi că era atât de frumos... asta până nu am mai putut respira. Ca în filme însă mână lui fratemiu, care speriat pe semene, începuse să mă caute, m-a prins de ciuf şi m-a tras la suprafaţă. Aş fi putut să nu mai fiu; dar Dunărea mi-a şoptit atunci că are alte planuri cu mine...

         
De asta şi pentru multe altele, de fiecare dată când cineva mă întreabă: de unde eşti? Răspund simplu: de la Dunăre!

P.S. În 1998 nava Libertatea, obiect de patrimoniu naţional, a fost vândută ilegal unei firme britanice. În prezent nava recondiţionată şi rebotezată Nahlin, funcţionează ca abarcaţiune de lux undeva pe mările nordului.

 

...

Rigoletto din Carpaţi

De la un timp mă comport ca un asediat în propria urbe, în propriul grup de oameni şi simt nevoia de a arunca peste gard petarde, cărămizi, molotoave şi scuipaţi. Am devenit un sceptic, un mizantrop, un urâcios. Dacă văd un cuplu frumos, repede îmi imaginez pumni care cu graţie îi vor primi şi da unul altuia. Privesc la relaţiile din jur şi nu mă pot abţine să nu le proorocesc eşecul, despărţirea, ruina afectivă.

Dacă cineva îndrăzneşte să se entuziasmeze în preajma mea, îl avertizez iute în legătură cu viaţa care are să îl dea de pământ şi o să îi tăbăcească curul. Iar dacă cineva îndrăzneşte să îmi pună la îndoială prezicerile, îl execut sumar, îi provoc certitudinile, îl copleşesc cu îndoieli, îl crispez.

Într-o discuţie intru ca o armată bine antrenată, gata de un război de uzură, dar spre dezamăgirea mea văd tot mai des cum adversari capitulează, încă de la primele mele şarje. Continui aşadar revoltat să calc apăsat în orice strachină şi mă comport ca un dinozaur carnivor, într-o lume de mamifere firave. Vă puteţi imagina ce impresie fac, ce companie plăcută sunt şi mai ales cât de căutată.
Dar ştiu toate astea şi nu mă pot stăpâni să nu fiu un asemenea pain in the ass, o jigodie, un cusurgiu, un moftangiu. Îmi asum asta şi îmi savurez micile contravictorii, ca pe nişte capodopere ale comportamentului uman. Dar dacă ce e cu mine e oarecum clar, ceva totuşi mă frământă.

David mulţam de piesă

Atacurilor mele, beştelelilor referitoare la eşecul relaţiilor, al miciunilor din cuplu, al falimentului emoţional, al epuizării, nimeni nu se încumetă să li se împotrivească. Aşa se face că asemeni unui bufon, unui Rigoletto, plângând şi râzând în acelaşi timp, continui să îmi duc misiunea mai departe, livrând doza de sudalme, clefetirile, molotoavele şi bucăţile de paviment peste gardul existenţei mele.

Mă consolez totuşi, sperând ca la un moment dat, asemeni unei nave care scapă astfel de balastul său, existenţa mea să pornească iarăşi în călătorie. Visez să înfrunt din nou oceanele altor existenţe năvalnice, agresive, interesante şi pasionale, iar hainele ponosite de lup de mare morocănos şi bătrân, să le arunc cât colo.

...    

Silenzio Stampa

De ceva timp evit să citesc presă românească şi mai ales ştirile referitoare la politica internă. Mai mult, în locul lui Boc, Antonescu, Ponta, Băsescu şi Udrea, oricât de regretabil ar părea îi prefer pe Columbeanu, Monica, Zavoranu şi sărmanul Pepe. Seara când deschid televizorul şi asta o fac din ce în ce mai rar, frunzăresc posturile străine de ştiri, sau cele de documentare şi cum nici aici nu prea îmi mai găsesc satisfacţie, îl închid. De regulă deschid comp-ul şi aleg să îmi beau vinul, sau să îmi ronţăi chipsurile, la Time Team sau Who do you think you are. 

Sunt eu de vină şi gusturile mele din ce în ce mai cusurgii? Ori e doar tendinţa naturală în faţa mediei care dă semne că îşi propune nu să educe, să cultive, sau să informeze, ci mai degrabă să tâmpească?
Oricum ar fi, îmi place să cred că suntem mai mult decât simpli roboţi biologici uşor de target-at, că putem mult mai mult împreună şi că nobil, media poate sluji asemenea întreprinderi umane. Şi mai cred că gestul regretatului mei profesor şi maestru, de a pune TV-ul în cutie şi cutia pe şifonier e unul extrem, care nedreptăţeşte producţii şi canale perfect onorabile, puţine ce e drept.
 

Tema e amplă şi nu doresc nici să o atac şi cu atât mai puţin să o rezolv; totuşi un anumit lucru îmi doresc. Anume să ştiu, în gălăgia asta, în zgura care se vântură prin faţa ochilor noştri în ziar, la radio, pe net şi la TV, ei bine să ştiu ce anume am pierdut. Care sunt ştirile care în goana după audienţă facilă, s-au rătăcit. Ce anume nu am aflat, ce nu a ajuns pe mainstream. Care sunt acele ştiri, care justificat ar trebui să ţină prima pagină şi care fireşte, se vor valita în timp ca evenimente importante.

Lume, lume...

Eu propun o asemenea ştire, pe o temă dragă mie. Ieri (9 martie a.c.) naveta spaţială Discovery, după 27 de ani de serviciu şi-a încheiat cariera cu o aterizare perfectă la Kennedy Space Center în Florida. Acest eveniment marchează pe de o parte încheierea programului navetelor spaţiale, care va fi suspendat definitiv  în vara acestui an. De asemenea, această ultimă misiune Discovery însemană din perspectiva NASA şi finalizarea construcţiei Staţiei Spaţiale Internaţionale.    

 

...

Halal dichis...

Chestii magice

De Crăciun am avut sub brad cele 8 dvd-urile Charlie Chaplin, din seria Colecţiilor cu Dichis ale Dilemei Vechi. Cum au ajuns acolo e o poveste întreagă. Scurtată zice că i-am dat de înţeles cumnatei mele dragi, responsabilă de cadouri, că e tot ce îmi doresc. Am uzat toate armele persuasiunii; mai aveam puţin şi îi puneam scrisori în poştă, aşa de disperat eram. Nu ştiu ce mă apucase, doar majoritatea filmelor le văzusem şi oricum aveam bani să îmi cumpăr dvd-urile, dar na... odată în an e Crăciunul, cu magia lui cu tot. 

un pici şi un Chaplin - Florenţa 2009

Dar unde mai pui că de pe vremea când îmi creşteau colţii ideologici, fără pic de ezitare am catadicsit să îmi măsor forţele cu Dilema. M-a făcut să o citesc cu plăcere şi m-a enervat deopotrivă; am păstrat-o ca pe un obiect colecţionabil, dar am denunţat-o ca pe braţul perfid al tiraniei culturale. Acum însă, frumoasa colecţie se odihneşte meritat pe raftul cu dvd-uri, lângă The Doors în original şi Angels in America sub forma unei cărţi medievale. Acum parcă nici Dilema nu mai e ciuma de altădată. În sfârşit între noi e pace!

Dilema nouă, obiceiuri vechi

Aseară însă mă pun să văd The Kid, în româneşte Piciul (1921). Scot graţios dvd-ul şi dau să privesc coperta, fireşte cu un ochi indulgent. Însă oricât de indulgent mă hotărâsem să fiu, văd următorul mesaj scris negru pe alb:

SE VINDE DOAR CU REVISTA DILEMA VECHE

Dacă nu primiţi şi revista, sunaţi la tel.: 021 407 76 98

Va să zică sărmana mea Colecţie cu dichis ţine să mă avertizeze că vânzătoarea şuteşte revistele. Mai mult, tot Colecţia mă face imbecil, ba încă de două ori. O dată că nu mă interesează revista şi evident nu o cer, iar a doua oară pentru că fie şi dacă o cer, singur nu o voi obţine. Dar dacă tot sunt încălţat şi ajung acasă fără gazetă în plasă, mai am o soluţie: să formez numărul şi în cel mai pur stil românesc, să o torn pe ciorditoare. Pot aşadar, mulţumită Colecţiei să o înfund, să i-o trag, ce să mai, să îi arăt cine e şmecherul; şi toate astea cu dichis.
Apoi răcorit, pot să îmi savurez filmul şi să mă bucur în continuare de seară. Îmi zic însă, pentru a potoli sângele urcat la cap: bine măcar că e primită cadou... şi dau play.

Halal dichis, pungaş negustor, zevzec muşteriu...         

 

...

I hope for nothing. I fear nothing. I am free.

Povestea noastră e fabuloasă. Totul începe cu un plâns puternic, apoi  învăţăm să ne jucăm, studiem, ne distrăm, creştem, mergem la serviciu, ne căsătorim, construim o carieră, hrănim copii, călătorim, apoi îmbătrânim, devenim nostalgici, treptat lumea începe să moară în jurul nostru şi în final murim şi noi. Totul durează în medie 70-75 de ani.   

Să vă mai spun una bună
Mi-o plăcut ţuica de prună
Cu prietenii la birt
Uitam şi de ce-am venit

 

Mi-am amintit azi de un exerciţiu mai vechi, unul niţel sinistru.  Exerciţiul constă în a privi oameni din jur şi a încerca să îţi imaginezi în clipa morţii lor, ce s-ar putea scrie pe epitaf. Cum ar suna acel pumn de cuvinte şi la ce s-ar referi ele.

Monument din "Cimitirul Vesel" din Săpânţa

În Roma se bătea cu mândrie în piatră  întregul cursus honorum, întreaga traictorie socială, menţionând cu drag şi rubedeniile până înapoi la merioada mitică. La Săpânţa geniul popular  a ştiut de asemenea să articuleze în puţine cuvinte poveşti similare. Dar despre noi ce se va putea spune?  

Despre omul modern, liber, independent, metrosexual, conştient, informat, grăbit, echilibrat şi stăpân pe sexualitatea lui, despre omul ăsta ce e de spus? Poate foarte multe, poate nimic, oricum pe morminte în afara numelui şi a anilor, de ani buni nu se mai scrie nimic...

...

2 minute şi 14 secunde...

Ea stătea la masă îmbufnată, absentă. Noi trăncăneam, amestecam în cafele, sorbeam coniac, gesticulam, bârfeam şi rândeam mult. Din vreme în vreme o întrebam câte un nimic, aşa doar ca să o mai băgăm în seamă; ea răspunea monosilabic, ofticată. Începea să ne oftice şi pe noi. 

Situaţia devenea enervantă, aşa că am început să o chestionăm. Şi atunci, cu acelaşi sictir, expeditiv, ne-a spus ce o frământa. Cică noi oameni, grăia ofuscata făptură, ne grăbim. Da, ne grăbim mai ales atunci când vorbim; folosim jumătăţi de adevăruri, frânturi de idei. Livrăm informaţii condensate, discutăm frugal şi în loc să facem din discuţie un mare festin, ne mulţumim cu un sărăcăcios bufet suedez.

Şi în seara aia, după un alt rând de coniac, am început chiar să vorbim. I-am dat dreptate şi am început toţi să ne ascultăm, să procesăm, să vorbim cu glas mic şi cuvinte bine potrivite, fără frica că vreunul de la masă o să ne taie argumentaţia. Şi toţi am avut impresia că după multă vreme, chiar reuşeam să comunicăm. 

A doua zi uitasem de acel târg, iar discuţiile au redevenit un tărăboi balcanic, un ambulant legislativ asiatic, unde onoraţii parlamentari mai mai că îşi scapă vreo două karate.      

 

Noaptea trecută eram pe Facebook şi dragi mei prieteni postau diferite statusuri, idei şi alte asemenea gânduri minunate, dar brutal rezumate... şi mi-am amintit seară aia şi m-am îmbufnat. Unde naiba o să ajungem, dacă tot condensăm bogăţia unei zile şi a ideilor ei într-o propoziţie. Cine o să mai vorbească, cine o să mai scrie, cine o să creeze şi mai ales cine o să mai recepteze...   

Nu mai avem timp, suntem ocupaţi, suntem pe fugă şi totuşi... măcar din vreme în vreme nu strică să ne mai dăm timp nouă şi celor de lângă noi.
Aşa să faceţi şi aşa să cereţi, altfel pe onoarea mea, am să mă îmbufnez!

...

Desaparecido

UPDATE: Există două drumuri care duc la viaţă. Unul este cel obişnuit, direct şi cuminte. Celălalt e periculos, duce la moarte şi este drumul genial... (vezi comentariile)

 Galati, 11 februarie 2011

Pretiosul meu prieten,

When two friends like us write letters 

to each other,

it is well known that the angels rejoice

F. Nietzsche - 1868

E caraghios ca la fiecare nou început să ne tot entuziasmăm, de parcă suntem nişte copii veşnic în ajunul Crăciunului. Se face că pentru noi aventura următoare e mereu superioară celei precedente, oraşul sau ţara viitoare e mereu cea care ne va da măsura adevăratei valori, iar oamenii de acum şi cei ce vor veni, îi vor depăşi fireşte pe cei ce au fost. Starea asta de continuă efervescenţă şi plină de optimism, recunosc că îmi stoarce zâmbete... căci pe căi nici de noi ştiute bine, ne ţine permanent fideli idolilor şi credinţelor noastre. 
La repezeală îmi vin în minte Zorba, bunule M. şi mai viu ca niciodată Vasile al nostru. Mă gândesc la Vasile ăla mereu îndrăgostit, care vedea mereu aleasa după colţ şi care la 40 de ani ne învăţa ce înseamnă să te bucuri, să fii liber, să trăieşti.     

3 gălăţeni, din Bologna, în piaţa Veneţia, din Roma

Şi totuşi, venim amândoi după anul bolognez, anul altui amar de lupte pierdute, dar şi mai multe câştigate, anul în care lumea atât cât mai era s-a prăvălit de tot în jurul nostru. Am navigat iarăşi ca nişte veritabili Noe, pe un ocean de catastrofe, de suflete  debusolate, de oameni schimonosiţi, de nunţi de tinichea, de copii rătăciţi, de iubiri jucate pe bani puţini, de imperii de carton. Ei bine, am făcut toate astea şi ca nişte draci împieliţaţi nu am murit. Şi aşa din bătălie în bătălie, milă cu milă, suntem tot mai aproape. De ce anume ne apropiem? Nu ştiu, dar ce ştiu bine şi pun mărturie pentru asta, e că ajungem!

Me dicen el desaparecido
Fantasma que nunca está

Aşa se face că iar suntem la start, ambalând motoarele, trăgând cu ochii la colegi de traseu. Ca şi anul trecut, iar schimbăm oraşele, ţara, fără să mai fie însă începutul raliului; e de fapt o etapă intemediară, după deşert, aproape de finalul Dakar-ului. Ce mă amuză, e că toate astea vin după ce ni s-a tot cântat prohodul, după ce ni s-a tot spus să ne băgăm minţile în cap, să ne mulţumim cu ce pică, să ne oprim. Şi probabil aşa e cel mai bine, cel mai cuminte, cel mai comod... Asta e cel mai indicat pentru oricine, mai puţin pentru cei care nu mai au nimic de pierdut, care în sfârşit au trecut de purgatoriu, care dau glodul jos, care tocmai s-au născut. 
 

Îmi amintesc un film în care un rege e luat prizonier; suferă, îşi vede cavaleri ucişi şi torturaţi, bea tot paharul de durere şi umilinţă, pentru ca la un moment dat să scape. E urmărit, i se pun în cale toate obstacolele, se ţes migălos intrigi... dar degeaba, ajunge şi acasă. În clipa asta, torţionari îi propun pacea... eh şi îţi poţi închipui apoi cine a câştigat războiul. Dar ştiu, noi suntem regi buni şi generoşi!  

Me dicen el desagradecido
Pero esa no es la verdad

Uite asta e bunule M. şi cu entuziasmul meu caraghios. E acolo ca de fiecare dată, atunci când buciumul sună de adunare, când oameni aleşi vin alături, când iubim, când luăm visele de păr şi le punem la treabă.
Până atunci îmi omor timpul cum mă ştii, cu istoria, din nou cu teatrul, cu vederile, cu Domnul Tudoran şi conul Istrate... şi aştept cu mâncărici în tălpi, cu gol în stomac şi oricât de caraghios ar părea: cu etuziasm, să înceapă. 

camaradul 
şi prietenul tău

E.

...