Brioşă cu afine

Un băietan slăbănog cu urechile mari, a ieşit pe terasă ţinând cu două mâini farfuria de desert. Privea cu ochi mari şi zâmbet ştrengăresc la brioşa cu afine şi era fericit. Pentru el, azi la prânz nici o altă realitate nu era posibilă. Pentru mine însă, chiar acum când scriu, totul e posibil în cel mai perfect dintre universe...

dezordine:

Fiecare decizie dă naştere unei alte poveşti, una cu aceeaşi istorie, dar cu prezent şi deznodământ diferit. Totul începe când şezând în cur pe bordură, spui: băi frate, eu mă mut în... Italia! Atunci de fapt, cu polonicul, începi să învârţi în borşul universal, să faci dezordine, să împrăştii posibilităţi, să naşti alte universuri. În clipa aia, viaţa ta se mută într-un alt spaţiu, un alt real, cu alte dileme, cu alte miliarde de decizii... de acolo înainte un univers va trăi decizia, iar un altul îl va continua pe acela în care bordura nici măcar nu a existat.

Aşa am plecat în Germania, în Italia, mai departe peste ocean, aşa am facut ACTIVUL şi mi-am făcut şcoala, aşa am aflat de ce ficatul, aşa m-am îndrăgostit, aşa mi-am făcut prieteni... dar mai ales aşa am stricat, am distrus, am pierdut! 
Într-o altă lume sunt sigur că un alt eu face teatru, sau predă istoria românilor, că un alt Haiawatha e însurat şi are copii cu părul creţ, că are o viaţă tihnită şi o carieră predictibilă...      

Tot chinuit de gripă, umflat de medicamente şi cu senzaţia de dezgust la adresa propriului trup, astăzi am continuat să privesc la băietanul ala şi brioşa lui ridicol de mare. A ciugulit migălos fiecare afină, pănă când brioşa a rămas cheală, jupuită, obscenă... Era bucuros, maică-sa încă tânără şi frumoasa bea un cappuccino şi privea la flăcăii din jur, indulgentă cu bacilii lor de gripă. 

Şi atunci am înţeles, am înţeles ca universul perfect e ăla în care te bucuri, în care alegi afinele şi dezgoleşti brioşele. Universul perfect e cel al alegerilor tale, al urmăririi propriilor bucurii, nicidecum al nealegerilor, al plauzibilului. 

ordine:

 

Suntem în definitiv urmaşii stelelor neatente din univers, care au sfărâmat alţi aştri şi pe ele însele în goana lor pe traiectorii impredictibile. Şi mai suntem şi urmaşii nomazilor care au ieşit din Africa, care au alergat mamuţii, au inventat roata şi au scobit prima barcă dintr-un trunchi de copac. 

Astăzi ştiu că fie şi cu gripă, murdar, nervos, jumate de an depărtare de România şi cu proiectele abia începute, răspunsul e mereu în faţă. Azi băiatul ăla cu urechile clapăpăuge şi mamă frumoasă, m-a învăţat că de fapt universul perfect e cel al bordurii, acela cel mai greu de existat, dar cu cel mai mare potenţial în cazul în care se naşte... 

...